Ion Cristoiu: Teroarea individuală nu se poate compara cu Teroarea de stat

O lectură pasionantă.  Citesc Sfîrşitul unei domnii sîngeroase, cartea lui Horia Sima despre destinul lui de la venirea în România pînă la ceea ce el numeşte Victoria Revoluţiei Legionare cu pasiunea meritată de un roman poliţist. Am trecut cartea printre sursele bibliografice pentru Lovitura de stat din 4-6 septembrie 1940. Paginile respective mi s-au părut atît de bine scrise, încît am simţit nevoia să parcurg întreaga carte de la început. Sfîrşitul unei domnii sîngeroase stă de multă vreme în Bibliotecă, alături de multe alte lucrări despre Legiune. N-am citit-o nici cînd am studiat pentru cartea lui Corneliu Zelea Codreanu. Cred că eram sub influenţa codreniştilor, care nu l-au recunoscut niciodată pe Horia Sima de şef, dar şi a propagandei antonesciene, preluate pînă la virgulă de propaganda comunistă, prin care a fost caricaturizată Legiunea sub Horia Sima. Din lectura paginilor despre Lovitura de stat mi-a atras atenţia talentul de publicist al autorului. Credeam că voi descoperi o carte de propagandă legionară, penibilă ca orice propagandă. Am descoperit o relatarea seacă, nu plictisitoare însă,  a evenimentelor. Aşa că am luat cartea de la început. Şi m-am trezit citind-o cu pasiunea pe care o pui în lectura unui roman poliţist. Tensiunea epică e dată de lupta legionarilor împotriva unui Sistem care se năpustise asupra lor ca un ciocan hidraulic mortal. Pe vremuri citisem multe romane despre urmărirea comuniştilor de către Siguranţă. Dacă nu mă înşel, într-o publicaţie de la BAR am văzut o carte despre urmărirea legionarilor de către Siguranţă. Horia Sima povesteşte în Sfîrşitul unei domnii sîngeroase venirea sa din Germania în mai 1940. Trecerea ilegală a graniţei în România e o veritabilă aventură în condiţiile în care Statul Sîrb îi hăituia pe legionari sub acuzaţia de terorişti. Ca într-un serial cu mai multe episoade pline de suspansuri, de răsturnări de situaţie, de întîmplări miraculoase cartea descrie calvarul lui Horia Sima în fuga de urmăritori. Din cînd în cînd autorul face trimiteri la valurile de Prigoană din România lui Carol al II-lea şi înţelegi atunci că între Legiune şi Majestatea sa curgea un fluviu de sînge. Atentatul împotriva lui Armand Călinescu e văzut ca o lovitură uriaşă dată Sistemului. Indiscutabil, legionarii erau terorişti. Asta însemna însă că ei trebuie să fie victimele Terorii de stat? Am mai scris că Teroarea individuală nu se poate compara cu Teroarea de stat, fie dacă ne gîndim la mijloacele disproporţionate de acţiune.

*

Două tipuri de căldură.  Căldura de vară din România şi din Rusia în viziunea lui George Coşbuc şi a lui Ivan Turgheniev:

George Coşbuc, În miezul verii:

„O fîşie nesfîrşită

Dintr-o pînză pare calea,

Printre holde rătăcită.

Toată culmea-i adormită,

Toată valea.

Liniştea-i deplin stăpînă

Peste cîmpii arşi de soare,

Lunca-i goală: la fîntînă

E pustiu; şi nu se-ngînă

Nici o boare.

Numai zumzetul de-albine,

Fără-ncepere şi-adaos,

Curge-ntruna, parcă vine

Din adîncul firii pline

De repaos. (...)

Şi e linişte pe dealuri

Ca-ntr-o mănăstire arsă;

Dorm şi-arinii de pe maluri

Şi căldura valuri-valuri

Se revarsă.

Nici un nor văzduhul n-are

Foc sub el să mai ascunză;

Nici o pasăre prin zare,

Nu se mişcă-n lumea mare

Nici o frunză.”

Ivan Turgheniev, Izvorul Malinei:

„Eram aşezaţi la umbră; însă chiar la umbră era înnăbuşitor. Un aer greu şi arzător încremenise asupră-ne. Feţele noastre înfierbîntate tînjeau după o adiere de vînt, dar vînt nu era. Soarele fulgera dintr-un cer albastru întunecos. Drept în faţa noastră, pe celălalt mal, îngălbenea o tarla de ovăz, amestecată ici-colo cu tufe de pelin; niciun spic nu se clintea. Ceva mai la vale un cal ţărănesc sta în rîu pînă la genunchi şi se stropea alene cu coada-i udă. Din vreme în vreme, de subt o tufă plecată pe apă, ieşea un peşte mare, slobozea bulbuci şi cobora domol la ſund, lăsînd după dînsul, pe luciu, creţuri uşoare. Greierii scîrţîiau în iarba arsă; prepeliţa îşi arunca strigarea parcă în silă; ulii pluteau lin pe deasupra cîmpiei şi din cînd în cînd se opreau fîlfîind repede din aripi şi desfăcîndu-şi coada în evantaliu. Noi stăteam neclintiţi, toropiţi de căldură. ”

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro