Ion Cristoiu: Un adevăr al Americii reale spus de Donald Trump: Infrastructura noastră se năruie

Ca şi în cazul Brexitului, politicienii şi liderii noştri de opinie au pus victoria lui Donald Trump la prezidenţialele americane pe seama unei turmentări temporare a alegătorilor, traşi pe sfoară- s-a insistat pînă la prostie- de excelentul comunicator care e preşedintele ales al Americii. De la tata moşu Marx am învăţat însă că personalităţile înving în Istorie cînd exprimă realităţi dramatice, realităţi care devin atît de puternice la un moment dat încît impun întîmplări şocante precum victoria de nimeni profeţită a lui Donald Trump în alegerile din SUA. Mulţi români americani de orientare republicană, fani Trump, mi-au explicat că miliardarul a învins, pentru că prin el o mare parte a americanilor au văzut soluţia de rezolvare a unor probleme deja majore ale Americii. Într-adevăr, aşa cum am scris şi cum am mai zis, teza Cine vrea să fie apărat de America trebuie să plătească! nu e o teză şugubeaţă, lansată pentru ca autorul să pară excentric, ci una bazată pe un Adevăr dureros pentru America de azi: America nu-şi mai poate permite să cheltuiască atît pentru a fi pe gratis Poliţistul de serviciu al Lumii civilizate. Cartea lui Donald Trump, „Great Again: How to Fix Our Crippled America (Din nou măreaţă: Cum să punem la punct America noastră paralizată)”, din care am mai publicat aici fragmente edificatoare, abordează cu luciditate o realitatea despre care mulţi români americani mi-au spus că e deja dramatică pentru SUA:

”Cap. 12 – Infrastructura noastră se năruie

Unele lucruri sunt atât de evidente încât până şi Joe Biden le poate vedea.

Luaţi, de exemplu, starea infrastructurii ţării noastre. Vice preşedintele Biden a spus odată „Dacă aş lega pe cineva la ochi şi l-aş duce la două dimineaţa pe aeroport în Hong Kong şi i-aş spune: Unde crezi că te afli?, ar spune „Trebuie să fiu în America. Este un aeroport modern. Dar dacă te-aş lega la ochi şi te-aş duce pe Aeroportul La Guardia în New York, ai crede că tte afli într-o oarecare ţară din lumea a treia”

Vestea bună e că Podul Londrei nu se prăbuşeşte. Dar acest pod, care acum se află localizat în Lake Havasu City, Arizona, ar putea fi singurul pod din America care nu se află în pericol de a se dărâma.

Aeroporturile noastre, podurile, canalizările noastre, reţeaua electrică, sistemul feroviar – întreaga infrastructură a ţării noastre – se degradează, iar noi nu facem nimic în această privinţă. Fostul secretar al transporturilor Ray LaHood ştie totul despre asta şi a avut dreptate când a spus „Dacă vrem să avem sisteme de transport sigur în America, trebuie să investim în acestea. Nu am făcut încă asta”.

El a descris modul nostru de a înfrunta problema ca un sistem de tip „şchiopătează şi mergi”. „Nu există viziune. Nu există conducere la Washington care să rezolve asta, iar ei încearcă să pună leucoplast şi bandă adezivă peste aceste dificultăţi majore, şi asta pur şi simplu nu funcţionează”.

Infrastructura acestei ţări crapă din toate părţile. Conform inginerilor, unul din fiecare nouă poduri din această ţară este structural deficient, aproximativ un sfert din ele funcţionează deja perimat, şi aproape o treime din ele şi-au depăşit durata de viaţă.

Unele dintre aceste poduri s-au prăbuşit deja. Barry LePatner, care a scris o carte despre acest subiect, a spus următoarele: „Începând cu 1989 am avut mai mult de 600 de avarii de pod şi… un număr mare de poduri din fiecare stat sunt un pericol real pentru publicul călător.”

Infrastructura noastră este groaznică, şi devine tot mai greu şi tot mai scump s-o repari. Deja pe poporul american îl costă estimativ 200 miliarde de dolari anual din cauza productivităţii scăzute. Acest număr creşte anual. În loc să fie la birou sau în fabrică muncind, americanii pierd nenumărate ore în fiecare zi stând în blocaje de trafic sau aşteptând trenuri întârziate. Depindem de camionagii să furnizeze bunurile de care avem nevoie, iar aceştia sfârşesc prin a pierde o incredibilă grămadă de timp, deoarece sistemul nostru de autostrăzi se destramă.

Credeam că blocajele de trafic din New York sunt cele mai rele din toată ţara; nici vorbă. Probleme sunt peste tot. Drumurile noastre sunt roase de gropi. Aeroporturile noastre? Glumiţi? O ruşine.

E de rău dacă şi Joe Biden vede asta.

Dacă aterizezi pe LaGuardia, ai senzaţia că au căzut roţile avionului.

Dacă aterizez din China sau din Qatar, e ca şi cum aş fi venit de pe o altă planetă. Şi nu e doar LaGuardia, care – apropo – a primit în sfârşit miliarde de dolari pentru a fi refăcut; e o problemă de la o coastă la alta. Aeroportul Internaţional Los Angeles este un dezastru complet de alt gen.

Reţeaua de curent, infrastructura pentru electricitate care menţine totul funcţional este cu mult învechită. Pur şi simplu nu va putea să facă faţă nevoilor noastre de energie din viitor. Viteza noastră de internet e doar pe locul 16 în lume. Când călătoresc în străinătate, văd locul magnifice, de care v-aţi uimi. Văd poduri menţinute cum trebuie, tuneluri, şi aeroporturi. Văd autostrăzi grozave şi sisteme de electricitate incredibil de eficiente.

Apoi mă întorc în America şi mă trezesc în ambuteiaje; şi cînd maşina se mişcă, e pentru a da în gropi. Pare că asta nu se va îmbunătăţi niciodată.

Mă întreb, De ce nu rezolvăm aceste probleme? Răspunsul e că oamenii pe care i-am pus la putere nu ştiu cum să le rezolve.

Cheltuim miliarde de dolari protejând ţări care ar trebui ele să ne plătească pentru munca făcută şi totuşi nu putem construi drumuri în oraşele noastre. Nu putem construi şcoli în comunităţile noastre. Am fost în China de nenumărate ori, şi peste tot unde te uiţi sunt macarale care ajung până la cer. Chinezii construiesc oraşe noi în aproximativ 12 minute, în timp ce nouă ne ia ani pentru a obţine permisul să adăugăm o fereastră de fronton în casele noastre.

Forumul Economic Mondial a clasificat infrastructura SUA ca fiind doar a 12-a cea mai bună din lume, în urma unor ţări precum Spania, Olanda, şi Emiratele Arabe Unite. O parte a vinei e că nu cheltuim suficient pentru a repara, construi sau a ne menţine „fabrica”. Europa şi China cheltuiesc aproximativ 9% din PIB-ul lor pe proiecte de infrastructură. Noi cheltuim 2,4%.

Când vorbiţi despre a construi, ar fi bine dacă aţi vorbi despre Trump. Nu există un singur constructor în ţara asta care să-şi aibă numele pus pe un număr atât de mare de proiecte câte am construit eu.

New York City a pierdut şapte ani încercând să finalizeze un patinoar. Eu l-am făcut în mai puţin de patru luni – şi l-am terminat sub buget. Există o enormă curte de triaj care dă spre rîul Hudson pe care nimeni nu a reuşit să-şi dea seama cum s-o dezvolte. Conduceţi până acolo acum şi veţi vedea mii de apartamente magnifice, toate cu acelaşi nume pe clădiri – Trump.

Gândiţi-vă la clădirea de la nr 40 de pe Wall Street, una din cele mai mari clădiri din New York City. Pentru o perioadă scurtă de timp, alături de Clădirea Chysler, a fost una din cele mai înalte două clădiri din lume. Dar a intrat într-o stare proastă. Nu se mai putea închiria acolo un spaţiu de birou.

Am cumpărat clădirea la nr 40 de pe Wall Street şi am refăcut-o complet. Acum este un clasic – şi apropo, este 100% închiriată şi o clădire foarte profitabilă. Casa mea din Palm Beach, Mar-a-Lago, a fost cândva cel mai mare conac din ţară, dar fostul proprietar, guvernul Statelor Unite, l-a lăsat să se deterioreze. Nimeni nu a avut viziunea să observe ce ar putea fi din nou. L-am restaurat, reconstruit, şi acum – mergeţi online şi puteţi vedea ce am realizat acolo. Am readus proprietatea la grandoarea ei de odinioară – şi apoi am făcut-o mai bună.

Poate fi la fel de adevărat şi pentru ţara noastră.

În Washington DC, sunt pe cale să transform clădirea Old Post Office (clădirea veche a oficiului poştal) de pe Pennsylvania Avenue în unul din cele mai mari hoteluri din lume. Am obţinut clădirea de la Administraţia Generală a Serviciilor (GSA). Multe persoane au vrut să o cumpere. Dar GSA a vrut să se asigure că persoana căreia ar fi urmat s-o vîndă avea abilitatea să o transforme în ceva special, aşa că mi-au vândut-o mie. Am obţinut-o din patru motive. Numărul unu – suntem foarte buni. Numărul doi – am avut cu adevărat un plan grandios. Numărul trei – am avut o declaraţie financiară foarte bună. Numărul patru – suntem excelenţi, nu doar foarte buni, la a duce la îndeplinire sau chiar a depăşi contractele noastre. GSA, care sunt profesionişti adevăraţi, a văzut acestea de la început.

Acesta este modul în care ar trebui condusă ţara.

Repararea infrastructurii noastre va fi unul din cele mai mari proiecte pe care această ţară l-a iniţiat vreodată. Nu va exista o a doua şansă de a face lucrurile cum trebuie. Aş vrea să vă întreb, dacă propria voastră casă s-ar prăbuşi şi ar trebui să angajaţi pe cineva să vi-o repare înainte de a se prăbuşi complet, pe cine aţi angaja? Pe un tip care vă spune că plănuieşte să o facă, sau pe un tip care a dovedit ceea ce poate de nenumărate ori înainte?

În SUA, casa noastră se prăbuşeşte. De nenumărate ori am dezvoltat proiect după proiect. Am strâns bani, am rezolvat nenumărate probleme, am adus oamenii potriviţi, şi am făcut ce era de făcut. Acestea sunt cele patru cuvinte pe le pot folosi politicienii:

Eu reuşesc să fac.

Nu există nicio îndoială că va trebui să găsim o cale de a rezolva problemele cu infrastructura noastră dacă vrem să fim cea mai grozavă ţară din lume. Economia noastră are nevoie de mişcare, literal şi figurativ, iar noi avem nevoie de infrastructura care poate suporta şi promova acea mişcare.

Când te pregăteşti să începi cel mai mare proiect de construcţie pe termen lung din istoria americană, ar fi bine să ai la conducere persoana potrivită. Ai nevoie de cineva care a mai făcut asta înainte şi care nu este intimidat de această responsabilitate enormă. Ai nevoie de cineva care ştie cum să se descurce cu sindicatele şi furnizorii şi, fără nici un dubiu, cu avocaţii. Am de a face cu aceştia zilnic, şi nu pierd în faţa lor.

Diferiţi oameni ar putea aborda probleme complexe ca acestea în mod diferit. Sunt persoane care privesc problema aşa şi dau din cap gândindu-se că nu e nici o soluţie. . Există un nume pentru a desemna acest gen de persoane: Guvernatorii. Apoi sunt persoane care vorbesc despre problemă, aruncă în stânga şi în dreapta cu banii oamenilor, şi poate chiar îţi arată schiţe. Şi pentru aceste persoane există un nume: Senatorii.

Pentru mine, punerea la punct a infrastructurii ţării e un proiect de prioritate maximă. În New Hampshire vorbeam în faţa a mii de oameni, când un tânăr amabil m-a întrebat ce cred despre proiectul în curs de a trimite oameni pe Marte.

„Cred că este minunat” i-am spus. „Dar doresc să refac mai întâi infrastructura noastră de pe Pământ, da?” Vreau să spun că nu înţeleg cum de putem să trimitem un om pe Lună ,dar nu putem repara găurile de pe drumul spre Aeroportul Internaţional O’Hare.

Care sunt priorităţile noastre?

Înainte să construim poduri pe Marte, haideţi să ne asigurăm că podurile peste fluviul Mississippi nu se vor prăbuşi.

Ador provocările dificile. Nimeni nu răspunde mai bine ca mine atunci când mi se spune că ceea ce trebuie făcut nu poate fi făcut. Ceea ce alte persoane văd ca o problemă îngrozitoare, eu văd o mare oportunitate. Nu există nimic, absolut nimic, ce poate stimula economia mai bine decât construcţiile.

Acum câţiva ani, Moody’s, agenţia de investiţii financiare, a calculat că fiecare dolar din banii federali investit în îmbunătăţirea infrastructurii pentru autostrăzi şi şcoli publice ar genera înapoi economiei un dolar şi patruzeci şi patru de cenţi. Oficiul de Buget al Congresului a declarat că investiţiile în infrastructură au unul din cele mai puternice impacturi directe asupra economiei.

Ştiţi de ce ? Locuri de muncă.

Aceste proiecte pun oamenii la muncă – nu doar oamenii care muncesc propriu-zis, dar, de asemenea, şi fabricanţii, furnizorii, designerii, şi, da, chiar şi avocaţii. Comitetul pentru Buget al Senatului estimează că reconstruirea Americii va genera 13 milioane de locuri de muncă.

Economia noastră are nevoie de mai multe locuri de muncă disponibile. Ştiu rata de şomaj oficială, dar, la fel, ştiu că nu există Iepuraşul de Paşti. Întrebaţi sindicatele din construcţii şi cele din Comerţ câţi dintre membrii lor caută de lucru. Întrebaţii pe electricienii, instalatorii şi tâmplarii şomeri cât de greu este să găseşti un loc de muncă bun.

Dacă facem corect ceea ce trebuie să facem, putem crea cel mai mare boom economic din această ţară de la New Deal încoace, când vasta noastră infrastructură a fost pusă pe primul loc întîia dată. Nu trebuie prea multă inteligenţă ca să-ţi dai seama de asta. Este atât de evident încât până şi Democraţii ar putea s-o înţeleagă.

Marile întrebări sunt „Cât va costa?” şi „De unde vor veni banii?”. A finanţa un proiect este pe departe prea complicat de înţeles pentru majoritatea politicienilor. Aceste proiecte au nevoie de dolari palpabili, nu de cifre pe hârtie. Este nevoie de experienţă pentru a înţelege cum poţi face un buget corect.

Cred că suntem cu toţii de acord, după ce am urmărit cum politicienii noştri ne-au risipit dolarii din impozite, că ultimul lucru pe care ni-l dorim este să-i punem pe aceştia responsabili pentru un program de reconstrucţie în valoare de un bilion de dolari.

Când construiesc un proiect, urmăresc banii. Cel puţin o parte din ei vin direct din buzunarul meu – şi dacă îmi fac treaba cum trebuie, mulţi alţii se vor întoarce în acelaşi buzunar. Ştiu cât costă lucrurile, ştiu unde merg banii, ştiu cine face o treabă bună, şi ştiu cine n-are tragere de inimă s-o facă.

Guvernul nostru ar trebui să ştie şi el acestea.

La nivel federal, aceasta va fi o investiţie foarte costisitoare, fără nicio îndoială. Dar pe termen lung se va plăti mai mult ca de la sine. În unele locuri vor fi emise obligaţiuni. Banii sunt acolo – va trebui doar să-i aducem la locul lor. Frumuseţea acestui lucru este că fiecare oraş şi stat are necesităţile sale, ceea ce înseamnă că vom putea face cu adevărat acest efort naţional, controlat la nivel local.

Dacă suntem serioşi să facem America măreaţă din nou, de aici trebuie să începem. Nu numai că repararea infrastructurii noastre va crea locuri de muncă şi va stimula economia, dar va face mai uşor pentru noi să ajungem acasă la sfârşitul unei zile lungi.

Şi în acest caz vom putea face America frumoasă din nou.”

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro