Ion Cristoiu: Un duşman de clasă: Porumbul fiert

Pensionarul exemplar. Mă amuz descoperind în Scînteia de sîmbătă, 26 iulie 1947, pe pagina întîi, articolul:

„Cititorii noştri cer:

Să se interzică vînzarea porumbului fiert“.

Transcriu punctul de plecare al glorioasei iniţiative a ziarului:

„Un cititor, I. Cîrtu, ne scrie următoarele:

«Ducîndu-mă la ţară, am fost rugat de cetăţeni cu gîndul la interesele ţării să vă scriu, pentru a cere să se interzică vînzarea porumbului verde, acesta pe motive destul de serioase:

1) Anumiţi indivizi îl fură şi îl aduc în Bucureşti.

2) Mulţi ţărani îl vînd cu ştiinţă, spre a se sustrage de la cotă.

3) Recolta în jud. Ilfov, de unde se aduce porumbul, nu îngăduie risipa.

Să păstrăm mai bine porumbul, pentru a avea mălai mai mult la iarn㻓.

Ostilitatea cititorului I. Cîrtu faţă de porumbul fiert nu e singulară la vremea revoluţionară respectivă. Dacă ar fi să credem Scînteii, se profilează deja o veritabilă mişcare naţională împotriva acestui produs:

„În acelaşi sens ne scrie Degran F. Aurel de la P.T.T., precum şi un grup de muncitori, care consideră că vînzarea porumbului fiert «în primul rînd ca un pericol pentru sănătatea publică, şi apoi ca o risipă, întrucît porumbul în loc să fie lăsat ca hrană pentru populaţie este vîndut ca trufanda, la preţ de speculă».

Credem că autorităţile de resort vor lua în cercetare această chestiune şi o vor rezolva aşa cum cer interesele generale, interzicînd vînzarea porumbului fiert“.

Nu ştiu dacă autorităţile au interzis vînzarea porumbului fiert, dînd curs astfel „intereselor generale“ deşi, între noi fie vorba, porumbul fiert e şi el un aliment, recomandabil în vara lui 1947 pentru că în preţ nu intra, ca la mălai, măcinatul.

Ştiu însă că mă amuză cititorul invocat de Scînteia.

I. Cîrtu pseudonim sau nu, e un personaj întîlnit şi azi, livrat lumii de generosul sol al pensionarilor.

Un astfel de personaj stă sub semnul permanentului neastîmpăr civic. Oriunde se duce – de la Piaţă pînă la Circa Financiară – el bagă imediat de seamă neregulile, mari sau mici, şi ia atitudine. Fie pe loc, procedînd la făcut ordine, fie mai tîrziu, printr-o epistolă expediată ziarelor, instituţiilor, politicienilor şi vedetelor media.

Împărăţia de basm a unui asemenea personaj rămîne însă ceea ce el numeşte „la ţară“.

Ca şi I. Cîrtu, mergînd într-un sat, el dibuie imediat problemele, colectează plîngerile, sugestiile şi le cară cu el la Bucureşti.

*

Artilerie fără tunuri. După absolvirea şcolii militare, Al. Candiano-Popescu, viitorul personaj central al Republicii de la Ploieşti, e numit ofiţer de artilerie, pe 2 iunie 1859, la Regimentul condus de colonelul Nicolae Haralamb, unul dintre capii conspiraţiei militare pentru detronarea lui Cuza.

Despre situaţia nemaipomenitei artilerii a Principatelor Unite, generalul scrie în memoriile sale, tipărite sub titlul „Amintiri din viaţa-mi”:

„În 1859, la ieşirea mea din şcoală, artileria noastră se compunea din nici un tun. O baterie de artilerie, dăruită lui Vodă Bibescu la 1843 de Sultan, ne-o luase ruşii, în 1853, o dată cu retragerea lor din ţară, şi ea nu ne fură înapoiată decît cîteva luni după înaintarea mea la gradul de sublocotenent. Făceam serviciu în artilerie ca şi cum aş fi fost auditor la desen”.

*

Un alt Take Ionescu. Lucrînd la Şmecherul Caragiale, text despre avatarurile politice, dar mai ales oportuniste, ale marelui dramaturg, am devenit interesat de Take Ionescu: şeful Partidului Conservator- Democrat, omul din capul mesei la banchetele avîndu-l pe post de ridicător de pahar pe nimeni altul decît I.L. Caragiale.

        P.P. Carp şi locul său în viaţa politică a ţării, eseul tipărit de C. Gane în 1936 la Universul, se ocupă pe larg de Take Ionescu. Ambiţiosul politician aspiră mai întîi la şefia Partidului Conservator. Intrînd astfel, inevitabil în conflict cu P. P. Carp, alt pretendent la şefia formaţiunii.

        Ca mai toţi autorii de monografii, C. Gane se îndrăgosteşte de subiect.

        Cu toate acestea, descopăr un Take Ionescu mai complicat decît cel ce se poate desprinde din relaţia cu I.L. Caragiale, înscris în Partidul Conservator – Democrat în 1908.

        Fenomenul Take Ionescu se explică astfel prin dinamica realităţilor social-politice de la finele secolului al XIX-lea şi debutul secolului ai XX-lea.

        Liberal mai întîi, el se înscrie în Partidul Conservator, pe care încearcă să-l modernizeze din interior, apropiindu-l de exigenţele noilor vremi.

        Nu întîmplător îşi face din P.P. Carp cel mai mare duşman. Bătrînul politician întruchipează perfect omul încăpăţînat în ideile sale fixe de la început, dispus mai degrabă să-şi ducă partidul de rîpă decît să se adapteze.

        Succesul Partidului Conservator - Democrat dintre 1900 şi 1914 dă seamă de nevoia societăţii româneşti de a se crea o formaţiune care să spargă alternanţa PNL-PC.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro