Ion Cristoiu: Un moment de excepţie în morala politicii româneşti

Viaţa politică interbelică a rămas în memoria românilor ca un teren buruienos al compromisurilor, al intrigilor bizantine, într-un cuvînt, al lipsei de morală. Există însă un moment care contrazice această imagine:
Şedinţa Comitetului Executiv al PNŢ din 23 noiembrie 1937, în care preşedintele Ion Mihalache îi predă şefia lui Iuliu Maniu.

Gest ieşit din comun într-o politică marcată de lupta acerbă pentru putere, renunţarea la preşedinţia PNŢ e justificată de Ion Mihalache prin noua orientare a partidului, spre respectarea Constituţiei, spre afirmarea moralei în politică. Citez din Curentul, 26 noiembrie 1937, care consacră o întreagă pagină şedinţei sub titlul D. Iuliu Maniu reales şef al Partidului Naţional Ţărănesc:

„Se accentuează de azi înainte lupta pe terenul constituţional, fără a părăsi bazele sociale.
Pentru a purta această luptă, cu coeficienţi maximi, cu un potenţial politic şi moral sporit, se impune ca la conducerea partidului să vină acel care pentru naţiunea întreagă este simbolul luptelor constituţionale şi o autoritate de necontestat, d. Iuliu Maniu. (Ovaţiuni).

Partidul va sta întreg şi solidar în jurul lui.
Numele lui în această împrejurare, în afară de personalitatea lui, este însuşi un simbol. Este un sunet de alarmă care poate străbate mult mai departe de cât modestul meu nume şi glas.

Lupta aceasta pe care trebuie să o ducem depăşeşte cadrul de partid. Ea poate merge paralel sau în acord şi cu alte forţe care sincer şi hotărât se încadrează sub steagul constituţionalismului. (Aplauze).
Prezenţa lui Iuliu Maniu poate înlesni astfel de acorduri.”

Predarea Comenzii apare din perspectiva zilei de azi ca o excelentă dovadă că Ion Mihalache nu fusese atins de morbul politicianismului de Dîmboviţa:

„Ţăranul din Topoloveni n-a venit cu pedigriuri în politica ţării; nici cu nume, nici cu avere, nici cu situaţii sociale; n- a fost măcinat de ambiţii, n- a alergat după glorii şi măriri.
Dar el n-a ştiut minţi nici pe cei de jos, nici pe cei de sus.

N-am vorbit ce n-am ştiut; n-am întreprins ce am crezut că nu pot; n-am ambiţionat la măriri şi la averi; mi-am potrivit fapta cu vorba şi cu portul.
Dacă acestea constituesc un capital, îl las partidului şi prin el ţărănimei române.

Duc şi sufletul şi cămaşa tot aşa de curate precum le-am adus de acasă, dela izvor. Mai curate decât «uniformele voluntarilor» de pe calea Victoriei expuse în galantare şi apoi aruncate după primele bubuituri de tun la Turtucaia – mai curate decât conştiinţa plină de compromisurile zig zagurilor unei politici de jidov rătăcitor, a celor ce ţin cu orice chip să mi se înfăţişeze mie ca dascăli de politică.

Ţăranul din Topoloveni a trăit două zeci de ani în mijlocul politicii Bizanţului bucureştean; dar de el apucături de Bizanţ nu s- au prins, şi de la profesorii bizantini n-a putut învăţa nimic.
Îmi declin deci apucăturile atavice de Bizanţ.

În schimb, în sufletul lui este întipărită cu slove de foc o pagină de istorie romană. Se cheamă pilda lui Cincinat.
Cincinat lasă comanda.
Cincinat pleacă la plug.
Face şi ţăranul de la Topoloveni, cu modesta lui situaţie, tot aşa. Pleacă şi el la plug.

Cu urechea atentă la trâmbiţa comandanţilor lui, pentru care va lăsa oricând plugul ca să sară iarăşi la catapulte pentru dărâmarea zidurilor în care zace Dreptatea ferecată în lanţuri.

Domnule Maniu, ia comanda şi dă porunca!
Fă ultimul act de supunere.
De acum, se supune «soldatul Mihalache Ion»”.

Răspunsul lui Iuliu Maniu nu e cu nimic mai prejos în materie de oratorie:

„D-ta eşti comandant. D-ta ai dat o ultimă comandă, să ocup locul d-tale!
Am ascultat comanda d-tale totdeauna şi când nu-mi plăcea; trebuie să ascult şi această ultimă comandă din dragoste şi respect faţă de d-ta şi faţă de partidul nostru, cu inima îndurerată şi poate şi îndoită.

Cu inima îndurerată, fiindcă atât de mult ne-am obişnuit să te vedem în locul pe care-l ocupi şi cu inima îndoită fiindcă nu ştiu dacă voi putea răspunde aşteptării domniei voastre. (…)

Ai binevoit a-mi spune că-mi dai o comandă.
N-am crezut în viaţa mea că mi se va da o astfel de comandă şi – n-am crezut niciodată că ţara românească va ajunge în aşa grea situa ţiune încât eu va trebui să primesc, să satisfac unei comande atât de departe de gândul meu, de stăruinţele mele”.

Un moment de excepţie în oratoria românească.
Dar, mai ales, un moment de excepţie în morala politicii româneşti.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro