Ion Cristoiu: Un stîlp al lumii năruit de un amor de licean

Cheful, urmînd păcii de la Misenum, s-a încins zdravăn pe galera lui Pompeius. E o beţie între bărbaţi, des întîlnită nu numai înaintea erei noastre, ci şi multe secole de la Christos încoace. Cineva de pe mal, auzind tărăboiul, ar putea crede că-i vorba de nişte marinari eliberaţi, prin acostare, de strînsoarea serviciului pe apă. Petrecăreţii nu sînt însă nici marinari în timpul lor liber, nici tîrgoveţi la un botez. Ei sînt Octavian Cezar, Marc Antoniu, Lepidus. Triumvirii din fruntea Imperiului roman. Cei trei stîlpi ai lumii antice. Contrastul dintre chiolhanul clipei şi statutul oficial al participanţilor e şocant. Îl surprinde exact acest dialog dintre doi martori ai zaiafetului:

„ENOBARBUS (arătînd un slujitor care îl duce pe Lepidus): – Puternic e ştrengarul ăsta, Menas.

MENAS: – Adică cum?

ENOBARBUS: – Nu vezi că duce-n cîrcă / A treia parte-a lumii?

MENAS: – Această parte / E beată moartă.”

Astfel de referiri la grandoarea personajelor revin obsedant în „Antoniu şi Cleopatra”, celebra piesă a lui Shakespeare. Filon, un partizan de-al lui Marc Antoniu, comentează astfel veselia prelungită în care se complace faimosul comandant:

„Te uită, iată cum al lumii stîlp, / Al treilea ce ţine universul, / S-a năruit şi nu mai e acum / Decît bufonul unei tîrfe”.

Cleopatra, ori de cîte ori vine vorba de Marc Antoniu, ţine să reamintească locul acestuia în ierarhia lumii: „Cel mai măreţ ostaş al lumii, iată, / A devenit un mincinos”; „Al doilea Atlas al lumii, braţul / Şi coiful omenirii. Şoapta-i dulce / Îmi vine mi se pare la ureche: «Şerpoaica Nilului bătrîn pe unde-i» / Aşa-mi spunea adese...”.

Pentru cei din jur, pentru Cleopatra îndeosebi, al treilea şi, mai apoi, al doilea stîlp al lumii e beţiv, poltron, bufon, mincinos. Cleopatra, marea regină a Egiptului, nu e nici ea mai brează. Iat-o recunoscînd, nu fără uimire, în plină jale la moartea iubitului: „Femeie, doar femeie, subjugată / De-aceleaşi biete patimi ca-şi-aceea / Ce multe vaca, mătură prin curte”.

Înainte de a fi unul din stîlpii Imperiului roman, Marc Antoniu e un bărba ca oricare. Insistenta trimitere la poziţia personajelor e un subtil procedeu shakespearean în demontarea unei teze: conducătorii de regate şi imperii sînt şi ei, dacă ne gîndim bine, oameni ca toţi oamenii. Acest adevăr elementar al vieţii străbate întreaga dramaturgie shakespeareană. Regii, reginele, triumvirii şi miniştrii, contesele şi bastarzii nu ţin cuvîntări copiate din manualele de istorie, nici nu sînt luminaţi de priveliştea viitorului de peste secole. Ei iubesc, speră, se ceartă, se împrietenesc, se încaieră şi mor.

În „Antoniu şi Cleopatra”, teza, implicită în alte texte ale lui Shakespeare, iese în prim-plan. Pentru că în această piesă măreaţa statură politică a eroilor e pusă în umbră de patima omenească. Dramaturgul va fi fost atras de acest amor nătîng, fatal celor doi parteneri, care nu se petrece între un birjar şi o cîrciumăreasă codoaşă, ci între un triumvir şi o regină a Egiptului. El a văzut în iubirea dintre cele două personalităţi ale lumii antice o excelentă confirmare a tezei sale privind dictatura omenescului asupra deţinătorilor puterii. Cei zece ani din piesă alcătuiesc un timp care schimbă radical antichitatea. Octavian îl zdrobeşte pe Pompei, Lepidus cade dintre triumviri, are loc bătălia de la Actium. Într-o cronologie a civilizaţiilor, aceste evenimente sînt de importanţă majoră. Ele ocupă pagini întregi. Shakespeare nu le uită cu totul. Le reaminteşte din cînd în cînd şi cu o exactitate surprinzătoare la un geniu faimos pentru nonşalanţa sa faţă de istoriografie. O face însă pentru a reliefa şi mai puternic neobişnuita intensitate a sentimentului care-i devorează pe cei doi importanţi conducători ai lumii antice. În timp ce în jurul totul se zguduie din ţîţîni, Antoniu şi Cleopatra schimbă drăgălăşenii amoroase. Cataclismele universale sînt mai puţin importante decît o sărutare:

„ANTONIU: – Cazi în Tibru, Romă, / Să se dărîme vastele arcade / Ale Imperiului! Aici mi-e locul. / Regatele sînt praf. Ţărîna grasă / Nutreşte vitele, precum şi omul. / Nobleţea vieţii e să faci aceasta. (O sărută).”

Un sărut care costă ţări şi regate

Marc Antoniu e unul din stîlpii antichităţii. Un conducător purtînd povara copleşitoarei responsabilităţi a gesturilor sale. Fiecare decizie a lui implică destinul a mii de oameni. Dar hotărîrile lui Marc Antoniu nu mai sînt, din clipa relaţiei cu Cleopatra, ale un mare conducător, ci ale unui licean îndrăgostit întîia oară. Partizanii săi nu încetează a se mira de prostescul amestec al alcovului în marile sale decizii. El alege, de exemplu, să se bată pe mare, deşi adevărata superioritate o are pe uscat. Motivul acestei mişcări l-ar face să moară de rîs pe orice bărbat matur dinlăuntrul şi din afara Imperiului roman. În timpul bătăliei navale hotărîtoare, Marc Antoniu vrea s-o aibă alături pe Cleopatra. Pe drept cuvînt se amăreşte Canidius:

„Dar fapta lui a încetat s-asculte / De forţa lui, şi călăuza noastră / Călăuzită-i azi. Sîntem cu toţii / Oşteni robiţi muierii”. Bătălia sfîrşeşte dezastruos. Marc Antoniu, văzînd-o pe Cleopatra fugind, lasă totul baltă şi o urmează. Motivul: „Regină egipteană, / Ştiai prea bine inima-mi că-mi este / Prin fiecare fibră otgonită / De cîrma ta şi că mă tragi cu tine”. La un adolescent o astfel de explicaţie ar fi justificată. La un bărbat matur e ridicolă. La Marc Antoniu, stîlpul antichităţii, e tragică. Geniul shakespearean va fi tresărit sarcastic. Cuvintele lui Scarus sînt cum nu se poate mai nimerite:

„Jumătate / Din lume s-a pierdut prin nerozie. / Într-un sărut s-au dus ţări şi regate”. Mai înainte, Cesar, revoltat pe Marc Antoniu, se întreba, nu fără temei: „Poate-i îngăduit cuiva (…) să-şi cumpere o plăcere c-un imperiu?”

„Antoniu şi Cleopatra” se dovedeşte astfel, mai mult decît alte texte shakespeariene, o gravă meditaţie asupra condiţiei conducătorului politic. Omul aflat în fruntea unei colectivităţi trebuie să-şi supună voinţa unei asprimi înfricoşătoare. Nu pot fi sacrificate ţări de dragul unui sentiment. Doi adolescenţi înamoraţi, despărţiţi de vacanţe la bunici, îşi trimit scrisori prin poştă. Iubirea lor poate pune la încercare PTTR-ul şi, cel mult, Papetăria din localitate. Antoniu şi Cleopatra, depărtaţi temporar, îşi trimit şi ei scrisori. Dar la proporţiile unui imperiu. Astfel că a-şi declara Te iubesc prin intermediul hîrtiei riscă să pună în primejdie întreaga populaţie a Egiptului: „Un sol pornească zilnic spre Antoniu / De-ar fi să las Egiptul fără oameni”.

Citită la şaisprezece ani, „Antoniu şi Cleopatra” e o tragedie. La patruzeci, e o comedie.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro