Prin bileţelul buclucaş, Miţa din „D’ale Carnavalului” a lui Caragiale îşi cheamă iubitul. Motivul:

„Sunt singură şi ambetată!”

Starea cu pricina cere un tratament. Nu unul sexual, cum am risca să credem, noi, cei de azi, consumatori de filme decoltate, ci altul: cheful. Concluzia stării de ambetare: „Hai să-i ardem un chef!” Caragiale a evitat aici referirea la sexualitate. Cum o face, de altfel, în întreaga sa operă. Cele mai îndrăzneţe scene din Caragiale se limitează la simpla cochetărie. Doar noi, cei cărora ne stă capul numai la prostii, ne-am putea gîndi că Zoe se culcă cu Tipătescu. Nicăieri în piesă, Caragiale nu ne spune asta. Am putea crede, citindu-l, că relaţia Zoe-Tipătescu e la fel de virgină în plan sexual ca şi relaţia Zoe-Trahanache. Scenele menite a trăda o viaţă erotică între cei doi sînt extrem de puţine. Cea mai mare parte a timpurilor, Zoe şi Tipătescu discută politică. În cazul Miţei, nu e vorba însă doar de acest specific al lumii caragialiene, menit, ca şi altele, a desemna superficialitatea românească. Actul sexual trimite la radicalitate. E un fapt, o acţiune. Oamenii lui Caragiale evită însă momentele de angajare deplină. Acestora ei le preferă momentele de taifas. Invitaţia de a chefui şi nu de a face amor e şi ea tipic românească. Necruţătorul satiric a intuit aici o altă trăsătură de esenţă a românismului: plăcerea chefului.

Aş fi crezut într-o exagerare caragialiană, dacă n-aş fi citit într-un volum dedicat lui Eugen Cristescu, şeful SSI pe vremea lui Antonescu, ceva asemănător isteţului bileţel din „D’ale Carnavalului”. În timpul războiului, poliţia secretă germană descoperă un grup de spioni în favoarea aliaţilor. Activitatea fiind surprinsă pe teritoriul românesc, ancheta cade în sarcina SSI. SSI refuză să predea nemţilor pe complotişti. Lucru normal, întîlnit şi în alte numeroase cazuri în timpul războiului. Normal e şi faptul că arestaţii, aflaţi la Secţia judiciară a SSI, se bucură de un tratament binevoitor. Serviciile secrete au jucat dublu. Paznicii grupului se gîndeau, oameni fiind şi ei, la viitor. Autorul cărţii despre Eugen Cristescu e un admirator necondiţionat al fostului şef al SSI. Ca toţi autorii începători într-ale scrisului. Bunăvoinţa faţă de complotişti e unul din argumentele pentru patriotismul lui Eugen Cristescu. Şi al unei aşa-zise neparticipări sufleteşti a României alături de Germania împotriva aliaţilor. În strădania sa de a-l demonstra pe Eugen Cristescu antifascist de-a dreptul, autorului îi scapă un amănunt. Arestaţii, în frunte cu Rică Georgescu, făceau chefuri în celulă, împreună cu cei din pază. Nu cred că mai e nevoie de vreun comentariu suplimentar. Format la şcoala realismului socialist, ne-am fi aşteptat ca Rică Georgescu şi ai lui să fie torturaţi. Ne-am fi aşteptat, de asemenea, ca marele luptător antifascist să reziste eroic. Copilăria numită realism socialist a trecut o dată cu maturitatea. Am aflat, între timp, că afaceri în genul celei Rică Georgescu au fost mai complicate în timpul războiului. Că românii au jucat dublu. Că au refuzat sistematic să-i dea nemţilor pe cei prinşi ca spioni. Că lagărul de la Tîrgu Jiu, unde Antonescu trimitea pe mulţi, era mai degrabă un spaţiu protector decît un lagăr în adevăratul înţeles al cuvîntului. Dar că-n arestul SSI, un grup de spioni, în loc să fie torturaţi făceau chef cu paznicii, la aşa ceva nu ne aşteptam. Oricît de tare ne-am fi maturizat după infantilismul numit realism socialist. Dacă l-am fi citit pe Caragiale cu mai multă grijă, ne-am fi aşteptat, probabil, şi la aşa ceva. Adică la întruchiparea celebrei expresii caragialiene: „hai să-i ardem un chef!”

Paznicii, Rică Georgescu, arestaţii erau, ca noi toţi de altfel, români.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro