Ion Cristoiu: Unde Marx se apropie de Christos

Marx se adresează raţiunii. Scriam într-un eseu din 1972, descoperit în aceste zile, cînd m-am apucat să-mi trec în revistă însemnările de pe vremuri rămase prin caiete:

„Marx aparţine acelor filosofi care au preferat viaţa filosofiei de bibliotecă şi nu invers. Filosofia sa respectă întru totul cuvintele lui Kierkegaard despre creştinism ca o învăţătură care edifică. Aici, Marx se apropie de Christos. Filosofia trebuie să schimbe lumea, spune Marx. Am venit să vă aduc Cuvîntul, spune Cristos. Intenţiile sunt aceleaşi. Şi Marx şi Christos văd viaţa ca o concretizare a ceea ce s-a scris. La Marx, omul e supus Legilor istoriei. La Christos, Cuvîntului lui Dumnezeu. Rezultatele sînt însă diferite. Christos se adresează inimii, parabolele sale incită imaginaţia. El vorbeşte visătorului din noi, cavalerului care, în atîtea legende, e plecat în căutarea păsării fermecate. Marx se adresează raţiunii, cuvîntul său cade în urechile industriaşului, ale omului calculat şi rece. De ce, oare, Marx nu se adresează şi inimii? De ce spaima lui Marx faţă de suflet, faţă de un Messia? Pretutindeni, la Marx, revoluţia socialistă apare ca o necesitate obiectivă, ca rezolvarea unei contradicţii din forţele de producţie. Şi omul, unde e omul? Oare socialismul înseamnă numai posibilitatea unei uriaşe dezvoltări a forţelor de producţie? Dar atunci, pe mine, individ orb în hotarele ostrovului meu, asta nu mă interesează. Marxismul n-a răspuns problemelor puse de un destin care se refuză, economia politică a biruit etica. De ce n-am avea şi un Marx care să se adreseze şi inimii?”

*

Fascinaţia amănuntului. Am descoperit, cred, explicaţia felului minuţios în care Gogol despică realitatea pentru a ajunge la amănuntul infinit.

O casă, de exemplu, apare la un alt prozator casă pur şi simplu, în care intră sau pe lîngă care sau pe care o zăreşte eroul. La o adică pentru un alt prozator decît Gogol casa poate fi arătoasă sau scundă sau înaltă sau hidoasă.

La Gogol, casa poate fi descrisă, pe o pagină întreagă.

Nu cinematografic documentar, ci artistic cinematografic, astfel că imaginea primeşte adîncime de 3 D.

Copilăria şi, cel mult, adolescenţa sînt cisternele de fapte, trăiri, imagini din care-şi extrage prozatorul opera prezentă.

Cum s-a strîns această bogăţie în memoria lui Gogol?

Începutul capitolului al VI-lea din Suflete moarte se grăbeşte să ne răspundă:

„Cîndva, demult, în primii ani ai tinereţei mele, în anii copilăriei, care au trecut pentru a nu se mai întoarce vreodată, mă bucuram ori de cîte ori mă apropiam de un loc necunoscut, fie el un sătuc, un biet oraş reşedinţă de judeţ, un sat în toată puterea cuvîntului sau o mahala; privirea mea iscoditoare de copil descoperea peste tot lucruri interesante. Orice clădire, orice amănunt ce se arăta cît de cît vrednic de luat în seamă – totul mă oprea din drum şi mă uimea”.

Am notat undeva, într-un eseu uitat, condamnat să rămînă aşa în vecii vecilor, pentru că mi-e greu să cred că voi avea răgazul întoarcerii la el, despre jubilaţia cu care un mare prozator rus urmărea, în iarmaroc, un mujic a cărei baieră de izmană se tîra după el.

Din text răzbătea nu curiozitatea, ci fericirea, uriaşa fericire de a întîlni un asemenea personaj.

Minuţiozitatea lui Gogol e rezultatul acestui fel a artiştilor ruşi de a aborda realitatea:

Trăind-o!

Gogol precizează în chip surprinzător:

„Totul mă oprea din drum şi mă uimea”.

Ce Dumnezeu îl uimea, făcîndu-l să se oprească în drum?

Un lucru ieşit din comun, o ciudăţenie a Naturii?

O casă ridicată în vîrful unui par? Un cal cu uger? Un ins cu urechi de iepure?

Nu.

Lucruri, persoane, fapte, de o banalitate fără egal:

„Fie că era clădirea de piatră a vreunei instituţii de stat, cu arhitectura sa bine cunoscută, cu o mulţime de ferestre, dintre care jumătate erau oarbe, ce se înălţa singuratică din mijlocul îmbulzeli de bîrne din care erau clădite casele cu singur cat ale tîrgoveţilor, fie că era cupola frumos rotunjită, învelită cu tablă zincată, ridicată pe acoperişul unei biserici noi, date cu var şi strălucind ca zăpada, fie că era o piatră sau un fante de provincie, nimerit în mijlocul oraşului, nimic nu scăpa atenţiei mele proaspete şi vii, aşa că, scoţîndu-mi nasul de sub coviltirul căruţei cu care călătoream, mă uitam şi la croiala nemaivăzută pînă atunci a cîte unei redingote, şi la lăzile de lemn, pline cu cuie, cu pucioasă, a cărei culoare galbenă o zăream de departe, şi la lăzile cu stafide şi săpun, ce se iţeau pe uşa cîte unei prăvălii de legume, alături de borcanele cu bomboane vechi şi tari de Moscova, mă uitam la cîte un ofiţer de infanterie ce trecea pe-alături, adus de prin cine ştie ce oraş reşedinţă de gubernie ca să se plictisească de moarte aici, în judeţ, la cîte un negustor cu surtuc siberian, trecînd repede în droşca lui trasă de cai iuţi – iar eu le fugeam cu gîndul pe urme, pătrunzînd în viaţa lor sărmană!”

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro