Ion Cristoiu: Viaţa în Roma antică era un veritabil balamuc

Jerome Carcopino străluceşte şi prin talentul de scriitor. Cartea sa despre Viaţa cotidiană în Roma la apogeul Imperiului, scrisă în 1939, anunţă istoriografia britanică de azi (vezi Beeavor), revoluţionară în domeniu prin transformarea Istoricului într-un mare prozator. Lucru de loc greu dacă ne gîndim că Istoria e Marele prozator, nici un scriitor, fie el şi Marquez, nereuşind să întreacă Istoria în materie de născociri neobişnuite. Am reţinut pentru eseul despre Tiberius, în efortul de a dovedi c-a plecat din Roma şi pentru că insula Capri era un fel de Soci de azi al lui Vladimir Putin, în timp ce Roma era un ditamai Babilonul, rîndurile în care marele istoric ne convinge de cît de mare era balamucul în capitala lumii de la momentul respectiv, momentul Domnia lui Traian:

„Circulaţia era dominată de acest contrast dintre zi şi noapte. În timpul zilei era o animaţie intensă, o aglomeraţie nebună, un zgomot infernal. Tabernae-le se populează de îndată ce se deschid şi se prelungesc cu tarabele lor. Aici bărbierii îşi rad clienţii în mijlocul drumului. Mai încolo, negustorii ambulanţi din Trastevere dau pachete de chibrituri impregnate cu sulf în schimbul obiectelor de sticlă. Mai departe, birtaşi, răguşiţi de-atîta strigăt ca să-şi invite o clientelă ce se preface a fi surdă, expun cîrnaţi fumegînd în tingirile calde. Dascălii şi elevii lor strigă cît îi ţine gura. Într-o parte, un zaraf îşi sună pe o masă murdară provizia sa de monede cu efigia lui Nero; în cealaltă un aurar loveşte cu osîrdie ciocanul sclipitor de piatra uzată; la răscruce, un grup de gură-cască nu contenesc exclamaţiile în jurul unui îmblinzitor de vipere; pretutindeni răsună ciocanele căldărarilor şi se-ngînă vocile cerşetorilor căznindu-se, în numele lui Bellonus sau al necazurilor lor aventuroase, să înduioşeze trecătorii. Aceştia se scurg într-un val neîntrerupt pe care obstacolele întîlnite nu-l împiedică să devină curînd un torent. Prin străduţe nedemne de un sat, o lume întreagă vine, se duce, strigă, se grăbeşte şi se împinge, în umbră sau în soare; şi, cu cincisprezece secole înainte de aglomeraţia Parisului, care a stîrnit verva lui Boileau, aglomeraţia din vechea Romă a întreţinut-o pe cea a lui Iuvenalis.

Noaptea, s-ar crede că zgomotele ar înceta în tăcerea fricii şi a unei păci sepulcrale. Ele sînt doar înlocuite de altele. Defilării oamenilor, refugiaţi acum în casele lor, îi urmează, din voinţa lui Caesar, aceea a vitelor, a căruţaşilor şi a convoaielor lor.” (Jérôme Carcopino, Viaţa cotidiană în Roma la apogeul Imperiului, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979)

Noaptea nu e nici ea mai brează:

„În schimb, la apropierea nopţii, va începe învălmăşeala legitimă a carelor de toate felurile umplînd oraşul cu zgomotul lor.

Căci nu trebuie să se creadă că legislaţia lui Caesar nu i-a supravieţuit, că particularii n-au mai ţinut seamă de dispoziţiile draconice împinşi de comoditatea sau de obiceiurile lor. Mîna de fier a dictatorului a supus secolele, iar împăraţii, moştenitorii săi, n-au scutit pe romani de servituţile la care el îi supusese cu duritate în interesul vital al colectivităţii. La rîndul lor, ei le-au consacrat, le-au întărit. Claudius le va extinde de la Urbs la municipiile italiene; iar Marcus Aurelius la toate cetăţile imperiului, fără să ţină seama de statutul lor municipal; între timp, Hadrianus va limita atelajele şi încărcăturile cotigelor autorizate să pătrundă în Cetate; şi, fie la sfîrşitul primului secol, fie la al celui de-al doilea al e.n., scriitorii nu ne transmit niciodată decît imaginea Romei organizată definitiv de Iulius Caesar.”

De exemplu, în Martialis, în timpul nopţii căruţele zguduie insula cu huruitul roţilor lor, iar Tibrul răsfrînge în ecouri gîfîielile hamalilor şi ale vîslaşilor. În Iuvenalis, circulaţia continuă şi zarva ce-o însoţeşte condamnă fără îndurare pe romani la insomnie.

„În ce apartament închiriat este oare posibil să dormi? Trecerea atelajelor la cotitura străduţelor, înjurăturile celor care mînă catîrii şi nu pot înainta i-ar alunga somnul împăratului Claudius însuşi şi chiar focilor”.

În timp ce transcriu aceste gînduri îmi vine ideea să propun pentru colecţia mea de cărţi salvate o retipărire a lui Carcopino, cu o prefaţă semnată de mine despre noua istoriografie.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro