Ion Cristoiu: Vladimir Putin: O vedetă a producţiei mondiale de cărţi

De cealaltă parte. Lucrez la a nu ştiu cîta punere la punct a cărţoiului Istoria literaturii proletcultiste în vederea publicării. Ultimul calup rămas: cel despre Desfăşurarea. La un moment dat  mă pomenesc la pasajul din Drum fără pulbere, romanul despre Canal al lui Petru Dumitriu, în care e surprinsă realitatea deţinuţilor politici de pe şantier. Sînt doar cîteva rînduri, scrise în treacăt, şi oarecum deghizat:

Vorbesc de Colonia de muncă a Ministerului de Interne.

Tresar bucuros.

Cînd am citit Incognito, un alt roman al lui Petru Dumitriu, mi-am notat să caut în Drum fără pulbere această referinţă. Un întreg capitol din Incognito, roman scris de pe poziţii anticomuniste, net diferite de cele din Drum fără pulbere, denunţă Canalul ca lagăr de muncă. Descoperirea mea era atrăgătoare. În 1951 şantierul Canalului era împărţit în două. De o parte angajaţii liberi, unii veniţi chiar sub puterea romantismului revoluţionar, alţii, pentru a cîştiga o pîine, de cealaltă, deţinuţii politici. Romancierul Petru Dumitriu se ocupă de partea liberă. Scrie despre ea un roman de peste 600 de pagini. Cealaltă parte e amintită în treacăt, văzută ca peste gard. După fuga în Occident, Petru Dumitriu scrie un roman în care autorul locuieşte în cealaltă parte a Canalului. Partea revoluţionară e cea văzută de peste gard. Iau pagina cu pasajul despre Deţinuţii de la Canal, o trag la xerox, caut pe ultima pagină a romanului Incognito capitolul despre Canal, şi pun, îndoită, pagina trasă la xerox în volumul găsit cu greu în confuzia de volume din birou. Rămîne să fac din asta un eseu.

*

Rodul frustrării? N-am mai trecut pe la Librăria din Focşani de un car de vreme. E un prilej fericit acum de a da o raită. Pe stînga, cum intru, unde e raftul ofertelor, dau peste Olivia Manning, Oraşul decăzut, publicitată drept a doua parte a Trilogiei Balcanice. Despre Olivia Manning am scris. Nu ştiu dacă eseul a fost inclus în vreun volum. O fi Oraşul decăzut volumul unu, despre care răposatul Ion Raţiu îmi spunea că provine din frustrările unei autoare părăsite de amant? Nu ştiu. Nici nu pot verifica, deoarece, dacă l-am publicat, textul e într-o carte, aflată în biblioteca de la Bucureşti. De pe coperta a patra, mă conving, totuşi, că e volumul doi şi nu unu, cel pe care l-am citit şi fişat. Îmi amintesc că primul volum m-a surprins prin părerea proastă despre români (da, mi-amintesc, Ion Raţiu la părerea asta se referea!), văzuţi ca mîncăi, şmecheri şi furăcioşi. Iau volumul doi, nu însă şi volumul trei (pe copertă citesc că se petrece la Atena, locaţie neinteresantă pentru mine).

Mai cumpăr:

Ioan Scurtu, Istoria civilizaţie româneşti. Perioada interbelică. Nu sper la cine ştie ce noutăţi, sînt sigur că autorul reia date şi convingeri din alte istorii de-ale sale, dar o iau, pentru că sesizez orînduirea materiei pe teme: Locuinţa, Căsătoria.

CIA Tentativele de asasinare ale lui Fidel Castro Ruz. Planul secret. Sînt sigur că volumul reproduce, în traducere, documente din ancheta senatorială din 1975, folosite ca dovezi în Raportul final, citite de mine pentru un capitol al cărţii despre Cuba. Dincolo de amărăciunea de a vedea un subiect epuizat publicistic de altcineva, mă amuză marca sub care e pusă cartea: Illuminati Alien Hunter Group. România. Centrul de studii şi cercetări psihotronice şi ufologice. 2016.

*

Cît de periculoasă e propaganda rusească? Pentru că mi-am prelungit sejurul la Găgeşti (am toate fişele la un loc, pot lucra şnur, pînă după miezul nopţii), dau o fugă pînă la Mallul din Focşani. Intru şi la librăria mea favorită. Cumpăr, în fine, cartea despre Putin, Noul Ţar, apărută la Corint, 2014, iscălită de Steven Lee Myers, pe care am şovăit s-o iau data trecută. E un cărţoi de peste 700 de file, care se adaugă altor cărţi şi cărţoaie de pe raft, dedicate lui Putin. Ca şi în cazul lui Hitler, nu pot ocoli constatarea că Autocratul de la Moscova stîrneşte interesul opiniei publice, dar şi al istoricilor. Putin a devenit vedetă mondială şi din cauza propagandei anti-Putin, aşa cum Rusia, condamnată la a fi putere regională după sfărîmarea URSS, a devenit putere mondială. Tot din cauza propagandei antiruseşti. Uniunea Europeană, condusă de birocraţi cenuşii, scăldaţi în privilegiile bugetarilor de lux, duce de ceva vreme o campanie zisă de contracarare a propagandei ruseşti, văzute ca un pericol pentru Uniune. Păi dacă propaganda e periculoasă în cazul Rusiei, ce să mai spunem de Armata fostă Roşie?! Pentru ca o propagandă să fie periculoasă, trebuie ca ea să fie minim credibilă de cei luaţi drept public ţintă. Dacă Propaganda rusească e periculoasă înseamnă că are eficienţă. Şi dacă are eficienţă înseamnă că exploatează prin exagerare anumite slăbiciuni ale Uniunii Europene. N-ar fi mai bine dacă Uniunea Europeană s-ar preocupa de răspunsul la întrebarea: Ce slăbiciuni de-ale UE sînt folosite de propaganda rusească? Tot de la Focşani cumpăr cartea Invazia spionilor, scoasă de editura Sistemului, Rao. Am văzut-o în toamnă la Salonul de carte, cu prilejul ceremoniei de lansare a cărţii lui Eugen Mihăiescu. Ţin minte c-am răsfoit-o şi dînd peste intenţia cărţii – cea de a dovedi că liderii PCR de după 23 august 1944 – erau toţi spioni sovietici, am pus-o la loc pe raft, oftînd la gîndul că ne-am pricopsit cu o nouă lucrare de genul anticomunismului de serviciu, practicat cu osîrdie de Vladimir Tismăneanu. O cumpăr acum, deoarece tocmai studiez epoca pentru Istoria literaturii proletcultiste.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro