ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / 22 decembrie 1989: Complotul împotriva Revoluţiei (I)

”Zece zile care au păcălit lumea”

”Sursele” despre revoluţie s-au diversificat. Arhiva, multă vreme secretă, a comisiei senatoriale conduse de Valentin Gabrielescu, care, începînd din 1994, a audiat numeroşi protagonişti ai evenimentelor, conţine multe documente relevante, care aruncă o lumină mai clară asupra ”loviturii de stat” dată în 22 decembrie de către echipa lui Ion Iliescu revoluţiei străzii. Tocmai din acest motiv, s-a decis şi secretizarea documentelor, care au devenit acum doar ”istorice”. Căci juridic, nu se mai poate face mare lucru. S-au mai publicat, în aceşti ani, am făcut-o şi eu, interviuri cu principalii “actori politici” care au urcat în prim-planul puterii  în împrejurările fugii lui Ceauşescu, provocată de revolta mulţimii. Cele din urmă, publicate de mine anul trecut la MEDIAFAX au fost consemnate pe bandă magnetică de o echipă a Televiziunii BBC în decembrie 1994, cînd se împlineau 5 ani de la Revoluţia Română.

Echipa BBC-ului, condusă atunci de reputatul jurnalist John Simpson, a realizat lungi discuţii cu figurile de primă mărime ale evenimentelor. În calitate de consultant al documentarului realizat atunci, mi-au fost încredinţate materialele brute, odată cu posibilitatea de a le utiliza cum cred de cuviinţă, după difuzarea documentarului. Filmul lui John Simpson, intitulat ”Zece zile care au păcălit lumea” analizează evenimentele din decembrie 1989 nu numai sub prisma revoltei populare, cît mai ales a pregătirii lor, în sînul aripii reformiste din Partidul Comunist, cu sprijinul tacit al sovieticilor – după instalarea lui Mihail Gorbaciov la putere. Am completat, anul trecut, aceste interviuri ale BBC-ului cu mărturiile, atunci (ca şi acum) secrete, aflate în arhiva Comsiei Gabrielescu, dar şi în arhivele de presă.

Toate aceste documente încep să contureze o “anatomie” a unui complot îndelung pregătit, care însă a fost devansat pentru cîteva zile de revolta populară. După momentele de derută, experienţa politică a participanţilor la complot şi-a spus cuvîntul: fără să mai fie nevoie să-şi rişte propria piele, aceştia au “preluat” pur şi simplu puterea din mîinile oamenilor simpli şi curajoşi care o cuceriseră   

Iliescu: “Pare-se că sînt forţe şi se pot închega”

Într-o discuţie pe care am purtat-o cu Ion Gheorghe Maurer în 1995, cu puţin timp înainte de a muri, venerabilul politician comunist, ajuns la 90 de ani, aproape orb, a dat dovadă de o luciditate şi o memorie neaşteptate pentru starea critică a sănătăţii sale. L-am întrebat ce ştie despre “comploturile” urzite în partid în vederea înlăturării lui Ceauşescu. Mi-a răspuns, cu sinceritate, că “eu n-am văzut pe nimeni avînd curajul să ia poziţie împotriva lui Ceauşescu, nici la început, nici mai tîrziu. Pot vorbi, totuşi, despre unul, pe care l-am cunoscut. Discutam împreună despre politica pe care o face Ceauşescu şi eram împreună de acord că este vorba despre o politică greşită. Acel om este Ion Iliescu. Era mult mai tînăr decît mine, îmi era vecin. Cînd eu mergeam în Herăstrău venea şi el, mai şedeam la vorbă, discutînd despre politica lui Ceauşescu. De restul nu ştiu”. Maurer nu s-a arătat surprins văzîndu-l pe Iliescu în fruntea ţării, după răsturnarea lui Ceauşescu. Aşa ceva era în logica lucrurilor şi a sistemului: “el era un om care, după ideile pe care le afirma, era pe o linie politică justă”, afirmă Ion Gheorghe Maurer, subliniindu-i lui Ion Iliescu caliităţile de comunist reformist.

Cu o singură nuanţă, de amărăciune, dată de faptul că, după ce a ajuns la putere, “Iliescu n-a mai căutat să mă vadă. Mi-am explicat acest lucru, ca o măsură pentru a nu fi interpretat de oameni că este influenţat de mine în politică”, mărturisea în 1995 bătrînul lider comunist. 

De la simple discuţii în Herăstrău şi pînă la conturarea unei opoziţii în partid, menită să încerce răsturnarea de la putere a lui Ceauşescu nu a mai fost decît un pas. În 1971, după întoarcerea dictatorului din China şi Coreea de Nord, moment care avea să constituie în România debutul cultului personalităţii şi a fundamentării “naţional-comunismului” ca opoziţie faţă de Moscova a regimului de la Bucureşti, Ion Iliescu a fost scos din prima linie a conducerii de partid şi izolat în posturi secundare. Motivul, aşa cum îl scoate în evidenţă astăzi fostul preşedinte al României ar rezida în opoziţia sa faţă de cultul personalităţii. Ceea ce lasă să se întrevadă însă stenograma discuţiilor din Comitetul Central la întoarcerea din această vizită arată însă cu totul altceva: Nicolae Ceauşescu era porfund nemulţimit de prestaţia lui Ion Iliescu pe parcursul acestei vizite şi de faptul că acesta din urmă se arătase adversarul strîngerii relaţiilor cu China, în pofida celor cu URSS-ul. Cu alte cuvinte, Iliescu alesese să rămînă fidel Moscovei.

Pe un alt plan, în iunie 1978 fusese izolat, datorită relaţiilor sale cu serviciile de informaţii sovietice, generalul Nicolae Militaru: “am fost înlăturat din armată, scos, la 52 de ani, de la comanda armatei din Bucureşti, unde fusesem timp de nouă ani de zile şi numit adjunctul ministrului construcţiilor industriale. Cu toată opoziţia mea, că n-am nici calificarea pentru aşa ceva, am fost numit prin decret în acea funcţie, unde am stat timp de şase ani de zile. În timpul acesta, armata fusese făcută zob”.

Nemulţumirile cercurilor militare faţă de situaţia armatei, scoasă din ce în ce mai des la “munci” l-a adus alături de Militaru şi pe Ion Ioniţă, fost ministru al Apărării, de asemenea marginalizat de Ceauşescu. La începutul anilor 80, aripa “politică” a nemulţimiţilor şi cea militară şi-au dat mîna. Militaru îşi amintea clar în faţa reporterilor Televiziunii BBC acest episod: “eu eram internat în spital. Iliescu a venit în vizită, la cineva care era lîngă camera unde mă aflam eu internat. Acel vecin era tatăl lui Petre Roman. Cînd a ieşit Iliescu din camera lui Walter Roman, am ieşit, întîmplător, şi eu din cameră. Ne-am întîlnit şi am plecat amîndoi pe scări, în jos. Cu vreo cîteva zile în urmă, Ceauşescu mai ţinuse o cuvîntare, unde a zis numai prostii. Coborînd scările, am abordat direct cu Iliescu această discuţie. Aproape de sfîrşit, cînd ieşeam în curte,  am întrebat dacă totuşi nu există forţe în România pentru a-l înlătura pe Ceauşescu. Iliescu a reţinut, nu mi-a dat un răspuns. Eu am ieşit din spital, m-am reîntors la serviciu, la treburile mele. Iliescu m-a căutat după vreo două săptămîni, ne-am întîlnit şi mi-a dat răspuns la acea întrebare pe care eu o lansasem în spital. Pare-se că sînt forţe şi că se pot închega, mi-a zis. Aşa am început activitatea, eu cu el”.

Militaru: “cîteva grupe, pîr! pîr!, îi răsturnăm şi gata”

După o anumită perioadă de timp, Iliescu şi-a manifestat faţă de Militaru dorinţa de a-l contacta direct şi pe fostul ministru al Apărării, Ioniţă, în care avea foarte multă încredere în el. “Au urmat apoi întîlniri cu Iliescu şi aşa a început să se închege treaba: erau cele două grupe, militară şi politică. Eu m-am întîlnit cu Iliescu, care mi-a făcut cunoştinţă cu încă doi oameni” – îşi amintea Militaru.

“Unul era civil, profesor, Măgureanu, iar celălalt militar, căpitan de rangul I, Radu Nicolae. Am început în această formaţie să ne pregătim în scopul de a organiza o adevărată lovitură de stat, pentru toamna lui 1984, în timp ce soţii Ceauşescu erau plecaţi în Republica Federală Germania. Trebuie să vă spun cu mult regret că acţiunea noastră a eşuat. Poate că nici nu era organizată aşa cum se cuvine, dar am mai şi rămas cu impresia că cineva a trădat. După acest eşec, ne-am întîlnit tot grupul, într-o casă conspirativă, în care, în cele din urmă, am înţeles că am fost şi înregistraţi şi ne-am pus întrebarea dacă ne oprim sau mergem mai departe. Am hotărît că mergem mai departe. Modalitatea de organizare şi acţiune era împărţită între părerea militarilor şi a civililor. Civilii ziceau că e nevoie de un puci militar, cîteva grupe, pîr! pîr! (chiar aşa se pronunţa cineva), îi răsturnăm şi gata. Noi ne-am abţinut să confirmăm o asemenea posibilitate, ca, după aceea, noi, militarii, am hotărît ceva diferit. Mai întîi, că armata nu trebuie să fie implicată într-un asemenea act. A doua chestiune, să facem în aşa fel, încît să nu curgă sînge”.

Dar sîngele, totuşi, a curs. Din 1987, mai ales sub impactul morţii suspecte a generalului Ion Ioniţă, zelul conspiratorilor s-a mai potolit. Singurul fapt care s-a mai petrecut, susţine Militaru, a fost constituirea unui grup de asalt, din “oameni din armată şi Ministerul de Interne, atît activi cît şi rezervă”, care urmau să fie dotaţi cu arme  tranchilizante. Armamentul destinat acestei grupe urma să fie furnizat complotiştilor printr-o filieră neprecizată, iar “la sfîrşitul lui februarie, începutul lui martie stabilisem să trecem la ceea ce nu s-a reuşit în 1984”.  Acestei grupe, susţine Militaru, li se adăuga “un număr însemnat de activişti de partid”, care urmau să umple “vidul de putere” după arestarea Ceauşeştilor şi a apropiaţilor lor. “Multă lume se bate cu pumnul în piept, că de atunci a luptat împotriva comunismului. Nu s-a pus problema împotriva comunismului şi asta trebuie să fie foarte clar”, povestea Militaru.

De fapt, în asta rezidă ”lovitura de stat” dată de complotiştii, politicieni şi militari din interiorul sistemului comunist, revoluţiei române din stradă: încercau să salveze ce mai era de salvat.