ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / ”Dreptatea şi Strîmbătatea”, la aceeaşi masă. Poveştile şi sensurile Unirii, la peste un veac de la înfăptuirea ei

Patriotismul ca bun comun, socotit apoi ”educaţie burgheză”

Această poveste, încărcată de înţelesuri, descrie cum nu se poate mai fidel modul în care a acţionat regimul comunist asupra oamenilor. Frica, instaurată ca reflex al terorii dezlănţuite prin Securitate de către regimul comunist a creat nu numai supunere, dar şi un lung şir de complicităţi, fie şi prin tăcere, faţă de abuzurile săvîrşite de regim împotriva celor pe care acesta îi pusese în lungul şir de nume al celor care trebuiau sacrificaţi, petru ca ocupaţia sovieto-comunistă a României, străină de sufletul locuitorilor ţării, să nu cunoască împotrivire.

Cu numai trei decenii înainte de momentul instaurării regimului comunist, în timpul căruia Dreptatea şedea la masă şi se ospăta alături de Strîmbătate, cu totul alta era atmosfera pe plaiurile transilvane. În preajma Adunării de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918, o emulaţie cum nu mai cunoscuse Ardealul cuprinsese toate aşezările româneşti. Dar ea nu era rodul unei conjuncturi, întîmplător favorabilă istoric, ci rezultatul unei lungi evoluţii istorice. Ale unei munci de generaţii, în spiritul ideii româneşti, a afirmării naţiunii şi a dorinţei de unire într-o Românie Mare.

Ceea ce a deranjat mai apoi cel mai mult în anii ”democraţiei populare” a fost ”educaţia burgheză” cu care noua orînduire  avut de luptat, în care Patria şi ataşamentul faţă de valorile naţionale aveau un loc central. Ori, într-un regim de ocupaţie străină, sovieto-comunistă, instalată odată cu guvernul Petru Groza la 6 martie 1945, aceste valori erau piedici care trebuiau înlăturate, chiar cu preţul anihilării fizice a purtătorilor ei. ”Operă” în care a excelat Securitatea.

Generaţii şi patrioţi: Augustin şi Ion Raţiu

În genere, atitudinea fată de comunitatea locală a intelectualilor ardeleni din a doua jumătate a veacului al XIX-lea, a acestor prime generaţii educate în spiritul ”Şcolii Ardelene” a fost una de implicare directă. ”Elitele” nu păstrau distaţa ”academică”, ele erau parte integtantă a colectivităţii. Educaţia a devenit, treptat, o valoare constantă, promovată în tot mai multe familii româneşti, odată cu o componentă esenţială a ei. Cea naţională. Nu exista şcoală românească, în care primele lecţii, însuşite în limba maternă, să nu fie cele de patriotism, de iubire de neam şi credinţă, de la cele mai fragede vîrste. Şi, încetul cu încetul, aceste valori au ajuns parte din cotidian, în comunităţile româneşti. Un bun comun.  

Sînt nenumărate exemplele de transmitere, din generaţie în generaţie, atît la nivelul elitelor, cît şi ale oamenilor simpli, ale ideilor de iubire de neam şi a dorinţei de unire. În sine şi scurt spus, a patriotismului. Dau acum un exemplu de notorietate în acele timpuri, dar din nefericire pe nedrept uitat în momentele evocărilor Unirii, de la o vreme sufocată în aburii de fasole cu ciolan, împărţită cu dărnicie şi riscînd să devină eticheta înjositoare a unei zile măreţe. E vorba de avocatul turdean Augustin Raţiu (1884-1970), descendent al familiei nobiliare Raţiu de Nagylak, cu un rol deosebit în istoria Transilvaniei şi a mai ales a oraşului Turda, o adevărată dinastie nobiliară românească.

Familia Raţiu a avut o poziţie centrală în viaţa acestei comunităţi ardelene, dar şi în avangarda întregii mişcării naţionale româneşti. Avocatul Augustin Raţiu a fost tatăl cunoscutului om politic şi patriot român, Ion Raţiu, cel care a fost socotit de către regimul comunist de la Bucureşti drept lider al exilului ”reacţionar” (a se citi patriotic) de la Londra – suficiente motive, în sine pentru Securitate, poliţia politică comunistă, pe lîngă rolul jucat de el atît în Marea Unire, cît şi în viaţa politică ardeleană în ani interbelici, pentru a-l supune supliciilor. Augustin Raţiu a trăit tragedia, în anii regimului comunist, de a fi fost arestat la o vîrstă înaintată. A fost deposedat de bunuri, a fost apoi urmărit şi tracasat tot restul restul vieţii de către autorităţi, în dubla sa calitate : de patriot român, veteran al Uniri (deci ”duşman al popoprului”) şi de tată al ”trădătorului de patrie” Ion Raţiu, care din exil a militat activ şi cu o rară energie, moştenită fără îndoială de la părintele său, pentru elibarerarea României de sub comunism şi apoi pentru înfăptuirea unei reale democraţii - deziderat pe care nu l-am atins încă.

Un amănut mi-a rămas în minte, din biografia lui Augustin Raţiu, ceea ce dă nota aparte a acestei familii despre care se poate spune nu numai că este nobiliară, ci nobilă în toate sensurile cuvntului. Ziarul Unirea, cu nr. 35 din 4 aprilie 1916, arăta că avocatul turdean Augustin Raţiu, moblizat la o şcoală de telegrafie, a adunat la iniţiativa sa, alături de colegi, suma de 150 de coroane, pentru Orfelinatul din Blaj: ”Colecta dlui Dr. Augustin Raţiu între colegii voluntari şi elevii săi de la şcoala de telegrafie” este titlul notei de presă din ziarul amintit. Deşi mobilizat, avocatul Raţiu nu încetase să se gîndească la semenii săi români, aflaţi în suferinţă.

În împrejurările Unirii, Augustin Raţiu a fost impresionat de soarta preotului Ioan Opriş din Cristiniş, ucis de jandarmi unguri în faţa bisericii sale, în timp ce le citea credincioşilor un apel al Consiliului Naţional Român, din Turda: practic, acesta a fost primul ”martir al Unirii”. Avocatul Raţiu, care se afla în satul învecinat, după ce cu scurt timp înainte trecuse prin Cristiş, s-a reîntors la căpătîiul clericului rănit grav şi l-a mai prins în viaţă: acesta s-a stins în braţele sale. Ca urmare, Augustin Raţiu a început dezarmarea jandarmilor maghiari din zonă. Într-o relatare, datată 20 noiembrie 1918, despre organizarea românilor din comitatul Turda-Arieş, în preajma Marii Uniri, se arăta: ”Lucru de adevăraţi apostoli au făcut d-nii dr. Augustin Raţiu şi locot. Alexandru Chicinaş, care au cutreierat pînă acum 41 de comune, Dr. George Pătăcean şi subloc. Ioan Maier, care sînt şi acum prin Munţii Apuseni. Dr. Eugen Mezei organizează cercul Vinţului de Sus. […] Abuzurile jandarmilor din Cristiş, Poiana Surduc şi Filea au fost anchetate şi dr. Augustin Raţiu a provocat cu bărbăţie ca din toate comunele româneşti să fie momentan delăturaţi toţi jandarmii unguri” şi dezarmarea tuturor.

Temperament energic, care nu suporta nedreptatea, Augustin Raţiu a fost socotit după instaurarea comunismului de către Securitatea din Turda, mobilizată de superiorii de la Bucureşti, drept ”inamicul nr. 1” din oraşul de pe Arieş, aşa cum fiul său Ion a fost socotit de către acelaşi regim drept principalul său inamic din exil, pînă în decembrie 1989 – dar şi după, aşa cum au arătat-o evenimentele din iunie 1990. Despre suferinţele îndurate de Augustin Raţiu, aflat, împreună cu întreaga sa familie, sub nedorita ”atenţie” a Securităţii, s-ar putea scrie o întreagă epopee. Aceea a Dreptăţii.

”Strîmbătatea”, îndreptată prin judecata istoriei

De cealaltă parte a mesei istoriei, şedea, în povestea bătrînului din Bistra, Strîmbătatea. Ea ar putea fi personificată într-un singur personaj, contemporan cu avocatul Raţiu: dr. Petru Groza. De la data instalării guvernului condus de acesta, Petru Groza fiind el însuşi unul dintre participanţii la Marea Adunare de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918, dar preschimat din oportuism într-un jalnic trădător al neamului său, asupra tuturor elitelor din vechea Românie Mare s-au dezlănţuit cele mai crude acte de represiune şi arbitrariu, pentru a împiedica orice act de nesupunere faţă de puterea ocupantă de la Răsărit.

Sub cizma sovietică, în acei ani dreptea murise – dar nu şi demnitatea unei întregi generaţii, care nu a putut fi strivită de ocupanţi şi slugile lor aidoma celui pomenit mai sus; dovadă sîntem noi, astăzi, în anii în care aniversăm cu recunoştinţă şi pioşenie faţă de făuritorii Unirii acest act istoric, din mîndria de a fi români, care nu a putut fi, cu toate încercările, ucisă în temniţă sau cu gloanţe, ori umilită de palmele şi sudalmele niciunui securist.

Securitatea, trebuie spus, nu a avut nimic “patriotic” în activitatea şi acţiunile ei, ci dimpotrivă; practic, pînă în amiaza zilei de 22 decembrie 1989 (se pare că şi după aceea), ea a rămas fidelă statutului ei iniţial, fiind principala instituţie care a apărat regimul comunist – şi nu patria. Se poate proba pe documente din propriile ei arhive, că poliţia politică comunistă, numită din 1948 Securitate, i-a arestat, i-a trimis în lagăre, i-a supus domiciliului obligatoriu sau altor forme de persecuţie, sau cel puţin i-a ţinut sub o strictă supraveghere pe toţi aceia care au contribuit activ la făurirea Marii Uniri de la 1 decembrie 1918.

Fie că au fost delegaţi, participanţi sau aleşi în organismele Adunării Nţionale de la Alba Iulia, “făuritorii Unirii” care au mai apucat anii de după 6 martie 1945, data la care s-a instaurat guvernul “democrat-popular” prosovietic al lui Petru Groza au fost practic toţi, într-un fel sau altul, obiect al “muncii de Securitate”. Unii au sfîrşit tragic în închisori, alţii au sfîrşit săraci şi supuşi unui întreg cortegiu de umilinţe, sau cel puţin au trăit, sub atenta supraveghere a poliţie politice comuniste, cu spaima unei iminente arestări. Singurul de care se poate afirma cu certitudine că nu a fost supus vreunei persecuţii a fost dr. Petru Groza, el însuşi unul dintre participanţii la actul istoric al Unirii Transilvaniei cu România, fapt notabil pentru trădarea de ţară înfăptuită atunci de comunişti şi acoliţii acestora. Deşi această acţiune nu avea un sens politic clar, sub aspectul “luptei de clasă”, deoarece majoritatea foştilor participanţi la Marea Unire nu mai prezentau un real pericol pentru regim – ei erau în vîrstă, de cel puţin 60 de ani, la data instaurării comunismului în România, Securitatea nu a ţinut cont de vîrstă şi nici de starea de sănătate, în multe cazuri precară, a acestora.

Cu toate că în cazul făuritorilor Unirii Transilvaniei cu România, acuzaţiile care le-au fost aduse nu au privit în mod direct organizarea şi participarea la Adunarea Naţională de la Alba Iulia (căci, în cele din urmă, Stalin s-a decis să lase Ardealul românilor, altfel ei ar fi împărtăşit soarta basarabenilor şi bucovinenilor, făuritori ai Unirii, care în larga lor majoritate au luat calea Gulagului, unde au şi sfîrşit), Securitatea şi-a făcut cu prisosinţă datoria, faţă de regimul de ocupaţie sovieto-comunist şi împotriva patriei, făurită de acei oameni în vîrstă, care trăiseră poate cele mai frumoase clipe ale vieţii lor la 1 decembrie 1918. Ei au fost arestaţi, întemniţaţi, trimişi în colonii de muncă şi domiciliu obligatoriu, ori atent supravegheaţi de Securitate, practic fără excepţie – pentru că erau reprezentativi pentru elita vechii Românii, indiferent de starea socială sau pregătirea intelectuală, de aparteneţa politică sau confesională. E ceea ce arată natura praticilor Securităţii, ca instituţie antiromânească.

Dar chiar şi ceea ce s-a petrecut în aceste zile, prin aniversarea Unirii şi comemorarea făuritorilor ei, cu toate excesele unor ”petreceri” care aruncă nu odată în derizoriu o sărbătoare cu un cu totul alt sens, ne arată încă o dată că nimeni nu poate scăpa, pe pămînt, cel puţin de judecata istoriei, singura care poate pedepsi şi după moarte, în afara lui Dumnezeu. În fond, întodeauna se vor afla faţă în faţă, la aceeaşi masă, Dreptatea şi Strîmbătatea. Numai că, în cazul generaţiei Unirii, a făuritorilor ei, Dreptatea a avut ultimul cuvînt.