ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / În România comunismul nu a dispărut. S-a privatizat!

În loc de pluralism şi democraţie, FSN şi demagogie

Ceea ce a caracterizat starea de spirit în zilele de după fuga şi apoi execuţia lui Ceauşescu a fost un larg sentiment de solidaritate naţională. Dar care nu a durat deloc mult. Efuziunea a dispărut şi a început, din partea structurilor de putere ale vechiului regim comunist o febrilă acţiune de regrupare, faţă de ofensiva unui curent de opinie din ce în ce mai larg, care voia să o rupă definitiv cu fostul regim. ”Ordinul de zi pe unitate”, pentru această acţiune nu a fost unul clar şi precis, sau identificabil în documente – cel puţin, nu s-a găsit încă. E cert însă că ”organizaţiile de bază” ale PCR, cu excepţia cîtorva la nivelul întregii ţări, n-au convocat nicio acţiune de autodizolvare a lor şi, deşi oficial partidul a dispărut, ”decesul” său n-a fost consemnat nicăieri. De ce? Răspunsul e simplu: s-ar fi pus problema ”succesiunii” partidului unic, ”forţa conducătoare” în România: cine-i preia puterea? Cine primeşte imensul său patrimoniu (sedii, fonduri, toate bunurile mobile şi imobile aflate în administrarea  Gospodăriei de Partid)?

La presiunea străzii, din ce în ce mai nerăbdătoare să o rupă cu comunismul, Ion Iliescu a anunţat iniţial un ”pluralism în cadrul Frontului”, dar la care a trebuit să renunţe: evenimentele o luau cu mult înaintea planurilor lui şi a gîndirii sale încete, ancorată în trecut. Astfel încît ”s-a decretat democraţie” şi ”pluralism politic”. Pe un alt plan, se realiza un ”transfer tăcut”, de putere şi bani, de la PCR la Frontul Salvării Naţionale, noua structură de conducere, autodeclarat după o lună de la împuşcarea lui Ceauşescu ”partid politic”, în condiţiile ”pluralismului”. Dar cum?

Prin Legea partidelor, statuată în Decretul nr. 8 din 31 decembrie 1989 de către Consiliul Naţional al FSN, se prevedea posibilitatea înfiinţării unui partid politic cu doar 251 de adeziuni. Ulterior, un sondaj de opinie realizat la începutul lunii martie 1990 şi publicat în presa vremii chiar cînd în Parlamentul provizoriu al României se dezbătea legea electorală, releva că, din 5.617 subiecţi chestionaţi, 81,9% considerau numărul adeziunilor insuficient şi numai 13,8% îşi declarau acordul cu acesta. Cu ajutorul unei mulţimi de ”idioţi utili”, care şi-au înfiinţat partide politice, ori a unor persoane probabil dirijate de Securitate, ca ”savantul” Ioan Mânzatu, ori oportunişti fericiţi, ca profesorul Ştefan Cazimir, viaţa politică din România a devenit rapid una colorată şi confuză, deopotrivă.  

Pe fondul de mai sus, acţiunea de compromitere a opoziţiei politice reale, reprezentată de reînfiinţarea partidelor istorice tradiţionale (Ţărănesc-Creştin Democrat, Liberal şi Social-Democrat) a fost dublată ca efect, întreţinîndu se derizoriul vieţii politice şi al dezbaterilor CPUN, televizate zilnic. Tactica ”tovarăşilor de drum”, deja exersată în urmă cu o jumătate de veac, prin care au intrat în primul Parlament al României formaţiuni politice de tipul „Partidului Liber Schimbist”, au creat o confuzie totală. ”Pluralismul politic” a fost transformat de fapt, pentru mulţi români, în subiect de glumă.

Foştii comunişti şi securişti au avut ştiinţa şi resursele pentru a se reinstaura la putere, al cărei control nu l-au scăpat de fapt din mînă niciodată, în împrejurările ”Revoluţiei”. La televizor, Ion Iliescu a reluat temele sale favorite, în faţa românilor (cu sprijinul postului naţional de televiziune şi de radio, ambele excelînd în obedienţă). La 7 ianuarie 1990 spunea: „Revoluţia înseamnă, acum, muncă”, după cum rezumase fostul oficios ”Scînteia”, rebotezat ”Adevărul”, pe prima pagină şi cu acelaşi corp de literă, cu care erau pe vremuri prezentate Congresele partidului. Partidul redevenise un singur om şi, în mod paradoxal, omul devenise reprezentantul democraţiei. Pînă la recuperarea întregului ”aparat de stat”, a rămăşiţelor Partidului şi Securităţii nu a mai fost decît un pas.

Presă şi Securitate

Pentru a înţelege cum minciuna a luat locul adevărului, iar ura, pe cel al fraternităţii în decembrie 1989, trebuie să admitem că foarte repede, noile structuri de putere au înţeles foloasele utilizării capacităţilor specifice ale foştilor securişti, din momentul în care şi au simţit ameninţată poziţia, prin reînfiinţarea partidelor istorice, în condiţiile pluralismului politic. Concurenţa acestora trebuia anihilată pe cît posibil fără implicarea violentă a instituţiilor statului, ceea ce a impus controlarea şi compromiterea lor, acţiuni pentru care cadrele DSS erau antrenate, pregătite şi totodată dispuse. Complicitatea între noile autorităţi şi structurile fostei Securităţi a fost precedată de acţiuni menite să le pună pe cele din urmă în mod necondiţionat în slujba puterii, profitîndu se de incertitudinile şi temerile securiştilor. Pentru că, de fapt, şi unii şi alţii vorbeau aceeaşi limbă.

Astfel încît, destul de rapid la adresele unor case conspirative ale Securităţii, foştii ofiţeri şi au reluat activitatea (încă din prima decadă a lunii ianuarie 1990), inclusiv în imobilul din strada Intrarea Filioara din Bucureşti, un important sediu conspirativ al Securităţii, devenit ulterior chiar sediul central al partidului de guvernămînt, iar apoi, locaţia unui post de radio al cărui acţionar important pe atunci, Dan Ghibernea, fusese ofiţer de Securitate acoperit în cadrul Academiei Române pentru ”schimburile culturale cu străinătatea” (după 2000, pentru serviciile aduse, Ghibernea a fost numit de Ion Iliescu ambasador al ţării noastre în Marea Britanie). Alte imobile în care funcţionau sedii secrete ale Securităţii au devenit şi ele sediile unor mijloace de presă ale noii puteri – precum ziarul Dimineaţa, care funcţiona  în fostul sediu al Unităţii de Aport Valutar Special a Securităţii (unde a lucrat pînă în 1989 ”tehnocratul” actualmente liberal, Theodor Stolojan).

Din aceste foste sedii ale Securităţii, ajunse redacţii de ziar ori posturi de radio, s-a dezlănţuit o  campanie de calomniere şi denigrare a partidelor istorice, a liderilor abia renăscutei ”societăţi civile” şi a presei neînregimentate noii puteri a Frontului. Această campanie s a permanentizat, practic, în oficioasele Frontului Salvării Naţionale după marea manifestaţie de la Bucureşti din 28 ianuarie 1990, care a urmat autoproclamării Frontului ca partid. Atacurile au fost întotdeauna reluate pe posturile publice de televiziune şi radio, fără să se permită dreptul la replică, pentru restabilirea adevărului.

Uneori, aceste atacuri au frizat absurdul. Iată, într o inventariere succintă, ţintele şi temele predilecte ale campaniei: despre cunoscuta disidentă, Doina Cornea, se afirma că împarte bani în scopuri politicianiste şi umblă prin ţară pentru a cumpăra întreprinderi, că este de fapt evreică şi că, alături de Radu Cîmpeanu şi Ion Raţiu, al cărui nume real ar fi Rácz János, a semnat un „tratat” cu un funcţionar al Ministerului de Externe ungar. Documentul recunoştea, chipurile, drepturi ale Ungariei asupra Transilvaniei şi prevedea o „vînzare” detaliată a teritoriului românesc, în beneficiul celor trei. Falsul a fost publicat de mai multe ori în facsimil şi difuzat prin marile oraşe ca pretins manifest, atestînd aşa zisa tranzacţie. De asemenea, despre Corneliu Coposu s a afirmat că a trăit aproape întreaga viaţă în Occident, străin de greutăţile românilor, prilej cu care s a şi lansat sintagma de mare popularitate „Voi n aţi mîncat salam cu soia”. În cotidianul Azi, oficiosul FSN, Constantin Ticu Dumitrescu a fost acuzat, cu ajutorul unor fotografii falsificate, că ar fi participat la asasinatele legionare de la Jilava şi Strejnic, omiţîndu se să se spună că avea pe atunci doar 12 ani.

Toată această campanie de calomniere s a permanentizat, practic, în 1990 şi a fost extrem de intensă, pînă la alegerile din 20 mai 1990, explicînd astfel succesul electoral al Frontului Salvării Naţionale. Campania a fost una tipică fostului Serviciu „D” (Dezinformare) din Securitate, care era condus de colonelul Mihail Stan, ofiţer ajuns din 1990 general în Serviciul Român de Informaţii şi adjunct al directorului SRI. Consultarea colecţiei cotidianelor Azi (oficiosul FSN), Adevărul, Tineretul liber (fostele oficioase ale Partidului Comunist şi, respectiv, UTC ului), precum şi a altor ziare apropiate Frontului, cu deosebire din lunile februarie iunie 1990, dar chiar pînă spre sfîrşitul anului 1992, este edificatoare în privinţa acestei campanii de dezinformare şi calomniere. Se poate recunoaşte în aceste exemple modelul clasic de acuzare a adversarilor utilizat de regimul comunist, fie că sînt vînduţi ungurilor, fie că sînt vînduţi „jidanilor”, fie că sînt legionari, deşi nu în puţine cazuri asemenea acuzaţii se contrazic una pe alta.

Astfel încît, protejaţi de noua putere, securişti şi activişti de partid, braţ la braţ, au început să ”lucreze”, pentru ”liniştea noastă”. Noile autorităţi au evitat cu îndărătnicie să inventarieze bunurile instituţiilor fostului regim şi ale Partidului Comunist, pentru a putea fi jefuite în lege şi trecute din ”avuţia naţională” şi din patrimoniul statului, în cel privat. Noua clasă a puterii ”emanate” de Revoluţie s-a transformat rapid într-una a îmbogăţiţilor tranziţiei. Pentru ei, sensul Revoluţiei a devenit posibilitatea unui jaf în lege: au luat ”pe de a moaca” patrimoniul statului, trecînd în proprietatea lor privată ”avuţia naţională, bun al întregului popor”. Astfel, o foarte o mică parte a acestui popor a avut de fapt un cîştig efectiv de pe urma revoluţiei: cei care odinioară erau înfricoşaţi doar de ”legea 18 a ilicitului” – tocmai foştii activişti de partid şi securiştii. Casta lor e cea care a generat noua putere politică şi a profitat de ea, astfel încît se poate spune, simplu, că în România comunismul nu a dispărut. S-a privatizat!