ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Istoria rezistenţei ucrainene – de la ”armata de partizani fără patrie” la patria cu o armată de partizani

Partizanii ucraineni - o armată în căutarea unei patrii

În timpul celui de-al doilea război mondial, pe teritoriul ucrainean s-a dezvoltat o adevărată armată de partizani care a luptat împotriva naziştilor. Autorităţile germane de ocupaţie apreciaseră forţele operative ale armatei de partizani ucraineni la 80.000 de oameni şi resursa de mobilizare de pînă la o jumătate de milion, exagerată în unele rapoarte la nu mai puţin de 2 milioane de oameni. Chiar şi aşa, e vorba de o armată imensă. Sursa lor de armament era capturarea acestuia de la nemţi, ori solicitarea armamentului de la Armata Roşie, care i-a înzestrat pînă cînd ruşii au înţeles că partizanii ucraineni nu sînt deloc susţinători ai bolşevismului.

Partizanii ucraineni nu au avut nimic comun cu ”partizanii” din literatura sovietică: pe ”roşii”, partizanii comunişti, luptătorii insurecţionişti ucraineni îi socoteau cu nimic mai prejos decît pe ocupanţii germani şi îi vînau cu asiduitate, distrugîndu-le toate punctele de rezistenţă. Armata Insurecţionistă Ucraineană era o armată de partizani care de fapt nu avea patrie, dar pentru ideea căreia lupta. Acum, ucrainenii au o patrie, pentru care luptă. Şi comparaţia cu ”armata fără patrie” şi a luptei acesteia arată de fapt ce au acum ruşii de înfruntat, în Ucraina.

Armata Insurecţionistă Ucraineană era organizată după toate rigorile militare, avînd un sistem de grade şi o organizare inspirată din tradiţia cazacilor, în ”roiuri”, ”sotni”, apoi în ”kurennîi” şi ”zagon” (regiment). Aveau ateliere de armurărie, un serviciu de informaţii şi contrainformaţii, inclusiv o poliţie militară, care-i depista pe ”agenţii infiltraţi”. Acest serviciu al Armatei Insurecţioniste îi pedepsea pe cei care colaborau cu ocupantul german şi mai apoi cu autorităţile sovietice, operînd în grupe de 3 oameni, care, după execuţia (de obicei prin spînzurătoare) a celui condamnat la moarte, ”lăsau sentinţa pe cenuşă”, după ce îi ardeau casa. De pildă, între 15 septembrie – 15 octombrie 1943, în regiunea militară Rovno au fost condamnaţi la moarte 110 oameni: 18 comunişti, 7 germani, 33 polonezi, un olandez şi un evreu, restul ucraineni. Serviciul de securitate al Armatei Insurecţioniste, ca şi aceasta în sine, a semănat teroarea, atît printre colaboraţioniştii germanilor, cît şi printre autorităţile sovietice, după ocuparea Ucrainei de către Armata Roşie.

Multe dintre arhivele cu privire la mişcarea de partizani ucraineană sînt fie secrete, fie, pur şi simplu, au dispărut. În documentele NKVD, se face distincţie între Organizaţia Naţionaliştilor Ucraineni, ”facţiunea politică” a rezistenţei ucrainene, condusă din afara ţării de Stepan Bandera şi ”bandiţi” sau ”banderovişti”, cei din Armata Insurecţionistă. Din 1943, mişcarea armată (UPA) a avut întîietate asupra mişcării politice, care a fost utlilizată mai degrabă ca mijloc de finanţare şi susţinere a luptei de partizani.       

Comandant al Armatei Insurecţioniste Ucrainene (UPA) a fost Roman Şuhevici (alias ”Taras Ciuprînka”), cel care a condus-o între 1943 şi 1952. Lui Şuhevici i-a urmat la comandă Vasil Kuk, între anii 1950-1954. Partizanii îşi organizaseră în luminişurile din adîncurile pădurii atît tabere la suprafaţă, cît şi adăposturi subterane (”krîiviki”), extrem de bine păzite şi cunoscute numai persoanelor ”verificate”, în afara partizanilor în sine.

De la mijlocul anului 1944, teritoriul Ucrainei a intrat sub ocupaţia Armatei Roşii. În primăvara şi vara anului 1945, trupele NKVD-ului au lichidat rezistenţa Armatei Insurecţioniste Ucrainene (UPA) în jumătatea de sud a Ucrainei, care se aflase în 1939 în componenţa URSS-ului, apelînd, pe lîngă trupele NKVD-ului, la ”batalioane de distrugere”, formate din ţărani înarmaţi. Poliţia secretă sovietică a încercat să utilizeze aceleaşi metode şi în zona centrală şi de vest a Ucrainei, dar fără succes. În aceste părţi ale Ucrainei, unde armata de partizani avea deja o tradiţie de luptă împotriva germanilor, în prima jumătate a anului 1944 ”batalioanele de distrugere” ale ţăranilor înarmaţi de sovietici le-au predat partizanilor tot armamentul şi proviziile lor.

Lupta partizanilor ucraineni în Polonia sovietizată

După stabilirea graniţelor polono-sovietice, în partea Ucrainei care revenea URSS-ului activau în 1944 peste 20.000 de partizani, iar în 1947, dată de la care sînt primele estimări ale serviciilor de securitate sovietice (rebotezate din NKVD, MGB şi apoi KGB), acestea se confruntau cu un număr de 530 de unităţi de luptă ucrainene şi un total de 4.456 luptători.

În partea de nord şi de vest a Ucrainei, trupele sovietice nu mai fuseseră văzute în zonă, intrată în componenţa Poloniei, din 1920, din timpul conflictului sovieto-polonez. În 1944, circa 4-5.000 de partizani ucraineni se aflau dincolo de graniţa cu Polonia, unii dintre ei refugiindu-se din Ucraina sovietică, în faţa ”măturii lui Stalin”, cum numeau insurecţioniştii ucraineni operaţiunile trupelor NKVD/KGB. Aceste trupe ocupau satele din preajma pădurilor şi le arestau susţinătorii, apoi începeau să scotocească şi să ”perieze”, cu cordoane dese de soldaţi, adîncurile pădurilor în care partizanii îşi duraseră tabere, care uneori aveau aspectul unor cătune.

Partizanii ucraineni de pe teritoriul polonez aveau mari greutăţi în a rezista, în primul rînd pentru că numărul sătenilor de origine ucraineană, la care îşi puteau găsi mai lesne sprijin, scădea continuu, sub impactul schimburilor de populaţie între Polonia şi URSS, prin care cei din urmă erau preluaţi de RSS Ucraineană. Cu toate acestea, partizanii anticomunişti ucraineni au primit sprijin şi de la populaţia poloneză, care îşi amintea că au luptat împreună cu armata de partizani polonezi împotriva germanilor. Astfel, cei în jur de 5.000 de partizani ai Armatei Insurecţioniste Ucrainene care luptau în Polonia comunizată, au rezistat pînă în vara anului 1947, cînd ultimele grupuri s-au risipit, trecînd graniţa în Ucraina ori Cehoslovacia, încercînd să ajungă în occident sau să-şi piardă urma, prin pădurile Carpaţilor.

Partizanii ucraineni din Polonia au reuşit în 23 martie 1947 performanţa de a-l ucide într-o ambuscadă pe ministrul adjunct al apărării, Karol Swierczewski. Generalul, veteran ilegalist, condusese brigăzile internaţionaliste poloneze în războiul civil spaniol şi uciderea sa a avut un larg ecou. Partizanii au aflat de la Radio BBC cine era ”gradatul” ucis în ambuscada în care ei aşteptaseră de fapt un camion cu alimente, care întîrziase însă – tocmai din cauza inspecţiei ”poziţiilor înaintate” ale armatei poloneze, pe care o întreprindea generalul. Uciderea lui Swierczewski a stîrnit o contrareacţie dură a guvernului comunist de la Varşovia şi o ofensivă extrem de puternică împotriva partizanilor, în care polonezii au primit şi asistenţa trupelor KGB-ului.

În cîteva luni, rezistenţa ucraineană a fost total lichidată (pînă în iulie 1947). Conform datelor, au fost 1.475 de pierderi în rîndul partizanilor, din care 623 au fost ucişi în lupte, 796 au fost făcuţi prizonieri şi numai 56 de ”bandiţi” s-au predat de bunăvoie. Au fost distruse 719 ascunzători ale partizanilor. Ei erau restul armatei insurecţioniste ucrainene, care număra aproape o divizie de luptători, rezistenţi anticomunişti.  Pe parcursul luptelor cu partizanii, polonezii au pierdut 977 de militari, 600 de miliţieni şi un număr de 599 persoane civile, între care mulţi activişti ai partidului comunist polonez sau ai administraţiei de stat, ori lucrători şi informatori ai serviciilor de securitate poloneze. A fost o confruntare eroică şi fără sorţi de izbîndă, aşa cum o arată mai multe scrisori ale comandanţilor ucraineni, de pe acest front anticomunist polonez, dar au rezistat pînă la capăt: ”sîntem ucraineni slabi, dar Slavă Ucrainei”, îşi încheia comandantul sotniei de partizani care l-a ucis pe ministrul polonez o scrisoare, în care arăta lipsurile, inclusiv alimentare, prin care partizanii săi treceau, de mult timp – dar continuau să reziste.

Continuarea rezistenţei în Ucraina bolşevică

În 1943, armata de partizani mobilizase 100.000 insurecţionişti, în lupta împotriva a doi inamici: trupele germane, repliate din est, cît şi mişcarea partizanilor comunişti.  Colonelul Sokolov, care coordona mişcarea acestora din urmă, raporta că ”pe aceste teritorii din Ucraina de Vest, forţele banderoviste numără 20.000 de oameni, ca armament au mitraliere, aruncătoare de mine, arme uşoare, dar şi tancuri”, acestea din urmă fiind îngropate, pentru protejarea taberelor cu putere de foc. Sidor Kovpak, un vestit partizan bolşevic, raporta la Moscova: ”naţionaliştii ucraineni sînt extrem de puternici”. Rapoartele acestuia din urmă, ucis de ”baderovişti”, au ajuns pînă la Hrusciov care, ca ucrainean, a ştiut de la bun început cu ce se vor confrunta ruşii, la ”eliberarea” Ucrainei.

Trupe ale SMERŞ şi NKVD au început o acţiune de curăţire, simultan cu înaintarea trupelor Armatei Roşii. Confruntările au fost deosebit de violente – mai puternice decît cu armata germană, în retragere, care cu bună ştiinţă şi-a lăsat o mare parte din armament pe mîna partizanilor ucraineni. Dar războiul era unul inegal. Astfel încît ministrul de interne al Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene, Timofei Strokaci, raporta la 28 mai 1946 la Moscova: ”dacă la 1 ianuarie 1945 se numărau 58.208 de participanţi ai bandelor, la 25 mai 1946 numărul lor era de 1.247 de persoane”. Minţea. Din datele mult mai exacte ale NKVD-ului Republicii ucrainene, în 25 ianuarie 1945 în vestul Ucrainei existau 496 grupuri de partizani, cu 25.353 oameni, iar alte şapte comitete regionale ale Partidului Comunist bolşevic din Ucraina raportau că în zonele lor se află alţi ”9.356 de bandiţi”.

Din ianuarie 1946, trupele NKVD/KGB au început ceea ce s-a numit ”marea blocadă”, împînzind satele cu divizii de trupe şi împiedicînd aprovizionarea partizanilor. La 1 aprilie 1946, se raporta că mai au de înfruntat în Ucraina de vest 479 unităţi de luptă, cu 3.735 de luptători. Numărul lor a crescut, în loc să scadă: la 1 ianuarie 1947, trupele KGB din Ucraina raportau la Moscova că se mai aflau în ilegalitate armată 530 de unităţi de luptă, cu un total de 4.446 luptători. La 3 martie 1948, în regiunile de vest ale Ucrainei se aflau în acţiune 647 de organizaţii, cu un total de 3.176 de oameni, 188 ”grupe de bandiţi” cu un total de 1.129 de oameni şi 2.019 ”bandiţi izolaţi”, în total 6.424 oameni.

Lupta partizanilor, deşi inegală (împotriva lor, pe lîngă Armata Roşie staţionată în zonă şi Miliţie, fuseseră detaşate special 4 divizii de motorizate ale KGB-ului) a continuat, cu încrîncenare. La 1 septembrie 1949 Statul Major al UPA a dat, în condiţiile morţii comandantului Roman Şuhovici, un ordin de regrupare a rezistenţei, semnat de colonelul Vasili Kovali (Vasil Kuk), reorganizîndu-se lupta în grupuri mici de partizani, mai greu de depistat.

La 17 aprilie 1952, datele organelor de securitate sovietice arătau că au descoperit 71 de organizaţii de rezistenţă cu 160 de oameni, că acţionează 94 de grupuri de luptă cu 647 de oameni. Peste încă un an, la 21 noiembrie 1953, în regiunile de vest ale Ucrainei continuau să funcţioneze 15 de organizaţii subversive naţionaliste, din care au fost arestate 40 de persoane, s-au dus lupte cu 32 de grupuri înarmate cu 164 de oameni şi au fost capturaţi sau ucişi 108 ”partizani individuali”, adică un total de 310 oameni, pe lîngă care mai fuseseră depistaţi şi arestaţi 794 de ilegalişti naţionalişti ucraineni. Vasil Kuk, ultimul comandant al armatei de partizani ucraineni a fost luat prizonier în mai 1954. Dar sute, chiar mii de oameni au continuat rezistenţa, în grupuri mici sau izolat, încă doi ani.

Armata Insurecţionistă Ucraineană a luptat mai bine de un deceniu împotriva Uniunii Sovietice, în căutarea patriei, care era doar un ideal. Numai între 1944 şi 1946, deci timp de trei ani, au produs ”părţii sovietice” pierderi de 20.799 oameni, în vestul Ucrainei şi 1.481 în părţile ucrainene din Bielorusia. Practic, un sfert din trupele NKVD/KGB şi ale Miliţiei, trimise împotriva lor, au pierit, în luptele cu o armată care nici nu avea o patrie pe care mai putea spera să o elibereze. Dar a sperat să sădească ideea unei Ucraine libere de ruşi – şi au făcut-o. E o lecţie de istorie pe care Vladimir Vladimirovici Putin a neglijat-o – cu consecinţe criminale pentru armata sa, pe care a trimis-o la o pieire lentă, cu ”partizanii renăscuţi” ai Ucrainei.