ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Nu i-a ajuns Pătrăşcanu. Cu voia lui Stalin. Dej scapă de ”evreii şi ungurii” din partid – ”deviaţioniştii” Luca, Pauker şi Teohari Georgescu

O plenară ”cu cîntec” şi lacrimi: ”debarcarea” lui Vasile Luca                                                        

Totul a început la Plenara din 29 februarie - 1 martiea anului 1952, cînd Comitetul Central al PMR a luat hotărîrea instituirii unei Comisii de partid, care să  "ancheteze activitatea şi structura sistemului financiar-bancar", cu începere din noiembrie 1947. Măsura viza debarcarea din fruntea Ministerului de finanţe a lui Vasile Luca. Era primul act din punerea în scenă a celei de-a doua mari bătălii pentru putere în partid; "spionilor şi trădătorilor" din "lotul Pătrăşcanu" le vor urma "deviaţioniştii" Pauker, Luca şi Teohari Georgescu. Astfel, în fruntea PMR se instala, după recomandarea lui Stalin, "o mînă de fier": cea a lui Gheorghe Gheorghiu Dej.

Acest prim episod al atacului frontal asupra "troicii" al cărei vîrf îl constituia Ana Pauker nu a decurs fără incidente. În şedinţa Biroului Politic care a precedat Plenara, tovarăşa Ana, dar mai ales Teohari Georgescu s-au ridicat deschis în apărarea lui Vasile Luca. Fără succes: după o săptămînă, la 9 martie 1952, raportul Comisiei de partid era gata, denunţînd activitatea unui "număr mare de elemente duşmane şi contra-revoluţionare, grupate în jurul tov. V. Luca, care au dus o intensă activitate de subminare a regimului de democraţie populară şi de sabotare a bazei economice a socialismului". Acuzele concrete au fost aduse la cunoştinţa conducerii de partid, într-o şedinţă din 13 martie 1952, la capătul căreia, în ”culisele” ei, Vasile Luca a izbucnit în lacrimi. Ele constau în favorizarea "elementelor capitaliste de la sate şi oraşe", prin protecţie fiscală şi creşterea preţurilor la achiziţii de produse agricole, subminarea industrializării. prin "frînarea investiţiilor" şi nerespectarea planurilor de producţie, dezorganizarea comerţului socialist de stat în favoarea celui de tip cooperatist şi "trădarea secretului de partid, în privinţa reformei băneşti". 

De fapt, această "trădare" a secretului reformei băneşti trebuia plătită, înainte de toate. Încă din septembrie 1951, reţeaua informativă a Securităţii înregistra în ţară o serioasă creştere a virulenţei atacurilor la adresa guvernului, a comuniştilor şi a ruşilor, ca urmare a zvonurilor tot mai insistente privind o preconizată schimbare a banilor, în limită de sumă. Aceste zvonuri privind o nouă confiscare a economiilor băneşti ale populaţiei, sub pretextul unei aşa-zise ”schimbări a banilor” erau întărite de ordinele şi adresele Ministerului finanţelor şi Băncii de Stat a RPR, menite să urgenteze încasările impozitelor şi finalizarea bilanţurilor de casă; se promiteau prime "fruntaşilor pe ramură", reprezentînd chiar şi 100% din salariu, în cazul îndeplinirii rapide a atribuţiilor. Pentru răspunsul negativ al societăţii la reforma bănească, în fapt o ”egalizare a sărăciei”, aveau să ispăşească nu cei care o preconizaseră, ci aceia care o aplicau. De aceste "detalii tehnice" s-a folosit Dej , punînd în scenă monopolizarea puterii prin înlăturarea din partid a vechilor săi rivali. I-a fost uşor să sugereze că nu comuniştii români sînt vinovaţi pentru impopulara ”reformă bănească”, ci ”evreii şi ungurii din partid”, cum se şoptea, cu ”voie de la stăpînire”, pe la tot mai multe colţuri. Şi cum se mai spune şi acum, în legătură cu Securitatea şi crimele ei.

Pentru liderul PMR Dej, care-şi dorea controlul absolut al puterii după model stalinist, nu conta prea mult că măsurile transmise în teritoriu de responsabilii de la Ministerul de Finanţe fuseseră hotărîte prealabil în cadrul comisiei specializate din Comitetul Central, în urma insistenţelor consilierilor sovietici şi cu avizul Biroului Politic şi au fost prevăzute în bugetul adoptat de Marea Adunare Naţională. Ministrul de finanţe şi vechiul ilegalist Vasile Luca trebuia să ”cadă”, pentru a creea o breşă în grupul fidelilor Anei Pauker. Pradă tot mai des crizelor de nervi, din cauza unui sifilis netratat din tinereţe şi care-i afecta deja sistemul nervos, boală grefată şi ea pe un temperament coleric, Vasile (Laszlo) Luca îşi făcuse tot mai numeroşi duşmani în Biroul Politic. El era, de departe cel mai vulnerabil. Peste ani, Gheorghiu Dej avea să-şi amintească, încă revoltat, una din "scenele" acestuia: "Era plin de oameni la Luca în birou şi el a început să strige către Chivu Stoica că este incapabil, antisovietic şi aşa mai departe. Era lîngă el o scrumieră şi Chivu avea tot timpul impresia că o să îi dea cu ea în cap. Apoi vine la mine Chivu şi începe să plîngă, avea ochii roşii, plînsese şi pînă atunci. Era demoralizat. Eu eram foarte revoltat, m-am dus la Ana, iar ea s-a luat cu mîinile de cap şi a spus: Ce, a înebunit?"

În cele din urmă, cei doi au fost puşi de Dej şi Ana Pauker să-şi dea mîna, dar rămîne evident faptul că Luca nu mai număra prea mulţi prieteni în preajmă, ceea ce a uşurat îndepărtarea sa. Aşa că, în finalul Raportului prezentat de Comisia de partid care investigase "abaterea de dreapta", se consemna, fără să existe obiecţii, propunerea scoaterii lui din funcţiile de stat deţinute, urmînd predarea cazului spre anchetă Comisiei Controlului de Partid, din Comitetul Central. Mai mult, se cerea "mobilizarea întregului partid în lupta împotriva oportunismului şi împăciuitorismului şi demascarea abaterilor lui Vasile Luca şi T. Georgescu".

Dej nu uita: pentru că se ridicase în Plenară şi îl apărase pe Luca, cerînd înţelegere pentru acesta şi mai ales pentru că rămăsese fidel Anei Pauker, chiar şi după prezentarea concluziilor raportului Comisiei de la Finanţe, care vorbea pentru prima oară de pericolul unei ”orientări greşite” şi chiar ”trădări” a ”liniei partidului”, cu trimitere indirectă la ea, Teohari Georgescu avea să fie şi el sacrificat, pentru că nu s-a dezis de cei doi. Deşi, spre diferenţă de Luca şi ”tovarăşa Ana”, Teohari Georgescu trecuse şi el prin furcile caudine ale Siguranţei şi temniţei antonesciene. Dar sărise în barca greşită, desi la început părea că în velele ei bate vîntul Moscovei. Cei puţin, Ana Pauker aşa lăsa se se înţeleagă, dominîndu-i pe toţi ceilalţi şi fără să se ferească să-şi afişeze ”relaţiile”, ba cu Molotov, ba cu Malenkov. Numele lui Stalin îl rostea, aidoma tuturor, cu veneraţie.

Ana despre Luca: ”Nimeni din noi nu e mai breaz ca el”

Un prim pas a fost etichetarea lui Teohari Georgescu drept ”împăciuitorist”. Dar evoluţiile erau rapide şi curînd această abatere a fost înlocuită de un cuvînt rostit cu spaimă de orice communist, pentru că adusese o mulţime de foşti tovarăşi în calea glonţului: ”deviere”. După anchetarea de către Comisia CC-ului, cei doi au fost debarcaţi din funcţiile de partid şi au fost arestaţi: Vasile Luca în 14 august 1952, iar Teohari Georgescu şase luni mai tîrziu. Ana Pauker devenise o pradă uşoară. Un cancer la sîn, tratat şi operat la Moscova în 1950,  i-a micşorat atenţia faţă de vechiul său rival, Gheorghe Gheorghiu-Dej. Fusese izolată, era urmărită aproape făţiş şi avea să fie anchetată în stare de arrest, la Securitatea Poporului (pentru o scurtă vreme, din 20 fenriarie 1953, pînă la o săptămînă după moartea lui Stalin). Cu colţii smulşi şi ghiarele tăiate, "leoaica" de altădată, legendă vie a mişcării comuniste din România, devenise peste noapte o pisică bătrînă şi bolnavă. Pe care Dej a lăsat-o în libertate, iar ea a asistat, cu furie şi neputinţă, la spectacolul puterii lui.

În arestul Securităţii, Vasile Luca şi Teohari Georgescu s-au dezmeticit cu greutate. Pînă nu demult "în fruntea bucatelor", se vedeau dintr-o dată aruncaţi în temniţă şi supuşi interogatoriilor. Celor îmbrăcaţi în uniformele Securităţii nu părea să le pese, nici de funcţiile deţinute anterior de ei, nici de ameninţări şi nici de insistenţa cu care foştii miniştri şi membri ai Biroului Politic cereau să vorbească cu "cineva din conducerea de partid".  Anchetatorii erau temeinic instruiţi şi ştiau că ei primesc ordine numai de la şefii lor, aceştia de la consilierii sovietici, iar cei din urmă direct de la Moscova. De la tovarăşul Stalin, prin tovarăşul Beria. Ei erau deasupra tuturor, în România Populară.

În schimb, cei mai-mari de pînă ieri, cu chipurile purtate de mulţimi pe pancarte şi numele scandate la mitinguri erau mai mult decît nedumeriţi, de brusca şi ”nedreapta” lor cădere. Iată ce îşi amintea în 25 martie 1968 colonelul de securitate Francisc Butyka, şef al anchetei "lotului de la Finanţe", despre comportamentul lui Vasile Luca, în prima perioadă de după arestare: "În primele două sau trei luni de zile, eu personal am efectuat ancheta lui Vasile Luca. De la început a fost foarte impulsiv. Mereu întreba de ce a fost arestat. De multe ori, izbucnea în plîns şi înjura".

La rîndul său, la fel de tulburat, dar cu un alt tip de comportament, Teohari Georgescu solicita frecvent hîrtie şi creion, pentru  a-i adresa lungi scrisori "tovarăşului Ghiţă", în încercarea disperată de a scăpa de urmările "devierii de dreapta". Înţelegînd că fondul acuzaţiilor care i se aduc constau în susţinerea Anei Pauker şi a lui Vasile Luca, fostul ministru de interne se disculpa, încă din 15 septembrie 1952, înainte de arestarea sa, arătînd într-o scrisoare către conducerea de partid următoarele: "În timpul şedinţei din 13 martie 1952, m-am găsit pe o poziţie comună cu Luca şi Ana, cerînd să se micşoreze vinovăţia lui Luca, datorită convingerii că acuzaţia lui Luca de deviator nu este întemeiată şi a influenţei pe care Ana şi Luca au avut-o asupra mea, în decursul timpului. De exemplu, pe atunci Ana îmi tot spunea (despre Vasile Luca – n.n.): nimeni din noi nu este mai breaz ca el, dacă vom controla toate sectoarele de muncă, toţi va trebui să fie criticaţi de le va merge fulgii, sau Luca este un tovarăş bun. Toate acestea m-au împedicat să văd gravitatea faptelor lui Vasile Luca".

Dar era prea tîrziu. Disculpările nu serveau la nimic, pentru că de etichetarea deviatorilor se ocupase Moscova, iar soarta lor fusese şi ea deja hotărîtă, tot acolo. Ar fi sfîrşit în faţa glonţului, dacă soarta nu le-ar fi arătat îndurare şi n-ar fi murit Stalin, înainte ca verdictele să ajungă la Bucureşti şi să înceapă şi în capitala României un proces-spectacol, ca la Praga, Budapesta sau Varşovia. Luca (mai puţin, căci a murit totuşi în închisoare), Ana şi cu Teohari au avut, pur şi simplu noroc: comuniştii români au fost ultimii pe lista de ”priorităţi” a lui Stalin, şi dintr-un hazard ”geostrategic”: România era considerată mai sigură, neavînd granite cu nicio ţară occidentală. ”Titoiştii” fuseseră deja aspru pedepsiţi – încît şi faptul că locuiai în zona de frontieră cu Iugoslavia fusese ”tratat” de Securitate cu deportarea, iar ”ultimii pe listă”, ”deviaţioniştii de dreapta”, au fost graţiaţi de pedeapsa capitală pe care Stalin, idolul lor, le-o hărăzise.