ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea: Povestea unui avion: de la aeronava cu care doi români şi-au ”cucerit libertatea” în 1978, la cea a morţii pilotului Iovan, în 2014

Cum să furi un avion

Pe 23 mai 1978, într-o notă secretă înaintată conducerii Ministerului de Interne, ”privind faptele săvîrşite de Nicolae Viorel şi Florescu Gheorghe, mecanici de sol la Centrul de Instruire al personalului aeronautic Băneasa”, se analiza succint modul în care cei doi au reuşit să fure un avion sanitar şi să ajungă cu el pînă în Austria. Problema era că despre cazul celor doi piloţi improvizaţi vuia deja presa internaţională, prezentîndu-i ca pe nişte eroi care au reuşit, prin curajul lor, să scape din ”raiul” comunist. Fapta lor aducea o gravă atingere ”prestigiului international” al ”înalţilor conducători de partid şi de stat” (adică lui Ceauşescu) şi trebuia reparat cît mai repede acest afront adus regimului. Nota trimisă ministrului de interne avea o miză mare, întrucît Teodor Coman ştia că de rezolvarea situaţiei în favoarea statului român, prin extrădarea celor doi şi judecarea lor în ţară, depindea scaunul său. Anticipînd, voi spune că n-a reuşit să facă nimic şi a fost demis din funcţia de ministru de interne, în 4 septembrie 1978.

Mai întîi, Securitatea a prezentat scenariul violent prin care cei doi au furat avionul, lovindu-l pe pilot, iar apoi i-a prezentat ca pe nişte infractori, autori de jafuri din locuinţe, pentru a pregăti cererile lor de extrădare din Austria, ca nişte tîlhari ce erau. Documentul Securităţii arăta, ”cu privire la preluarea prin acte de violenţă a unei aeronave în ziua de 19 mai 1978”, cum s-au derulat evenimentele: ”La ora 15,15, turnul de control şi dirijare zbor de la aeroportul Băneasa, prin controlorul Caligari Alexandru a semnalat că avionul B12-YR-BNK, fară a cere permisiunea de a rula pe pistă, a plecat din locul de parcare, îndreptîndu-se în viteză excesivă spre cladirea aerogării. Datorită vitezei, avionul nu a putut evita o coliziune uşoară cu avionul AN24-PB, care se găsea parcat în dreptul hangarului nr.2. În aceste condiţii avionul a pierdut din viteză şi s-a angajat într-un viraj dreapta, pentru a ajunge la pista de decolare a avioanelor Tarom. Întrucît manevra a fost facuta în mare viteză, la ultimul viraj de angajare pe pista de decolare, roata din dreapta a avionului a rulat pe iarbă, după care avionul, revenind pe pistă, a decolat neregulamentar, efectuînd un viraj la stînga spre Întreprinderea de avioane utilitare şi s-a îndreptat la joasă înălţime în direcţia Boteni-Ploieşti, manifestînd nesiguranţă în zbor. Ulterior, s-a stabilit că aeronava a fost răpită de pe aeroportul Băneasa de către mecanicii de aviaţie Nicolae Viorel şi Florescu Gheorghe, primul fiind şi mecanicul aeronavei BN2-YR-BNK”.

Faptele s-au derulat cu rapiditate şi cei doi au pus mîna pe avionul utilitar sanitar şi au reuşit să decoleze cu el în numai 15 minute, după cum arată reconstituirea făcută de organele de anchetă ale Securităţii: ”în jurul orei 15, pilotul Ghiţulescu Paul, care urma să efectueze în după-amiaza zilei respective un zbor de 2 ore, împreună cu elevul Vasile Dorel de la Centrul de instruire al personalului aeronautic, s-a deplasat pe platforma aeroportului Băneasa, unde se aflau parcate avioanele, căutînd aeronava cu care trebuia să zboare. Ajungînd la locul de parcare al avionului programat pentru zbor, a găsit în locul acestuia aeronava BN2-YR-BNK, în care se aflau mecanicii de sol Nicolae Viorel şi Florescu Gheorghe”.

Ghiţulescu i-a întrebat pe cei doi mecanici dacă avionul este pregătit pentru zbor, iar aceştia i-au spus că da, e pregătit, dar mai e necesară o pornire a motoarelor, la sol. ”Întrebîndu-i de ce nu au făcut acest lucru pînă atunci, cei doi mecanici i-au răspuns pilotului Ghiţulescu Paul că nu l-ar fi putut găsi pe maistrul Iorga Nicolae, rugîndu-l pe acesta să pornească el motoarele. După cuplarea magnetourilor şi asigurarea uşilor, motoarele aeronavei au fost pornite, timp în care Ghiţulescu Paul declară că a primit o lovitură puternică în cap, pierzîndu-şi cunoştinţa, după care s-a trezit pe marginea platformei de staţionare, în momentul în care avionul răpit de Nicolae Viorel şi Florescu Gheorghe se lovise de avionul AN 24. Din împrejurarea relatată, reiese că cei doi infractori, după ce l-au lovit pe pilotul Ghiţulescu Paul, care şi-a pierdut cunoştinţa, pentru a nu avea cu el probleme pe traseul zborului, l-au scos din avion, rulînd nava pe pistă şi apoi decolînd în condiţiile menţionate”. Ceva lipseşte din această reconstituire a Securităţii: unde era elevul-pilot Vasile Dorel, cel care trebuia să zboare cu Ghiţulescu, în acest timp?

În orice caz, furtul avionului trebuia îmbrăcat într-o imagine de violenţă premeditată a celor doi, care deveniseră eroi în Occident: ”cu ocazia cercetării locului faptei pe data de 19 mai 1978, la marginea platformei de unde a fost răpit avionul, la circa 3 metri de un canal colector al apelor pluviale, s-a găsit în iarbă un obiect confecţionat din pînză în carouri, sub formă de săculeţ-măciucă, fiind umplut cu nisip”. Securitatea oferă toate dimensiunile, culorile şi greutatea săculeţului, pînă şi granulaţia nisipului, pentru a avea un ”portret criminalistic” cît mai concludent al tălhăriei, care a avut ca obiect un avion. Făcîndu-se în acelaşi timp ”cercetarea dulapului în care Nicolae Viorel îşi ţinea obiectele personale la vestiar, printre alte lucruri, s-a găsit o cămaşă în carouri”, de aceleaşi culori precum săculeţul cu nisip, care avea ”mîneca dreaptă sfîşiată din umăr, din care s-a stabilit ulterior de expertul criminalistic că a fost confecţionat săculeţul ce s-a găsit la locul faptei”. Mai clar de atît, nici că se putea. Dar descrierea din Nota Securităţii are totuşi o hibă, de fond: să furi un avion, părea din această reconstituire cel mai simplu lucru.

De la ”piraţi ai aerului”, la ”tîlhari de drumul mare”

Spre final, nota citată constata succinct că ”avionul BN2-YR-BNK condus de cei doi infractori a aterizat în Austria, în jurul orei 19,30. Valoarea avionului este de 5.489.489 lei”. Nu se spunea o vorbă despre încercarea aviaţiei militare de a-l forţa să aterizeze, trăgînd spre el. Această primă parte a Notei-raport se încheie cu încadrarea juridică: ”Faptele expuse mai sus, săvîrşite de Nicolae Viorel şi Florescu Gheorghe constituie infracţiunile de preluarea prin acte de violenţă a unei aeronave, care se sancţionează cu moartea sau închisoare de la 15 la 20 ani”, cît şi ”tîlhărie în paguba avutului obştesc”, pedepsită la fel de drastic de Codul penal al Republicii Socialiste România.

Un săculeţ cu nisip, confecţionat din mîneca ruptă a unei cămăşi nu era atît de convingător, pentru o cerere de extrădare. Putea foarte uşor să fie, pur şi simplu, o înscenare a Securităţii, în disperarea de a obţine extrădarea celor doi ”trădători de patrie”. Ei trebuiau prezentaţi drept nişte tîlhari violenţi, cu un trecut infracţional bogat – pentru a obţine, în primul rînd, o decizie favorabilă extrădării a instanţelor austriece, căreia cei doi evadaţi din comunism i se adresaseră din primele momente de după aterizare, cu cererea de azil politic.

Brusc, Miliţia din Bucureşti a descoperit că Nicolae Viorel şi Florescu Gheorghe sînt autorii mai multor furturi din locuinţe săvîrşite în capitală, cu o săptămînă-două înainte de a fugi din ţară cu avionul sanitar. Partea a doua a notei condensează o mulţime de ”activităţi infracţionale” ale celor doi, dintr-un interval scurt, care a precedat fuga lor din ţară. Practic, în spinarea lor au fost puse spargerile cu ”autor necunoscut” din Bucureşti, din luna mai. Documentul prezintă deci ”alte fapte penale săvîrşite de cei doi inculpaţi: în nopţile de 1/2 şi 2/3 mai 1978, Nicolae Viorel şi Florescu Gheorghe au pătruns prin efracţia încuietorilor în locuinţele cetăţenilor Catalfinschi Cornel-Mihai şi Marică Marian, ambii din Bucureşti, de unde şi-au însuşit bijuterii, obiecte de îmbrăcăminte şi bani, care se ridică la sumele de 17.375 lei şi respectiv 14.000 lei”.

Nu se prezintă nicio dovadă că ei ar fi autorii acestor furturi. Apoi, că ar fi furat bani şi bijuterii (deşi, e greu de înţeles ce-ar fi făcut cu lei româneşti, în Occident), ar mai fi fost cît de cît plauzibil. Dar, ”obiecte de îmbrăcăminte”? Două furturi era puţin, trebuia adăugat şi ceva mai violent, în sarcina celor doi. Oricum, ”făcătura” Securităţii, cu ajutorul Miliţiei, care a scăpat astfel de trei dosare, s-a amplificat, prin ”recunoaşterea” celor doi de către un păgubit, care ar fi fost tîlhărit de ei în propria locuinţă: ”de asemenea, aceiaşi inculpaţi în noaptea de 9/10 mai 1978 au pătruns, tot prin efracţia încuietorilor, în locuinţa lui Mîrlac Aurel din Bucureşti şi, prin acte de violenţă şi ameninţare, au cauzat acestuia vătămări corporale, însuşindu-şi totodată bijuteriile lui şi banii, care se ridică la suma de 78.700 lei”. O sumă enormă, la acea dată. ”Aceste fapte constituie infracţiunile de furt calificat” (întrucît au fost două furturi din locuinţă), care se sancţionau cu închisoare de la 1 la 5 ani, iar a treia infracţiune, cea de tîlhărie se pedepsea cu închisoare pînă la 15 ani.

Dar biografiile ”infractorilor” nu cuprind însă niciun fel de antecedente, înainte de cele două săptămîni anterioare fugii lor din ţară, cu avionul sanitar. Aici, Securitatea nu mai putea inventa nimic. Despre Viorel Nicolae se raporta că e născut la 22 mai 1954, în Bucureşti, ”fiul lui Vasile şi Filofteia, necăsătorit, are ca studii şcoala profesională de 3 ani şi şcoala militară de maiştri de aviaţie de la Mediaş, absolvită în 1976, repartizat iniţial la compania Tarom ca mecanic de aviaţie la sol, iar de la 1 ianuarie 1977 transferat în aceeaşi funcţie la aviaţia utilitară, membru UTC”. Tatăl lui era pensionar, fost şofer la I.T.B., ”recăsatorit şi neîncadrat politic, iar mama recăsătorită, domiciliată la altă adresă, este cunoscută ca o femeie imorală. Funcţionează ca vînzătoare la un magazin alimentar din Bucureşti”. Se mai spune despre Viorel Nicolae că mai are un frate, matriţer, şi o soră, programator la Institutul proiectări şi îmbunătăţiri funciare din Bucureşti, ambii membrii UTC şi că ”nu are rude în străinătate”. Singura ”găselniţă” era că mama lui Viorel Nicolae era ”cunoscută” ca imorală.

Nici biografia lui Gheorghe Florescu nu are nimic ieşit din comun: ”născut la 23 iulie 1952, în Bucureşti, fiul lui Ion şi Nicoliţa, absolvent al liceului şi al şcolii de maiştri militari de aviaţie Mediaş, în 1976 (unde ambii au fost deci colegi de an – n.n.), student anul I la Facultatea de subingineri, mecanic de aviaţie sol la aviaţia utilitară de la 1 ianuarie 1977, necăsătorit, membru UTC”. Tatăl era membru P.C.R., pensionar, fost şef de depozit piese auto la oficiul economic Carpaţi, iar mama muncitoare electronistă. Mai avea doi fraţi ingineri, din care unul membru P.C,R. şi o soră studentă, ”cunoscuţi cu atitudini corespunzătoare. Nu are rude în străinătate”. E evident, portretele celor doi nu sînt ale unor infractori, dar Securitatea nu putea face nimic, în acest caz.

Deja pe 23 mai, la patru zile de la fuga celor doi tineri de 24 şi 26 de ani din ţară cu avionul sanitar, Procuratura Generală a cerut ministrului justiţiei al Republicii Austria extrădarea lui Viorel Nicolae şi Gheorghe Florescu, pentru ”infracţiunile săvîrşite pe teritoriul ţării noastre”. În cererea de extrădare ”s-a arătat că partea română a avut în vedere declaraţiile de reciprocitate făcute în numele guvernului austriac de către Ambasada Austriei la Bucureşti, privind rezolvarea pozitivă de către guvernul român a unor cereri de extrădare pentru unii cetaţeni austrieci aflaţi în ţara noastră, care au săvîrşit fapte penale pe teritoriul Austriei. Astfel, la cererea guvernului Austriei, autorităţile române au extrădat la data de 21 februarie 1976 pe cetăţeanul austriac Sombori Alfons, aflat în ţara noastră, care era urmărit pentru săvîrşirea pe teritoriul austriac a infracţiunilor de tîlhărie, viol şi furt. În mod asemănator, s-a procedat şi în cazul cetăţeanului austriac Fellman Gerhard Anton Leopold, aflat în R.S.România, care a fost extrădat la data de 16 iulie 1977, pentru comiterea în Austria a infracţiunilor de viol, furt, escrocherie, ameninţare gravă şi delapidare”. Adică, v-am dat doi tîlhari ai voştri, daţi-ne cei doi tîlhari ai noştri!

Se mai arată că ”tot în sprijinul cererii adresate ministrului justiţiei al Austriei, pentru extrădarea numiţilor s-au invocat şi prevederile referitoare la obligaţia extrădării în cazul săvîrşirii infracţiunii de piraterie aeriană, prevăzute în convenţiile internaţionale de la Haga şi Montreal, la care au aderat atît guvernul Republicii Socialiste România cît şi cel al Republicii Austria. Din datele cunoscute pînă în prezent, rezultă că partea austriacă, pe baza cererii de extrădare, a luat măsura arestării infractorilor”.

Cei doi n-au stat închişi multă vreme. Procesul s-a judecat cu celeritate. La data de 29 mai 1978, la solicitarea autorităţilor austriece Procuratura Generală a trimis ministrului justiţiei Republicii Austriece documentele de urmărire penală, ”prin care se dovedesc infracţiunile de tîlhărie şi furt comise de Nicolae Viorel şi Florescu Gheorghe, înainte de răpirea aeronavei”. Cusute cu aţă albă şi pe care, fără probleme, avocatul celor doi le-a desfiinţat în instanţă, ca fiind lipsite de probe. Autorităţile române n-au insistat prea mult nici pe ”pirateria aeriană”, pentru ca să nu se dea prileju celor doi să explice DE CE au fugit din ţară. Era o afacere riscantă, cu ”dus-întors”. Singurul lucru obţinut de partea română a fost returnarea aeronavei bimotor de tip BN-2, cu care cei doi tineri români de 24 şi 26 de ani au fugit din ţară. Ei se bucurau, atît în Austria, cît şi în toată lumea occidentală, de o largă simpatie. După aterizarea lor forţată, au fost conduşi cu alai de localnici la sediul poliţiei, unde au fost serviţi cu cafea şi au fost întrebaţi dacă le e foame, în timp ce ei se străduiau să-i facă să înţeleagă pe poliţişti că doresc să depună, cît mai repede, o cerere de azil.  

O ironie macabră a sorţii

În noul mileniu, Ministerul Sănătăţii mai avea încă în dotare un bimotorul de acelaşi tip BN-2, cu care fugiseră Viorel Nicolae şi Gheorghe Florescu din România, în 1978. Scos din uz, acesta ruginea într-un hangar la Romaero Băneasa şi, dintr-un puseu sentimental, pentru că Viorel Nicolae ar fi vrut să se mai afle la manşa avionului care i-a schimbat destinul, a vrut să-l cumpere. Fără să ştie, el ar fi evitat astfel o tragedie din viitor.

Avionul tip BN-2, cu indicativ YR-BNP era prevăzut să intre într-un program de revizie şi recondiţionare, pentru a fi folosit în misiuni medicale. Dar era un viitor incert: nu se găseau, în niciun buget anual al Ministerului, bani pentru operaţiune. Din Melbourne, Viorel Nicolae a făcut o ofertă de cumpărare către autorităţile române, care iniţial s-au arătat interesate să intre într-o negociere pentru vînzarea avionului, apoi, din pricini neştiute (dar pe care le bănuiesc), negociatorii s-au răzgîndit. De fapt, nu era o problemă de oportunitate sau de nivel al ofertei, care era generoasă, dar cumpărătorul nu putea veni personal în România – era încă în vigoare pedeapsa penală (condamnarea la moarte) pronunţată împotriva lui Viorel Nicoale şi Gheorghe Florescu în România, în 1978 (nu trecuseră 25 de ani de la faptă) şi, astfel, din negociere, lipsea un punct esenţial – sfînta şpagă. Aşa că, pe nepusă masă, discuţiie despre vînzarea avionului sanitar bimotor s-au sistat.

Totuşi, în cele din urmă, avionul a fost recondiţionat în 2005, în 2006 a fost reomologat şi cu el s-au efectuat mai multe zboruri medicale, nu atît de multe pe cît s-ar fi dorit, pentru că nu mai erau piloţi prea mulţi, instruiţi să-l piloteze. Dar printre aceştia s-a numărat şi Adrian Iovan, care a urcat la manşa lui în ziua fatidică de 20 ianuarie 2014, alături de o echipă medicală formată din cinci persoane şi de copilotul Răzvan Petrescu, într-un zbor umanitar de urgenţă. Avionul a efectuat, cum se ştie, o aterizare forţată într-o zonă împădurită din munţii Apuseni, la circa 1.600 de metri altitudine, unde cei de la bord au fost găsiţi, după mai multe căutări eşuate ale autorităţilor, de nişte localnici. Din păcate, comandantul Iovan şi o tînără asistentă medicală nu au supravieţuit rănilor şi frigului.     

Ştiu că ”istoria nu se face cu dacă”, dar sînt atît de mulţi ”dacă” în toată această poveste, încît ea merită mau mult decît o pagină de istorie – mai degrabă un scenariu de film: de la avionul libertăţii, la cel al morţii.