ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / ”Raiul” de la Sîntana şi Creatorul său, tovarăşul Goina – la loc de cinste, în 2022

”Mă, oamini buni, io mă tem că nu-i bine! O tăcut. Sigur că să temea!”

Nostalgia după comunism nu e o noutate. În aceşti ani ai tranziţiei, mulţi privesc acei ani cu alţi ochi, ignorînd colţurile sale întunecate. Abuzurile regimului sînt trecute în uitare ca în Iaslovăţ, localitea natală a lui Bodnăraş, unde, de pildă, există un bust al acestuia, care se justifică, spun localnicii, prin aceea că totuşi, mare comunist fiind, el a contribuit esenţial la ridicarea bisericii din comună. Istoria mare îl condamnă pe liderul comunist, pentru crimele sale. Dar istoria ”mică”, a comunităţii din care provine, se simte onorată şi datoare, în lipsă de altceva, să-l cinstească. Acest complex istoric şi-a găsit locul şi la Sîntana, unde ”cooperatorul” Goina e cinstit alături de un laureat Nobel, de un poet, de un arhitect, un capelmaistru de orchestră, de o soră de caritate şi de nobila întemeietoare a oraşului, de la mijlocul veacului al XVIII-lea (cei mai mulţi saşi).

Gheorghe Goina apare şi în dicţionarul nomenclaturii comuniste, editat de CNSAS şi apărut în 2004. Despre el se spune că s-a născut la Budureasa, în judeţul Bihor şi a fost membru supleant al CC al PCR între 1969 şi 1974, cînd a devenit membru ”plin” (pînă în 1979); avea ca studii doar ”patru clase primare, curs de perfecţionare un an. Membru de partid din 1947, preşedinte al CAP Sîntana (1960-1989)”. N-ar fi prea multe motive pentru cinstirea sa în prezent în oraşul Sîntana, condus de primarul liberal Sorin Daniel Tomuţa, un tînăr inginer cu studii la Timişoara.

Un localnic mi-a făcut cunoscut protestul său faţă de aşezarea medalionului comemorativ al lui Gheorghe Goina, în şir cu cel al poetului Ştefan Augustin Doinaş şi cu ale celorlalţi localnici, care au marcat istoria comunităţii: ”Daţi-l jos pe Goina! Acest personaj căţărat în fruntea ierarhiei politice a urcat treptele politice şi administrative, călcînd în picioare oamenii pe care a ajuns să îi conducă. Pentru că nu au dorit să se înscrie în CAP, numeroşii nemţi care au locuit în Sîntana au fost bătuţi cu bestialitate de Goina şi acoliţii săi, iar cei care nu au putut fi convinşi prin bătaie, au fost deportaţi în Siberia, cu bilet doar dus. Da, CAP-ul din Sîntana condus de acesta a avut rezultate, dar rezultatele s-au datorat muncii oamenilor din Sîntana şi a pămîntului bogat şi roditor, pe care Dumnezeu l-a dăruit sîntănenilor. Dumnezeul acela care ne veghează pe toţi şi ne dă dreapta răsplată, Dumnezeul acela în care Goina bănuim că nu a crezut. Prin urmare, stimaţi domni care aţi urcat pe soclu pe un torţionar, vă rugăm să îl daţi jos, dacă nu o vom face noi, cei care ştim istoria şi ne pasă de acest oraş. Să se facă dreptate o dată pentru totdeauna!”. Apelul e semnat de Ene Constantin.

Colectivizarea a fost decisă în România la o zi după publicarea unei decret, 83/1949, prin care ”moşierii” au fost ”expropriaţi” şi pămînturile lor au intrat în proprietatea statului. La Plenara din 3-5 martie 1949 de la Bucureşti, s-a decis ”transformarea socialistă a agriculturii”, adică trecerea la ”colhozurile” de tip sovietic, de care soldaţii din satele României care făcuseră ”frontul de est” în URSS se temeau atît de mult, pentru că i-au văzut, la faţa locului, binefacerile: sărăcie lucie şi, mai presus de toate, confiscarea pămîntului, sufletul ţăranului român, pe care urmau să devină sclavi ”cu ziua” şi să primească doar ”mîncare la cazan”.

Membru de partid de doi ani şi secetar de partid pe plasa Sîntana, Gheorghe Goina nu doar că a participat la toate actele ”întemeietoare” ale noii politici agrare a ocupaţiei sovieto-comuniste a ţării, dar a făcut-o dintr-o postură aparte. În toamna aceluiaşi an, a fost trimis în Uniunea Sovietică, pentru a-şi însuşi ”experienţa” de acolo. Soţia lui Goina îi mărturisea nepotului, Călin Goina, sociolog şi autorul unei monografii despre colectivizarea la Sîntana, că ”dacă s-o dus la vizită acolo-n Uniunea Sovietică, acuma-ţi spun, lui nu prea i-o plăcut. Da. N-o mai putut ceda ‘năpoi! Că el era la Plasă, atuncea. Era la Plasă, şi era şefu! El nu putea să zîcă: Mă, oamini buni, io mă tem că nu-i bine! O tăcut. Sigur că să temea!” Activistul de partid Goina, secretar de partid al Plasei Sîntana, ştia că ”nu-i bine” şi nu s-a întors convins nici din ”raiul sovietic”, dar n-a avut ce face: ”opoziţia faţă de colectivizare ar fi însemnat nu doar pierderea influentei şi lucrativei poziţii de preşedinte de plasă, dar şi renunţarea la şansele de ascensiune socială”, recunoaşte nepotul său. Să nu mai vorbim că ştia unde poate ajunge – la închisoare, sau cel puţin la Canal. Cînd a fost să fie, însă, şi să se treacă la fapte, adică la colectivizare în Sîntana, Gheorghe Goina şi-a împroprietărit abuziv fratele mai mic (care nu avea drept la pămînt, pentru că nu luptase pe front) şi l-a susţinut să nu intre la ”colectiv”, spunîndu-i ”dacă nu merge aici, atuncea merge ăsta, dincoace”, adică cu pămîntul rămas fratelui său, în proprietate.

Pămînt era destul, la Sîntana, peste 10.000 de hectare. Şi de cea mai bună calitate – majoritatea cernoziom, cu o foarte mare productivitate, lucrat de secole de gospodarii saşi ai comunei. Întors din URSS şi cu ”sarcină” de la partid, Goina a trecut la ”transformarea socialistă a agriculturii” la Sîntana. Astfel, ”ritmurile tradiţionale ale vieţii au fost radical modificate de către stat (prin intermediul secretarului de partid Goina – n.n.), prin masive realocări de proprietate, transmutări de populaţie, de statut social şi economice, posibile prin aplicarea selectivă a legii, violări de domiciliu, arestări abuzive şi chiar crime”, a fost nevoit să recunoască nepotul său, în studiul amintit. Dar fără să insiste asupra acestora. De fapt, Gheorghe Goina a profitat din plin de deposedarea saşilor de pămîntul lor. Şi de case, unde au fost aduşi ţărani săraci din alte zone. 

Trupele armatei române au eliberat Sîntana în 17 februarie 1945 şi imediat a început întocmirea listelor, de către sovieticii asistaţi de Jandarmeria română, cu toţi saşii între 17 şi 45 de ani, femei şi bărbaţi, care au fost încărcaţi în trenuri de vite şi trimişi în URSS, la ”munca de reconstrucţie”. În lagărele de muncă sovietice au trăit prima filă a tragediei lor. Domnul Ene Constantin mi-a povestit cum, copil fiind, l-a auzit la începutul anilor ’80 pe un bătrîn sas, Steffi-baci (Stephan Adellman), care-i ajuta părinţii la construcţia unei anexe a casei, cîntînd în limba rusă. L-a întrebat de unde o ştie. Bătrînul i-a spus simplu: ”Eu ştiu limba rusă, pentru că am locuit 9 ani in Rusia”. Fusese deportat în lagărele sovietice, pe cînd avea 17 ani: ”mîncau ce puteau aduce de pe cîmp, lucrau în agricultură. Aduceau cîte un cartof în buzunar. Seara, dacă aveau noroc, în lagăr puteau să prindă o pisică sau un şobolan si aveau carne la cină. După 9 ani s-a eliberat, venind acasă împreună cu alţi consăteni”. A fost imediat concentrat în România, în detaşamentele de muncă: a crezut că după 9 ani de lagăr, nu va mai face şi armata, dar la Comisariat foştilor tineri saşi deportaţi din Sîntana li s-a spus că ”de moarte şi de armată nu poate să scape nimeni”. Marea durere a familiei Adellman a fost însă pierderea pămîntului şi a gospodăriei.

”O naţie mai ataşată de pămînt ca nemţii n-o fost!”, recunoaşte un bătrîn localnic, intervievat de Călin Goina. ”Domnule, ăştia ar fi fost în stare să nu mînce, să nu doarmă, numai să mai facă (lucreze – n.n.) 50 de ari de pămînt! Domne, ce este a lor, a nemţilor, trebuie să le dăm: oameni gospodari, oameni harnici, or ştiut să aprecieze pămîntul! L-or apreciat ca pă viaţa lor! Pămîntul la nemţi o constituit sufletul, inima lui o fost pămîntul, asta-i!” Cînd li s-a luat pămîntul, li s-a luat şi inima – astfel încît, deşi în 1930 saşii reprezentau 88% din populaţia comunei, acum abia mai sînt cîteva familii: toţi au emigrat, de-a lungul timpului, înapoi în Germania. Steffi Adellman a emigrat în Germania în 1990, copii lui fiind deja acolo din timpul comunismului. Copii trăiesc şi astăzi în Germania, el şi soţia lui murind în urmă cu cîţiva ani, cu nostalgia casei şi a pămîntului lor, a vieţii lor risipite în România.

Asemenea tragedii ca a familei Adellman au fost cu miile în Sîntana, aduse de regimul comunist, reprezentat la nivel local de Gheorghe Goina. După deportarea saşilor în putere, în comună au rămas bătrînii şi copiii. În lipsa lor, prin Decretul-lege nr. 187 din 23 martie 1945, toate pămînturile şi proprietăţile agrare de orice fel aparţinînd cetăţenilor români etnici germani ”care au colaborat cu Germania hitleristă” au fost expropriate, ca şi casele şi utilajele agricole. Le-au luat, practic, tot.

”Viaţă nouă” la Sîntana

Au fost împroprietăriţi pe pămînturile expropriate de la saşi familii tinere de soldaţi întorşi de pe front sau văduve de război, veniţi cu toţii din Apuseni (în special din Ţara Zarandului), ”cazaţi” cu forţa în casele saşilor aflaţi la muncă forţată în URSS. Noii veniţi au fost aşezaţi în camerele ”din faţă” ale caselor şi au primit jumătate din grădini. Cei din familiile săseşti expropriate, care nu fuseseră deportaţi au fost înghesuiţi în cîte o cămăruţă din spate, cu chirie – în propriile lor locuinţe. Un sas i-a povestit lui Cătălin Goina, nepotul ”eroului comunist” Gheorghe Goina ororile prin care treceau foştii proprietari: ”Eram patru copii cu tata şi cu mama şi familia de colonişti repartizată în casă ne-o scos din camere afară şi ne-o mutat pă noi într-o bucătărie de vară, mică. N-or avut absolut nimica... aşa nişte ştiuleţi, şi le ţineau acolo în casă, se trăgeau şoareci şi de toate acolo. Şi cînd o fost mizerie, tot o zis lui tata că Hai, baci Seppi, că pentru noi nu ne mai trebuie atîtea camere, să ne mutăm noi acolo, în bucătărie, şi voi veniţi aici, înapoi.. Noa bine, am crezut în oameni şi am zugrăvit, am curăţat casa, şi or stat o lună sau două, şi iară ne-o ţîpat înapoi şi s-au mutat în casa curată”. 

Între fostele case din care veneau şi cele luate de la saşi era o mare diferenţă: ”Oi, oi, arătau casele vai şi-amar, faţă dă cum or fost la satul lor... Mare diferenţă o fost, la case. Sigur! Casa germană era mai mare, mai mare, MUULT mai mare! Şi-atuncea, nu cred c-o fost casă în satul Sîntana să n-aibă cuptor, băgai paie-n el şi-n casă se-ncălzea. Ei avuseseră numa sobă de tuci”. Diferenţele de statut, cultivate de comunişti între ”fasciştii”, de altfel copii sau bătrîni şi ”ţărănimea muncitoare”, proaspăt împroprietărită, a dat naştere la tensiuni continue şi la abuzuri. ”Atuncea furau, dintre colonişti, îi furau pe nemţi!” şi, ca urmare, reprezentanţi ai celor două  grupuri se înfruntau, mai ales după ce saşii s-au întors din deportare în 1954 şi li s-a permis să-şi reia casele, în 1956: ”Sara, după ce însera n-auzeai numai «Au!» şi «Tulai!»”. Sînt sunetele care au însoţit de fapt istoria adevărată a CAP-ului ”Viaţă Nouă”, din Sîntana.

O viaţă nouă pentru toţi – pentru gospodarii saşi, o tragedie a dezrădăcinării de pămîntul care fusese al lor, pe care erau acum siliţi să-l muncească ”cu ziua”, iar pentru ”colonişti” şansa unui început – care nu putea fi decît ”cooperatist”. Oricum, nici înainte nu avuseseră mai nimic – aşa încît, pentru ei ”colectivizarea” n-a fost o mare tragedie, iar procesul a fost forţat prin politica de cote de produse agricole, impuse pe terenurile abia primite: ”Apăi da! Noi am vinit REVOLUŢIONARI, să ne băgăm în casele nemţilor, forţat!  Aşe s-o făcut reforma agrară, că statu’ s-o bazat pă ţăran: Le trebuie pămînt? Lupte pentru el!... Vă-nchipuiţi dumneavoastră ce-o făcut după ce ne dete pămîntu, că comuniştii ne-o dat atunci, iar apoi să pusă cu greutăţi pă noi”. Cu toate acestea, au fost şi oameni îndărătnici, care n-au consimţit prea uşor să-şi lase lotul de pămînt, abia primit: ”Or venit atuncea de prin ţară muncitori pe posturi de conducere în primării, în special secretari de primării cu 4 clase, cu 5 clase, cît o avut, n-o contat. Ştiu c-aci o venit un coleg de-al lui taică-miu de la Uzina de Vagoane Arad, Csany. Pe un fecior de-a lui Haicu, ăştia care erau mai bogaţi aci, l-o dus la primărie şi l-or căsăpit”, i-a povestit un localnic din Sîntana nepotului lui Gheorghe Goina. Care, de la bun început, a pus în practică ”dispoziţiile partidului”, constituind la Sîntana un CAP ”fruntaş pe ţară”.

Goina a avut mai multe avantaje – un pămînt fertil şi mînă de lucru care nu punea probelme  - erau pe de o parte ”dezrădăcinaţii”, coloniştii aduşi şi vremelnic împroprietăriţi la Sîntana, pînă ce au intrat cu pămînturile abia primite în ”gospodărie”, apoi saşii expropriaţi de terenuri şi utilaje, care au fost folosiţi pînă în 1989 ca mînă de lucru,  pe fostele lor pămînturi. Se adăuga apoi calitatea deosebită a solului din Sîntana, îngrijit vreme de două secole de coloniştii aduşi între 1736 şi 1744 de contele Jacob Bibics, proprietarul regiunii, din Bavaria, Westfalia, Turingia şi Schwarzwald, scoşi în 1945-1946 de pe proprietăţile lor de noii ”colonişti”, aduşi de noul proprietar, statul socialist, din zonele sărace şi aride ale Apusenilor. Înfiinţarea cu succes GAC-ului ”Viaţă Nouă” a fost ajutată şi de dotările tehnice preexistente: nu mai puţin de 71 de tractoare, confiscate de la foştii prorpietari saşi grupate mai întîi într-un Centru de Închiriere a Maşinilor şi mari suprafeţe de teren de foarte bună calitate şi pentru exploatarea pe suprafeţe întinse.

Toţi aceşti factori, plus ”tovarăşii muncitori” în frunte cu Goina, trimişi aici odată cu coloniştii, au asigurat ”baza ideologică” a înfăpturii politicii agrare a regimului comunist. Problema e că ”gospodăria-vitrină” de la Sîntana, dată ca exemplu în mai toate articolele de propagandă pentru colectivizare ale regimului comunist reprezenta o excepţie, prin condiţiile preexistente. Ceapeul Sîntana, cu producţiile-record obţinute, pînă la desfiinţarea lui în 1990 (totuşi, nu atît de mari precum în rapoartele oficiale) a fost folosit ca argument în politica naţională de deposedare sistematică a ţărănimii române, de pămîntul ei şi de ”egalizare în sărăcie” a populaţiei rurale a României. Pentru că nu toţi ţăranii au fost în situaţia celor de la ”Viaţă Nouă” din Sîntana, unde ”cîştig de cauză o fost prin faptu’ că o început să-i plătească bine, la început, la colectiv. Măi, cînd s-o văzut ţăranu’ că el vine acasă cu vreo trizăci dă saci dă grîu, mai ié şi ceva orz şi nu ştiu ce... Dom’le, şi-or început oaminii, dom’le, stai că-i bine la colectiv, dom’le, mă duc, nu mai mi-s slugă la bogat, nu mi-s slugă la neamţ, lucru de la opt la cinci...” Acest lucru ”la program”, diferit de tradiţia ţărănească, a modificat fundamental ”genomul” ţărănimii din România, cu efecte pînă astăzi.

Este, sau nu, potrivit ca un activist cu patru clase, socotit de unii locuitori din Sîntana de fapt un profitor al comunismului, să figureze printre figurile onorate în istoria localităţii? Fără îndoială că prea puţin dintre saşii plecaţi în Germania ar fi în acord cu asta – mai ales că activistul de partid Gheorghe Goina a fost el însuşi unul dintre profitorii ”vînzării de saşi” prin intermediul Securităţii în anii ‘80, cînd nu s-a mai aflat în fruntea ”ceapeului” şi s-a ridicat în politica mai înaltă şi mai subtilă a regimului. Aşa cum i-a mărturist un asemenea sas plecat din România lui Constantin Ene, ”Goina i-a aranjat, nu stim cu ajutorul cui, tatălui meu, să primeasca paşaport legal pentru a emigra, în schimbul sumei de 60.000 mărci germane. Au facut rost de aceşti bani în valută, i-au dus tovarăşului Goina şi au primit în decurs de o luna-două, în 1981, paşaport”.

Cum am arătat, tovarăşului Goina din Sîntana, creatorul CAP-ului model din Sîntana, statul comunist i-a acordat mari onoruri, iar localnicii s-au bucurat şi ei, la rîndul lor, de privilegii – vacanţe în staţiuni, şi chiar posibilitatea de a cumpăra un imobil într-una din aceste staţiuni, pentru sîntăneni, un nivel de trai de invidiat, comparativ cu alte localităţi rurale din România. Era şi rezultatul contribuţiei ”gospodăriei agricole colective” din Sîntana, la efortul ideologic al regimului, în politica de colectivizare a agriculturii: în conferinţa partidului de la Constanţa, din 1958, cînd s-a decis reluarea în forţă a colectivizării agriculturii, preşedintelui Goina de la GAC Sîntana i s-a acordat primul cuvînt, după Gheorghe Gheorghiu-Dej. A urmat o perioadă de patru ani de silnicii, care au inclus execuţii ale unor ţărani revoltaţi şi alte mii de ţărani vîrîţi în închisori şi lagăre, pentru că n-au crezut în ”Raiuri” ca la Sîntana şi în Dumnezei ca al acestuia, tovarăşul Goina. Onorat în zilele noastre, prin efigia sa din gips armat, tovarăşul Goina ne priveşte din trecut.