ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Republica – 75 de ani de istorie ratată în România

De la Ceauşescu la Bokassa, de la Iliescu la Iohannis

Acum aproape şase ani, într-o duminică, pe 26 februarie 2017, o parohie din Ardeal, din comuna Veneţia de Jos din judeţul Braşov, a fost gazdă a unui eveniment cultural, intitulat ”Chipuri de lumină în temniţele comuniste”. Au fost comemoraţi mai mulţi martiri ai rezistenţei anticomuniste din zonă, în prezenţa unui supravieţuitor dintre susţinătorii acestora, fostul deţinut politic Ioan Roşca, care a fost condamnat pentru că a făcut parte dintr-un grup de sprijin al luptătorilor din munţi. Bătrînul Ioan Roşca spunea cu acel prilej că numai credinţa în Dumnezeu i-a ajutat pe cei întemniţaţi să reziste la toate chinurile la care au fost supuşi şi că ”lepădarea de credinţă era cel mai important obiectiv al securiştilor care instrumentau acest experiment antiuman şi anticreştin”. ”Lepădare” care însoţea renunţarea definitivă, cum o considerau comuniştii şi o consideră urmaşii lor, la forma de guvernămînt istorică a românilor, monarhia constituţională, de la a cărei înlăturare abuzivă, samavolnică şi totuşi care-şi produce efecte pînă astăzi, cînd ”Republica” îşi aniversează prima zi a celor 75 de ani ai ei, de ”măreaţă vatră”, în care s-au copt toate păcatele şi necazurile prin care trece astăzi România. Ceea ce spunea domnul Roşca atunci e valabil pînă azi. Coroana României şi Dumnezeu au fost cei mai mari duşmani ai ocupantului rus şi ai comuniştilor români, reprezentanţii lor autohtoni. Dumnezeu s-a întors, comuniştii au dispărut în neantul din care s-au născut, ruşii au plecat şi ei în ”cazanul” estic din care au răsărit. Urmele stăpînirii lor au rămas, şi printre rămăşiţele lăsate de ”domnia Antihristului” pe tărîmurile româneşti am rămas cu republica.

Mă întreb adesea cum, într-o logică atît de simplă a istoriei, nu se petrece în România revenirea la forma ei legitimă de guvernare, Monarhia Constituţională, cea care a făurit atît România Mare, cît şi cele mai bune auspicii ale dezvoltării ei socio-economice şi culturale. Răspunsul rezidă atît în conservarea mentalitatăţii comuniste, care nu a murit odată cu regimul, cît şi într-o perpetuă  ”autolegitimare” a unei clase politice, căreia statu-quo-ul îi oferă poziţia convenabilă satisfacerii propriilor sale interese, care nu sînt neapărat totuna, întodeauna, cu ale patriei şi concetăţenilor lor. Căci, dacă altfel ar sta lucrurile, poate s-ar gîndi mai aplicat şi mai intens şi la această chestiune de bun simţ istoric, ca să nu-i spun altfel, de revenire la forma de guvernămînt legitimă în România.

În Republică, am avut un secretar general al Partidului Muncitoresc, Gheorghe   Gheorghiu-Dej, secondat de un ”preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale”, C.I. Parhon. Ei au fost ”capii” Republicii Populare Române în primele două decenii de ocupaţie sovieto-comunistă a ţării, care a fost şi cea mai dură şi sîngeroasă perioadă istorică din istoria ultimului secol al României. La conducerea ei i-a urmat Nicolae Ceauşescu, autointitulat din 1975 şi în mod direct, fără a mai salva aparenţele, ”preşedinte al Republicii”. Ca o paranteză la acest episod, aş spune că între sutele de telegrame exerne care-l felicitau pe dictatorul ce-şi legitima astel primul pas spre puterea absolută era una a dictatorului african Bokassa, care-i transmitea, textual (telegrama a fost publicată de ”Scînteia”): ”Vă felicit pentru preluarea sceptrului puterii!” Urmînd exemplul lui Ceauşescu, în anul următor, 1976, generalul Jean-Bédel Bokassa, fost locotenent în armata de ocupaţie framnceză din Africa Centrală, admirator el însuşi al lui Napoleon Bonaparte, s-a autoproclamat „împăratul Bokassa I” şi a transformat Republica Centrafricană în „Imperiul Centrafrican”. Mai norocos decît Ceauşescu, Bokassa I i-a supravieţuit lui Ceauşescu, murind în exil în Franţa în 1996. Nu i-a supravieţuit însă imperiul, dar lui Ceauşescu i-a supravieţuit Republica.

E un paradox al istoriei, doar în aparenţă. După decembrie 1989, lui Ceauşescu i-a urmat un preşedinte din aceeaşi stirpe comunistă, Ion Iliescu, vreme de şapte ani, plus alţi patru, după un singur mandat al unui preşedinte, Emil Constantinescu, în care republica a produs şi altceva decît putere discreţionară şi sărăcie accentuată, şi anume o tranziţie şi orientare fermă a României către strucrurile europene şi euro-atlantice. A fost singurul dintr-un şir de excepţii. Republica s-a întors rapid la secreţiile ei de autocraţie şi discreţionarism. Am avut apoi parte de un alt deceniu, în care Republica a fost condusă de un preşedinte. Traian Băsescu, care a produs, în zăngănitul cătuşelor pentru rivalii săi reali sau închipuiţi, epoca de cea mai adîncă dezbinare din societatea românească, din istoria recentă a României. Obosiţi, după atîtea derapaje, românii au zis să-şi aleagă un preşedinte sas, în speranţa că votează astfel ”spiritul german” de ordine şi ”lucru bine făcut”. S-au înşelat. A fost un vot dat neputinţei. Avem un preşedinte care nu se deosebeşte, inclusiv prin cea mai recentă atitudine a sa, de catarama de la breteaua cancelarului Austriei, să zicem. Astfel, mai mult sau mai puţin, în larga majoritate a lor, preşedinţii României au fost fie robi ai sistemului autocrat comunist sau clientelar care i-a produs, fie ai propriei slăbiciuni.

Avem republică. Unde-i Monarhia?

De ce mai avem, atunci, contrar tuturor acestor date certe, de mai sus, o Republică? Răspunsul e simplu: pentru că instituţiile ei sunt populate de oameni care, cu tot cu interesele lor, o perpetuează, împotriva unor evidenţe istorice şi de bun-simţ. Aţi vedea o Curte Consitutuţională, ai cărei judecători sînt aidoma unor vice-regi, ca şi mulţi alţii, de la ei în jos pe spirala puterii politice din România, recunoscînd, ceea ce de fapt e elementar, şi anume că în România republica s-a instaurat printr-un fals şi este, de fapt, ilegitimă istoric şi juridic? 

În 10 mai 2017, alături de Marilena Rotaru, ambii aflîndu-ne în fruntea Mişcării pentru Regat şi Coroană, singura organizaţie non-guvernamentală care are în statutul său, în mod explicit, drept scop revenirea la monarhie constituţională în România, am depus o plîngere la Parchetul de pe lîngă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a constituit ulterior subiect al Dosarului nr.467/D/P/2018. Nici pînă astăzi, nu s-au stabilit, aşa cum solicitam, ”împrejurările concrete descrise în actul de sesizare, care a deschis dosarul sus-amintit, pentru stabilirea făptuitorilor, a vinovăţiei, a răspunderii penale şi civile, după caz”, şi (mai ales!) ”a înlăturării consecinţelor decurgînd din actele criminale care, dupa 6 martie 1945, au determinat răsturnarea ordinii constituţionale a ţării la data de 30 Decembrie 1947, determinînd aservirea României unei puteri străine ostile, sub care s-a instaurat dictatura comunistă şi s-au generat o multitudine de abuzuri, tratamente neomenoase, crime, fapte genocidare îndreptate împotriva unei părţi din naţiunea română, ocupata manu militari de Armata Roşie a URSS”, cu atît mai mult cu cît ”unele dintre urmările acestei dictaturi au fost stabilite şi calificate ca fiind crime împotriva umanităţii, infracţiuni imprescriptibile”. Singurul lucru stabilt, pînă la clasarea definitivă a dosarului, a fost recunoaşterea unui fapt istoric, şi anume că la 30 decembrie 1947 s-a săvîrşit infracţiunea ”de sine stătătoare” de răsturnare a ordinii constituţionale. Pentru că lucrurile s-au petrecut întocmai.

Nu insist acum asupra faptelor istorice, în amănunutul lor, asupra modului forţat în care a fost obţinută mai întîi adbicarea Regelui şi a modului, lipsit de temei legal atît ca formă, cît şi ca fond, prin care Camera Deputaţilor a votat ”proclamarea Republiciii”, fiind înţesată de fapt de muncitori aduşi de la Malaxa şi nu de ”aleşi”, care n-au putut veni într-un timp scurt şi în condiţii de iarnă grea, la ”Adunarea extraordinară” la care au fost convocaţi. A fost, într-un ”arc peste timp”, o şedinţă la fel de ”validă”, ca aceea în care senatorii şi deputaţii de pe Dealul Mitropoliei, din clădirea ocupată de minerii lui Miron Cosma, au votat – cu excepţia lui Ion Raţiu, singurul care a avut curaj să le ţină piept minerilor – cam tot ce le-a trecut prin cap ortacilor, că ar fi de votat, inclusiv ”abolirea sărăciei” şi ”dublarea salariilor oamenilor muncii”. Numai că, în 30 decembrie 1947, a avut loc o lovitură de stat sovietică, asupra ordinii constituţionale din Regatul României. ”Dispoziţiile” minerilor votate de parlamentul ocupat de ei în toamna 1991 n-au fost niciodată aplicate. În schimb, ceea ce au votat ”cozile de topor” ale ruşilor în 30 decembrie 1947 e valid şi astăzi, produce efecte şi îşi manifestă o legitimitate ca ”de la sine înţeleasă”, perpetuînd astfel o sinucidere lentă şi cotidiană a României, care moare încet, în plan istoric, în fiecare zi de Republică.   

Pe 3 aprilie 1917, în urmă cu mai bine de un secol, istoria consemna două evenimente: Guvernul Rusiei aproba ca 30.000 de prizonieri români transilvăneni să fie eliberaţi, pentru a se alătura eroicei rezistenţe conduse de Regele Ferdinand pe fronul din Moldova, în momente de cumpănă pentru Ţară şi Rege. Aceşti voluntari aveau să-i jure Regelui credinţă o lună mai tîrziu, mulţi cu lacrimi în ochi, apărând cu preţul sângelui ceea ce mai rămăsese din România şi punând jertfa vieţii lor, alături de hotărârea şi curajul nestrămutate ale Regelui Ferdinand, drept temelie la naşterea  României Mari. Este numai o pagină din eroismul cu care a fost apărată  Coroana României, simbol al consacrării unei naţiuni puternice şi demne la porţile de răsărit ale Europei, la sfârşitul acelui război. Tot acum o sută de ani, pe 3 aprilie 1917, sosea la Sankt Petersburg, în Rusia, unde fusese detronat Ţarul Nicolae al II-lea, într-un tren blindat, Vladimir Ilici Lenin, care pregătise Tezele din Aprilie, în care a elaborat principiul primatului forţei asupra legalităţii şi legitimităţii şi răsturnarea prin insurecţie armată a ordinii constituţionale. Acestea au dus la instaurarea sângeroasei dictaturi comuniste în Rusia sovietică şi, patru decenii mai târziu, fiind aplicate de aceleaşi forţe bolşevice în România ocupată de Armata Roşie, au dus la răsturnarea Monarhiei în România şi instaurea unui regim republican, care masca regimul de teroare al ocupaţiei sovieto-comuniste. Revoluţia din decembrie 1989, cu tot caracterul ei anticomunist necontestat de nimeni, la care se adaugă toate încercările pe care le-a făcut Mişcarea pentru Regat şi Coronană, nu au reuşit să convingă asupra ilegitimităţii regimului comunist şi implicit a Republicii, ca formă de guvernare în România. Restaurarea Monarhiei e unicul mod de a readuce legalitatea constituţională, abolită prin actul ilegal, brutal şi ilegitim de la 30 decembrie 1947.

România nu are o tradiţie republicană. În schimb, istoria monarhiei în ţara noastră este milenară, paginile ei glorioase fiind scrise de voievozi şi principi în toate cele trei provincii istorice ale ţării. Istoria ei republicană se numără în decenii, mai mult de două treimi din aceasta fiind sinonimă cu regimul represiv de ocupaţie sovieto-comunist. Restul e sinonim cu sărăcia, corupţia şi abuzul de putere. Anii de după 1989 ai Republicii sînt marcaţi de o tranziţie tulbure, în care ”instituţia prezidenţială” s-a compormis ”pas cu pas”, ca să-l cităm pe cel mai recent şi impotent reprezentant al ei. Revenirea la o stare de drept, legitimă legal şi istoric necesară, prin reinstaurarea Monarhiei Constituţionale ar fi singura cale prin care s-ar recunoaşte şi rezolva criza istorică prin care trece, de 75 de ani, România. Cu atît mai mult, cu cît regretatul suveran, Majestatea sa Regele Mihai, nu a abdicat nicio clipă a vieţii sale de la dezideratul legitim al reinstaurării monarhiei şi de la dreptul său constituţional, istoric, legitim, legal şi moral de revenire pe Tronul României. Regele Mihai a fost recunoscut în întreaga sa viaţă drept un simbol naţional al rezistenţei anticomuniste şi exemplu absolut de suveran în toate marile cancelarii ale lumii şi a arătat, prin exemplul său, că o bună guvernare a României, prosperitatea şi stabilitatea a ţării pot fi asigurate numai prin revenirea la  Monarhie, ca stare legitimă de drept constituţional. Dacă-şi va urma instinctul istoric, care are drept suport respectul faţă de lege, morala creştină şi adevărul istoric, România va urma şi calea unui instinct al binelui naţional, care va şterge consecinţele morale şi instituţionale ale înstrăinării de sine, provocate de 75 de ani de Republică

Monarhia nu a fost niciodată abolită în România prin voinţa liber exprimată a poporului. În schimb, singurul mod în care această voinţă s-a exprimat a fost Revoluţia anticomunistă din decembrie 1989. Singura cale de a condamna şi a şterge definitiv ororile comunismului instalat la 6 martie 1945 şi ale republicii impuse cu forţa de un regim de ocupaţie sovieto-comunist la 30 decembrie 1947 este reinstaurarea Monarhiei. E demersul final şi legitim al Revoluţiei Române anticomuniste. Altfel, chiar şi 1989, ale cărui consecinţe finale au fost sădite, dar n-au răsărit încă, rămîne un act istoric ratat, ca şi cei 75 de ani de istorie ratată a Republicii în România.