ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Suferinţele lui Iov, din Ţara Făgăraşului – ale învăţătorului Octavian Popaiov, din Sîmbăta de Sus

O casă, memora ei, a oamenilor şi a locurilor

Lucia şi Virginia, cele două fete ale fostului învăţător din Sîmbăta de Sus, sînt acum femei în vîrstă. Îmbrăcate în frumosul strai popular din Ţara Făgăraşului, ele şi-au invitat consătenii, pe primar şi pe preot, cît şi pe alţii din afara locului, între care m-am numărat, la un eveniment mai puţin obişnuit: casa părintească a devenit, la iniţiativa lor şi cu sprijinul Asociaţiei ”Aurel A. Mureşianu” din Braşov, condusă de Adrian Toth, casa memorială a părintelui lor. S-a sfinţit şi o placă, în amintirea lui Octavian Popaiov, ”luptător anticomunist”, care a murit în 1974, la zece ani de la eliberarea sa din temniţele comuniste.     

Numele Popaiov, ca atîtea alte nume proprii compuse ale românilor, indică adesea originea sau strămoşul îndepărtat al unei familii. E simplu, în cazul acesta – e probabil vorba de un preot, pe nume Iov, de pe la începuturile satului Sîmbăta de Sus, care va fi slujit aici şi ar fi lăsat numele urmaşilor: ”al cui eşti?” ”al lui popa Iov”. Şi, în decurs de cîteva generaţii, numele Popaiov devine cel al familiei, chiar dacă urmaşii nu mai îmbracă odăjdiile preoţeşti.

Octavian Popaiov s-a născut în Sîmbăta de Sus, din părinţii Dionisie şi Maria, care aveau înainte de război 9 hectare de pămînt, fiind printre ţăranii înstăriţi ai satului. Astfel încît şi-au putut da fiul la Şcoala Normală din Făgăraş, la absolvirea căreia Octavian, după încheierea stagiului militar, ajungea învăţător în sat, în primii ani de după război. Era coleg de generaţie şi meserie cu un alt învăţător, de data aceasta, de tristă faimă în toată zona, Ioan Grovu, sinonim în Ţara Făgăraşului cu Iuda, el fiind cel care i-a trădat pe partizanii din grupul Gavrilă, predîndu-i Securităţii.

Înscenarea din 1955 este aceeaşi care a făcut obiectul unui film, ”Acţiunea Autobuzul”, în care un grup de ”partizani legionari” capturează un autobuz, cu paşnici oameni ai muncii, într-un act terorist. Numai că, în realitate, lucrurile s-au petrecut altfel: Ioan Grovu i-a convins pe partizani, după un scenariu compus la Securitate, că-i poate scoate din ţară şi ajuta să ajungă în Grecia. Osteniţi după un deceniu de hărţuiri cu trupele Securităţii, camarazii lui Ion Gavrilă au crezut, ceea ce acesta refuza să creadă şi au ajuns, de fapt, să fie predaţi în mîinile Securităţii, în mod voluntar de învăţătorul Grovu, care pînă atunci îi ajutase şi în care aveau încredere. 

A urmat un val de arestări, curînd după ce partizanii din grupul Gavrilă au fost reţinuţi, aşa cum se petrecuse şi la începutul anilor ’50, cînd Securitatea din Făgăraş şi Braşov aresta familii întregi, doar bănuite că-i ajută cu alimente pe partizanii împotriva cărora colonelul Pavel Aranici, şeful Serviciului Bande, încercase toate metodele de a-i prinde sau omorî – inclusiv cu cîini dresaţi să ucidă, lăsaţi liberi în păduri, care atacau, însă, şi turişti sau pădurari. Nicio metodă n-a avut succes, astfel încît au trecut la supravegherea atentă a rudelor celor fugiţi în munţi, cu arma în mînă.

Printre ei, se numărase şi Ion Ilioiu, cu cinci ani mai mare decît tînărul învăţător Octavian Popaiov din Sîmbăta de Sus, cu care era văr primar. Ilioiu a fugit în munţi din 1948, pe cînd era încă elev în ultimul an la Liceul ”Radu Negru” din Făgăraş.  Şase ani mai tîrziu, Ion Ilioiu a fost rănit, într-o ambuscadă a Securităţii, într-o pădure de lîngă Avrig. A fost prins viu şi aruncat într-un camion: ”m-au anchetat aşa, împuşcat, nu m-au lăsat să mă vindec”, povestea el. Între timp, Securitatea îi arăta prin sate o fotografie trucată, de la morgă, prezentîndu-l ca mort. Aşa au ştiut şi ai săi, pînă cînd Ion s-a întors din puşcăriile comuniste, în 1964. Avea să moară mult mai tîrziu, nu după cum ”îl omorîse” Securitatea, în 31 octombrie 2012, ca ultim supravieţuitor al rezistenţei armate anticomuniste din Munţii Făgăraşului. Şi nu înainte de a participa, în anul 2010 la premiera filmului “Portretul luptătorului la tinereţe”, realizat de Constantin Popescu, ca singurul supravieţuitor din grupul lui Ion Gavrilă. Proiecţie pe care Ion Ilioiu a aplaudat-o în picioare, la final, deşi doar a ascultat-o, pentru că de ani de zile, era orb. La final, emoţionat, actorul Ion Bechet (partizanul Nelu Novac, în film), i-a sărutat mîna.

Vărul său după mamă, Octavian Popaiov, a fost însă mai puţin norocos decît Ion, cel înviat din morţi. El a murit, puţin cîte puţin, încă din timpul vieţii. Învăţătorul din Sîmbăta de Sus a fost arestat de Securitate la puţin timp după ce partizanii, trădaţi de Ioan Grovu (mai puţin Gavrilă, care n-a avut încredere în ţesătura de minciuni a acestuia) au ajuns în beciurile Securităţii din Bucureşti, în celulele de la subsolurile care şi azi există, sub sediul fostului şi actualului sediu al Ministerului de Interne. Familia nu ştie, nici pînă în ziua de azi, cînd şi cum învăţătorul i-ar fi ajutat într-adevăr pe partizani, fără să fi fost observat de Securitate, care-l supraveghea atent, ca rudă a unuia dintre aceştia. Sau, dacă e vorba tot de o trădare a celuilalt învăţător, Grovu.  

Un secret de şapte ani şi jumătate şi o copilărie pierdută

Octavian Popaiov avea 32 de ani la arestare, în 11 decembrie 1956. Despre cei opt ani care au urmat acesteia, n-a vorbit deloc după eliberare. Singurul lucru care se ştie în mod cert, e din mărturia unui coleg de detenţie, nimeni altul decît Octav Bjoza, preşedintele AFDPR, care scrie despre el într-o carte că învăţătorul făgărăşean devenise în colonia de muncă de la Grindu (Periprava) bun prieten cu rarul om de cultură I.D. Sîrbu. Acasă, se petrecuse o altă tragedie, pe care Octavian Popaiov avea să o poarte şi să o amplifice în sufletul său chinuit, pe parcursul anilor lungi de puşcărie, împărţiţi între Aiud, Gherla, Salcia şi Periprava, după anchetele de la Făgăraş şi Sibiu, şi condamnarea la zece ani de temniţă grea, pentru că ”a favorizat o bandă teroristă din elemente legionare”, cum scrie în fişa lui penitenciară – un carton A4, faţă/verso, care nu are cum să relateze drama unui destin – de fapt, a zeci de mii de destine, cîte asemenea fişe s-au păstrat.

Memoria celor rămaşi acasă este însă vie. Fata lui mai mică, Virginia, povesteşte astfel momentul arestării: ,”Aveam 4 ani şi jumătate. Îmi aduc aminte că era ger mare şi a oprit la noi în poartă un IMS. Când au intrat în casă şi am văzut că vor să-l ia pe tata, am început să plâng. Îmi aduc aminte cum un securist s-a repezit la mine, să-mi închidă gura. Nu l-am mai văzut pe tata decât la proces, la Sibiu. Mama m-a luat cu ea la proces şi când l-am văzut, schimbat, trist, am strigat cât am putut la el. A fost ultima imagine cu care am rămas despre tatăl meu”, îşi aminteşte fiica cea mică a lui Ocatvian Popaiov.

Povestea Virginei continuă: ”Ne-a fost foarte greu după ce tata a fost închis. pe mama nimeni nu a mai angajat-o. A găsit un loc de muncă la Cincu, la o fermă. Ne-am stabilit la Cincu, mama şi cu mine, iar acasă la Sâmbăta de Sus veneam la sfârşit de săptămână. Sora mea a vrut să intre la liceu, dar n-a fost primită, pentru că era fiică de deţinut politic. A reuşit cu greu să se înscrie la o şcoală profesională, lângă Bucureşti. Într-o zi, pe când eram la Cincu, am insistat foarte mult la mama să mergem acasă, la Sâmbăta, şi n-a vrut. În acel sfârşit de săptămână, a venit la noi un văr, să ne anunţe că tata s-a întors acasă. Eu eram în clasa a V-a. Nu aveam cu ce mergem la Sâmbăta, pentru că nu erau maşini, ca acum. Am găsit o maşină care ne-a adus până la Voila, iar de acolo am mai găsit o maşină, de ocazie. Când am ajuns pe uliţa noastră, la poartă era lume multă. Tot drumul m-am frământat şi m-am gândit, cum va arăta tatăl meu. Ultima imagine cu el m-a urmărit mult timp, în copilăria mea. Am intrat în curte şi l-am întâlnit pe asistentul medical Caraman, pe care-l cunoşteam. Apoi am văzut un om îmbătrânit, tuns scurt, adus de spate, slab.  M-a şocat noua imagine a tatălui meu. Nu-mi venea să cred că este el. Tata era un om frumos, înalt, drept, solid. Aşa-l ştiam eu. Şocul a fost atât de mare că am amuţit. Mi-au dat injecţii, dar nu mi-am revenit. Multă vreme, am fost mută. Nici la şcoală în Cincu nu m-am mai dus. Tata era grav bolnav, avea TBC, reumatism şi ciroză hepatică”.                                                                                                                                                   

Octavian Popaiov, tînărul învăţător din Sîmbăta de Sus a fost eliberat la 18 aprilie 1964, prin Decretul Lege 176/1964, după 7 ani şi jumătate de temniţă grea şi avea nevoie de tratamente şi îngrijire medicală. Fiica lui, Virginia, povesteşte că le-a refuzat, atunci cînd acestea au venit din mîna lui Iuda: ”Îmi aduc aminte că venea lumea la noi, să-l vadă pe tata. Într-un timp a venit în vizită şi colegul lui, Ioan Grovu. I-a oferit tatălui meu bani, ca să-l ajute. Tata a refuzat categoric, iar de atunci Grovu nici n-a mai trecut pe la tata”. Virginia ar fi vrut să urmeze o facultate, dar a avut soarta surorii ei, ca fiica unui fost deţinut politic. S-a înscris la Institutul de Fizică şi Chimie, din Oradea. ”Am dat examen, proba scrisă şi am luat medie de trecere. Am intrat la oral, dar deşi am ştiut, nu au vrut să mă noteze cu o medie de trecere. Mi-au şi spus că nu voi intra la Institut, pentru că tatăl meu este deţinut politic. Nici tata nu a mai fost încadrat învăţător în sat. Totuşi sătenii veneau la el acasă să le scrie cereri, să le facă acte şi îi servea pe toţi. Oriunde a încercat să se angajeze, a fost refuzat”. Şi-a găsit cu greu un serviciu în Făgăraş, ca merceolog, la ”Cooperaţie”. Dar boala l-a ajuns din urmă, ca un ultim blestem al lui Iov: n-a apucat să lucreze prea mult, pentru că hepatita cronică din puşcărie a evoluat în ciroză hepatică, boală care i-a adus sfârşitul în 21 mai 1974.

,,Niciodată , tata nu mi-a povestit prin ce a trecut în închisorile comuniste. Probabil se gândea să nu mă şocheze, aşa cum am reacţionat atunci când s-a întors din închisoare. În schimb i-a povestit soţului meu, Ioan Stanimir. Mă bucur că fiica noastră cea mică, Monica, l-a urmat pe tatăl meu şi lucrează în învăţământ”, a povestit Virginia Popaiov-Stanimir. Monica a fost cea care a ţinut cuvîntul de deschidere a micii festivităţi, de la inaugurarea casei memoriale ”Octavian Popaiov” din Sîmbăta de Sus: ”Eu sînt Monica. N-am apucat să-mi cunosc bunicul...”