ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea: Emoţionantă mărturie din zilele Unirii: ”Din steagul decolorat unguresc, am vopsit şi confecţionat primul drapel românesc. La Alba Iulia, iarna îmbrăcase oraşul în alb, dar ce căldură în sufletele noastre!”

”Operaţiunea Gemina” – planul Securităţii de confiscare a Unirii

Mărturia prea puţin cunoscută, venită din partea unei soţii de preot de pe meleauri turdine, Elena Căpâlnean, văduva preotului Iuliu Căpâlnean din Vereşmont, fostul judeţ Turda, despre participarea celor doi la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918 este păstrată la Arhivele Statului, filiala Alba. Parte a ei a fost publicată, cu ani în urmă, de jurnalistul Dorin Ţimonea şi aş spune că, datorită prospeţimii şi epicului acestei povestiri a văduvei preotului, aş spune că e unică prin pregnanţa imaginilor pe care le evocă.

Preoteasa Elena Căpâlnean afirmă, în preambulul amintirilor ei, că  că a fost “solicitată”, fără să specifice de către cine, să completeze un “chestionar”, din care să rezulte participarea sa la Marea Adunare de la Alba Iulia. Fără îndoială, ea a fost depistată prin “evidenţa populaţiei”, în urma demersurilor Securităţii, mascate sub sigla altor instituţii. Pe scurt, cînd în 1967 Securitatea şi-a propus să investigheze cîţi dintre cei 1228 de delegaţi de la 1 decembrie 1918 mai trăiesc, cît şi care e situaţia lor în acel moment, putea să o facă – a şi făcut-o -, dar era mai greu să le bată la uşă, după ce majoritatea acelor oameni în vîrstă trecuseră, după instaurarea comunismului, prin furcile ei caudine.

Fie că a fost vorba de ţărani înstăriţi, elita economică a satelor transilvănene şi de intelectualii acele lumi (preoţi, notari, învăţători), fie că au fost cei din lumea culturală şi cea a ”burgheziei” urbane, majoritatea lor, prin prisma ”originii sociale” din trecut, cît şi a participării la viaţa politică interbelică, au intrat sub vizorul Securităţii, după instaurarea comunsmului. Dacă nu au sfîrşit la Sighet, precum Maniu sau alţi lideri politici ai transilvănenilor, cum e şi Valer Moldovan, vicepreşedinte ţărănist pe Ardeal în anii interbelici şi fost deputat de Alba Iulia în 1918, al Partidului Naţional Român, care apare amintit în aceste rînduri, au fost condamnaţi la închisoare, au fost ”internaţi administrativ” în lagăre sau colonii de muncă, li s-au risipit averile confiscate, ori ogoarele luate cu forţa la ”colectiv” şi, în cazurile cele mai fericite, au rămas liberi, dar sub supraveghere permanentă şi trăind toată viaţa spaima unei iminente arestări şi ”sabia lui Damocles” ridicată de Securitatea regimului comunist, deasupra capetelor lor.

Ei, bine, pentru că Securitatea dorea să selecteze dintre ei pe unii ”apţi” să servească regimul comunist la comemorarea cu fast a semicentenarului Unirii în 1968, nu mai putea, pur şi simplu, să le bată acum la uşă, şi să-i întrebe dacă sînt de acord. Prin ”Operaţiunea Gemina” au fost identificaţi supravieţuitorii, delegaţi la Marea Unire, care ar fi putut participa la mascarada comunistă. Dar, pentru un tablou complet, Securitatea a angrenat, prin Direcţia Cultelor inclusiv Biserica, în operaţiunea ei: unui preot-paroh îi era mult mai uşor să determine un credincios din comunitatea sa, despre care ştia sau afla că a participat la Marea Unire, să-şi depene amintirile. Astfel au ajuns aşa-numitele ”chestionare” la cei cei mai trăiau, dintre delegaţii de la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918.
  
Văduva preotului Căpâlnean a fost contactată, de fapt, în cadrul acestui “planul de acţiune Gemina”, un plan minuţios pus la punct, prin care Securitatea a pregătit în 1968 confiscarea în folosul regimului, care începuse să joace cartea ”comunismului naţional” a sărbătoririi semicentenarului Unirii. De bună credinţă, fără să ştie cum vor fi folosite amintirile ei, probabil fără să o intereseze prea mult faptul în sine, în afară de posibilitatea de a lăsa o mărturie, s-a apucat să scrie şi astfel a luat naştere poate cea mai emoţionată şi veridică mărturie cu privire la Marea Unire, din cîte am citit, venită din partea unui martor (chiar dacă marginal) al evenimentelor. 

”Nedreptatea trăirii într-o împărăţie străină şi dreapta dorinţă de unire a tuturor românilor”

Elena Căpâlnean îşi începe povestea astfel: „Solicitată să scriu ceia ce ştiu despre Marea Adunare Naţională de la 1 decembrie 1918 din Alba Iulia, aş putea să răspund scurt la chestionarul ce mi s-a prezentat, dar cred că nu greşesc dacă arăt cîteva aspecte de pe acele timpuri, mai ales că de atunci s-au scurs 50 de ani… Şi au rămas prea puţini cei  care mai pot evoca măreţia acelor zile. Pietricica ce o trimit eu, cu alte pietre mai colorate, mai preţioase, va forma mozaicul istoric al Unirii. Amintirile mele despre acele zile premergătoare unirii Transilvaniei cu Ţara Mamă îmi sînt deosebit de clare, fiindcă bucuria, trăirea acelor zile de însufleţire au fost copleşitoare.

Un sat curat românesc, aşezat pe valea Mureşului: Vereşmort. Soţul meu Iuliu Căpâlnean, preot român greco-catolic paroh acolo din 1910 a fost un mare animator naţionalist, ţinînd conferinţe la adunări poporale în tot despărţămîntul Vinţu de Sus şi în alte plase unde era invitat. La aceste adunări, românii noştri, tineri şi bătrîni, femei şi bărbaţi se grăbeau să înţeleagă falnica lor obîrşie daco-romană, nedreptatea trăirii într-o împărăţie străină şi dreapta dorinţă de unire a tuturor românilor. Veşti bune de pe fronturile Primului Război Mondial: Intrarea României în primul război mondial împotriva Austro-Ungariei a trezit speranţe mari în sufletele ardelenilor. Acum, ori niciodată, se cînta în surdină în casele noastre. Nici măcar aparenta înfrîngere a românilor din România n-a izbutit să stingă speranţele.

Soţul meu şi cu mine profitam de orice ocazie să venim într-ajutorul celor închişi în temniţele din Cluj pentru atitudinea lor românească. Ajutoare, pe posibilitatea de atunci, consultări cu avocaţii buni şi pachete din care să profite cît mai mulţi. În Dieta maghiară deputaţii noştri, români adevăraţi, conducători jertfelnici ai neamului nostru, erau tot mai îndrăzneţi. În toamna anului 1918 atmosfera era în izbucnire. Veşti îmbucurătoare de pe fronturi. Un comerciant ambulant, Burete Pompei, din satul nostru, sosind în dimineaţa lui 30 sau 31 octombrie, ne-a comunicat că în Budapesta soldaţii nu se mai supun comandanţilor, ba că se reîntorc în dezordine de pe fronturi. Aceste veşti erau încurajatoare. În casa parohiei era un du-te-vino, de oameni care comentau şi se consfătuiau. De altfel, consfătuirile începuseră din ordinul conducătorilor naţionalişti cu cîteva săptămîni înainte.

La noi în judeţ activa în acest fel avocatul dr. Valer Moldovan”, scrie Elena Căpîlnean. Prieten al soţului ei, părintele Iuliu, avocatul Valer Moldovan, cel despre care povestea văduva Căpîlnean era la 1918 deputat de Alba Iulia al Partidului Naţional Român, din partea Cercului electoral Turda-Cîmpeni. Se născuse la 5 august 1875 la Cîmpeni, a absolvit studii de drept la Budapesta, ca bursier al Fundaţiei Gojdu, a profesat avocatura şi a fost profesor de drept canonic la Universitatea din Cluj. În publicistica românească de pînă la 1918 din Transilvania, a militat cu curaj pentru drepturile românilor şi multe dintre articolele sale erau citite sătenilor, cu voce tare, de părintele Căpîlnean. Valer Moldovan a fost ales membru al Marelui Sfat Naţional Român la Alba Iulia în 1 decembrie 1918. A devenit apoi membru al Partidului Naţional Ţărănesc, vicepreşedinte al partidului pe Ardeal, pe listele căruia a fost ales deputat în cinci legislaturi şi senator în alte patru şi a fost în două rînduri subsecretar de stat, la Ministerul Instrucţiunii Publice. A fost arestat în noaptea de 5/6 mai 1950 (“noaptea demnitarilor”) şi încarcerat la Sighet, deşi avea 74 de ani. Nu a putut rezista regimului penitenciar sever din închisoare, unde a murit în 19 iulie 1954, iar trupul său a fost îngropat în “Cimitirul Săracilor” de la Cearda, la marginea Sighetului. Dar, cînd preoteasa Elena Căpâlnean îşi punea pe hîrtie amintirile sale despre Unire, nu ştia nimic despre destinul tragic al avocatului Moldovan – şi foarte probabil că n-a aflat niciodată.

”La Alba Iulia, ordinea era menţinută de un batalion de moţi, îmbrăcaţi în haine ţărăneşti”

”La 1 noembrie veştile bune despre rebeliune” – îşi continuă văduva Elena Căpîlnean depănarea amintirilor -  ”deci descompunerea Imperiului Austro-Ungar ne-a fost confirmată de sosirea a doi foşti condamnaţi politici, trădători de patrie maghiară, eliberaţi de către rebeli din închisorile din Cluj. Dat fiind că dezordinea era din ce în ce mai accentuată, că prin gări se trăgeau focuri de armă, că soldaţii rupeau gradul-stelele ofiţerilor, cei doi se grăbeau să ajungă în ţara Românească, înainte de a se produce vreo piedică de a trece Carpaţii. În ziua următroare (2 noiembrie) dis de dimineaţă, i-am condus cu trăsura la Războieni, unde sosise tren de la Cluj cu alţi mulţi condamnaţi politici, care recunoscînd pe cei doi tovarăţi de suferinţă strigau fericiţi.

S-a produs un moment de neuitat, cînd cei din tren împreună cu soldaţii de pe peron au izbucnit în urale, omagiind martirii neamului. Trenul a plecat în puternice cîntece, înfrăţite cu a tuturor celor din gară. Se cînta La arme! După plecarea trenului, am găsit trăsura toată cu panglici de hîrtie, căci nu mai ştiau românii cum să-şi manifeste bucuria. În după masa acelei zile, am plecat în recunoaştere în comuna vecină Vinţu de Sus, cu majoritate maghiară. În drum, un grup de manifestanţi unguri. Românii de acolo erau îngrijoraţi. Reîntorcîndu-ne, părintele Căpâlnean a procedat urgent la constituirea Gărzilor Naţionale, arătînd momentele grandioase pe care le trăim şi îndemnînd la ordine şi demnitate. Cu însufleţire de nedescris, au primit sătenii această sarcină. Dacă ar trebui să trec cu numele pe cei din gardă, poate ar trebui să-i trec pe toţi bărbaţii din sat, apţi să ţină armă în mînă.

Din steagul decolorat unguresc, am vopsit şi confecţionat primul drapel românesc. Cu acest steag în mînă, părintele Căpîlnean a trecut prin toate satele şi, cu îmbrăţişări sincere, frăţeşti, preoţii greco-catolici şi ortodocşi, secondaţi de învăţători şi chiar ţărani zilieri, au organizat aceste gărzi naţionale. Au urmat zile splendide de mişcare în întreg poporul. Strînse legături între plase şi judeţ, primind instrucţiuni de la oamenii mari, pe măsura timpului, ce erau la conducerea Partidului Naţional. Se pregătea Marea Adunare.

În 30 noiembrie dimineaţa am plecat cu trăsura la Teiuş. În drum am ajuns coloane de militari nemţi ce se întorceau învinşi, în ţara lor. Aproape toţi bărbaţii din Vereşmort au plecat cu trenul spre Alba Iulia. La Teiuş în gară, am ieşit pe peronul înţestat de lume. Trenuri, trenuri treceau cu românii de pe Tîrnave, Mureş, din ţinuturile maramureşene, Cluj, Luduş etc. La Alba Iulia, iarna îmbrăcase oraşul în alb, dar ce căldură în sufletele noastre! Mulţimea sosea şi se urca în cetate în cîntece, în urale, în strigăte de bucurie. Într-un loc, era o masă compactă de oameni cu un drapel roşu, conduşi de marii naţionalişti Jumanca şi Flueraş. Ordinea pe străzi, peste tot era menţinută de batalionul gărzilor de moţi, îmbrăcaţi în haine ţărăneşti (albe) moţeşti. Tribune peste tot, de pe care se vorbea mulţimii. La Sfatul Marei Adunări Naţionale erau conducătorii, în frunte cu episcopii celor două biserici, Dr. Iuliu Hosu şi Dr. Miron Cristea şi delegaţii. După hotărîrea Marelui Sfat, pe la orele 12, întreg Sfatul a ieşit pe cîmpul din cetate unde era adunată mulţimea imensă în jurul tribunelor şi la tribuna principală episcopul Iuliu Hosu a cetit hotărîrea de alipire de bună voie şi pentru totdeauna cu ţara mamă. În acel moment, a fost un delir ce nu se poate cuprinde în cuvinte. Cîntece, dans îmbrăţişări, plînsete de bucurie”.

După aceste rînduri, văduva preotului Iuliu, Elena Căpâlnean a trecut la “completarea chestionarului care-i fusese înmînat; o face “în numele soţului, preot greco-catolic”: “Şi acum, răspund la chestionar: Preotul român greco-catolic din Vereşmort (acum Unirea II) Jud. Turda, Iuliu Căpâlnean, a participat la marea Adunare Naţională din Alba Iulia. A fost ales ca delegat al românilor din cele 17 sate ce aparţineau plasei Vinţu de sus. – Calitatea ? A fost mare animator al conştiinţei naţionale, ţinînd prelegeri poporale în întreg judeţul, începînd chiar de la venirea lui ca paroh, în anul 1910. A fost director la Despărţămîntului ASTRA – Vinţul de sus, iniţiatorul gărzilor naţionale după 1 noiembrie 1918.

După 1918, a fost ales deputat şi senator în mai multe rînduri, cînd s-a pus în slujba nevoilor ţăranilor şi muncitorilor. Şi astăzi pot să fie mărturie muncitorii de la fabrici şi ţăranii, din a căror rînduri a ridicat mulţi intelectuali, azi oameni de valoare. Cultural a lucrat exemplar, mai cu seamă în parochia unde a înfiinţat casă culturală, atelier de tîmplărie, abonamente ziare şi reviste periodice, piese de teatru cu roluri deţinute de ţărani, chiar mai vîrstnici. În 1919, puterile didactice lipseau. Cu multă înţelegere, a acceptat să acopere şi acolo un gol, primind catedra de istorie în Uioara. Părintele Căpâlnean a rămas la Ocna Mureş pînă în anul 1946, cînd s-a retras la Cluj, unde a decedat în anul 1951. Plăcută să fie pomenirea lui”.

Şi a tuturor făuritorilor Unirii, ştiuţi sau mai puţin ştiuţi, Amin!