Poveştile lui Şuhan: Tâlharii şi ipocrizia comunistă

Toată lumea făcea spume, de la şefi până la ofiţerii şi subofiţerii implicaţi, dar nu numai. Cu toţii simţeau neputinţa asta ”o luau” personal.

Unde mai pui că biroul ăla judiciar al unui sector din Bucureşti, devenise ţinta tuturor criticilor cu ocazia bilanţurilor, analizelor pe ”linii de muncă”. În cazul ăsta, linia de muncă ”Violenţe” sau ” Tâlhării, violuri”. Ce ciudat pare că sună, nu ? Dar, aşa era !

Jigodiile alea ”băteau” cele trei parcuri, puneau ochii pe vreo pereche, se dădeau miliţieni, îi separau, după care violau pe rând femeia şi-i tâlhăreau. Grupul, format din 4 până la 7 inşi, se forma aleator. Doi erau însă, cei care erau de fiecare dată participanţi. Descrierile erau bune şi aveau nişte elemente de individualizare. De ansamblu, imaginea unor troglodiţi.

Bineînţeles, concluzia asta a rezultat în urma sutelor de ore de audiere  a victimelor, şi a investigaţiilor, vorbind cu toată lumea care ar fi putut aduce ceva în plus.

Treaba unuia dintre ofiţeri, de exemplu, era să investigheze toate birturile, crâşmele, din perimetrul respectiv şi apropiere, aşa încât ajunsese să-i cunoască pe toţi beţivii. Avea o adevărată cartotecă cu ei.

Alţii, au luat ”la lins” toate agendele subofiţerilor agenţi de ordine care făceau serviciu de noapte în zonele respective şi care se aflau pe raza a trei secţii de miliţie.

Pe vremea aia, agenţii de ordine aveau nişte agende specifice, în care notau printre altele, pe toţi cei legitimaţi în timpul nopţii. E vorba de nopţile când se comiseseră nenorocirile, dar nu numai, bineînţeles. Sute de persoane fuseseră audiate, verificate, amprentate, fotografiate.

Din toată această muncă, ieşiseră o grămadă de informaţii şimulte ”fapte” fuseseră rezolvate, dar era ”mărunţiş”. Nu apărea nimic despre tâlharii ăia nenorociţi.

O capcană fusese pregătită. Secretara biroului, o femeie cât s-o bagi în buzunar, împreună cu un ofiţer s-au plantat în parcurile alea timp de vreo săptămână, doar-doar or apărea jigodiile, dar nimic. Glumind, doar părerea de rău a secretarei...

Până-ntr-o seară.

În Grădina Botanică, agenţii de ordine aud strigăte şi se reped să intervină. În sfârşit, erau ei, tâlharii. Erau patru şi tăbărâseră pe un cuplu. Femeia a început să ţipe şi fusese auzită. Cei doi subofiţeri au alergat după nemernici dar ăştia s-au dispersat. Cel mai tânăr dintre agenţi, fost sportiv, s-a hotărât să-l urmărească doar pe unul şi a alergat după el aproape un kilometru. La un moment dat, tâlharul a dispărut, parcă intrase în pământ. Era pe colţul diametral opus statuii ”Leul”.

A doua zi, pe lumină, s-a refăcut traseul urmat de subofiţer. Stupoare ! În locul unde îl pierduse pe tâlhar, ascuns de vegetaţie, se afla un chepeng care făcea accesul către un tunel. În interior, s-au găsit mai multe haine murdare şi un portofel gol. Avea urme ! Adică, s-au prelevat nişte amprente bune. Bingo !

Criminaliştii, grămadă pe treabă. Şi era muncă, nu glumă ! Pe vremea aia, totul în dactiloscopie se făcea ”ochiometric”, cu lupa, adică. Rezultatul, nul. În cartoteca Institutului de Criminalistică nu figura urma aia ca fiind a vreunui individ cunoscut.

În schimb, unul dintre bărbaţii tâlhăriţi îşi recunoaşte portofelul ăla ca fiind al lui. Tot e bine ! Dar, tot în fundătură. Dezamăgire cruntă...

Înapoi ”la lins” dosarele. Îţi trebuie ceva putere şi determinare să iei de la început ceea ce ştii aproape pe de rost. Trebuie să mai fie ceva acolo, ascuns, pitit, un nimic care a scăpat, dar care e cheia.

Şi a fost ! În agenda unuia dinte agenţii de ordine, fusese notat un nume, oarecum ciudat, ca de exemplu, Sfarmăpiatră sau Încurcălume sau, sau, sau... Chemat, agentul povesteşte că îşi notase numele la aplanarea unui scandal într-o bodegă de lângă Gara Basarab. Beleaua plecase de la unul cu numele ăla, dar care dispăruse. Unul dintre cei implicaţi spusese că îl ştia sub acest nume. Subofiţerul presupusese că e o poreclă, dar conştiincios, o notase.

Acum, ţinând cont de cultura urbană, de jargonul acelor ani, cine dracu’ ar fi avut o astfel de poreclă ?! Si dacă e chiar un nume real ?! Verificări la Evidenţa populaţiei, aşa ca să încerci marea cu degetul.

Ei bine, apăreau doi cu numele ăsta. Unul de vreo 80 de ani - exclus, celălalt de vreo 40 de ani, muncitor în cooperaţie. Fotografia lui din fişa alfabetică locală, v-am spus că totul era ”manual cu mâna” pe vremea aia, corespundea descrierii unora dintre victime.

Rapid, copia fotografiei într-un noian de altele, se prezintă uneia dintre victime. Femeia izbucneşte într-un plâns nervos. A doua, începe să tremure convulsiv. Gata, ajunge ! ”Tabarles” pe el !

Percheziţia aduce un nou element. O pereche de pantofi ”Leonardo”, de damă, foarte la modă pe-atunci. Fuseseră ai uneia dintre victime. Boul bălţii i-i luase şi-i dăduse concubinei lui. Când au văzut pantofii ăia, ofiţerii au ştiut că ăla-i omul.

Urma de pe portofel, nu era a lui. Se va dovedi că era a unuia dintre ceilalţi. Chiar, mai bine !

În noaptea aia, a început iureşul, chiar fără autorizaţie de la procuror. Ofiţerii au ştiut să manevreze ca să nu aibă nevoie. Până dimineaţa, toţi cei şapte erau în arest.

Dar, asta era atunci, alţi oameni, altă determinare...

PS Ipocrizia comunistă şi-a găsit şi-atunci exprimarea. La ”bilanţul” următor, un reprezentant de frunte al partidului a criticat aspru ”creşterea” violenţei, pentru că evident, statistic, numărul infracţiunilor cu violenţă crescuse...