PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Botezul unui prinţ într-o republică: ”Regişorul Mihai”. La o sută de ani de la botezarea străbunicului său, la Alba Iulia a fost botezat fiul Principelui Nicolae

Republica – tradiţia noastră nefirească

Acum un veac, pe la începutul anului, se tipărea o invitaţie pe carton, purtînd blazonul Coroanei Regale şi cu următorul conţinut: ”Din Înalt Ordin, Mareşalul Curţii Regale are onoarea de a înştiinţa pe Dl. şi D-na (urmau numele, de asemenea tipărite) că sînt invitaţi la ceremonia botezului A. S. R. Principele Mihai, care va avea loc Duminică 22 inuarie 1922, la orele 16.30, la Palatul Regal din Bucureşti. Ţinuta participanţilor este obligatorie. Domnii: frac, cravată albă, decoraţiuni, Marea Cruce cu cordon. Corpul Diplomatic în uniformă. Doamnele: toaletă de oraş cu pălărie. Militarii: ţinuta de cermonie, în ghete. Marea Cruce cu cordon”. În România, nici ceremoniile nu mai sînt ce au fost odată. Sîntem republică.

Într-o comparaţie botanică, aş spune că republica e un fel de ambrozie – nu băutura zeilor, ci planta otrăvitoare adusă (pe lîngă celelalte, binecuvîntate, precum porumbul şi cartoful) din America. Asemenea ambroziei, republica s-a înmulţit şi a proliferat. Şi e la fel de nocivă pentru minţi, îndrăznesc să spun că şi pentru soarta României, cum e planta pentru alergici. Cu şenila şi condeiul, cu frica de Securitate şi obedienţa faţă de partid, care împărţea totul părinţilor şi bunicilor noştri, de la libertate sau închisoare, la gazul lampant şi butelii, de la lăzi frigorifice şi pînă la apartamente, cu acest reflex am crescut şi noi ”de mici”. Ne-am învăţat cu ”Republică, măreaţă vatră!”.

Cu firescul unui nefiresc. Republica a devenit noua noastră ”tradiţie”, deşi primul preşedinte al ţării s-a proclamat Ceauşescu, dictatorul nebun, abia în 1975. Istoria preşedinţilor României, începută cu un dictator megaloman în urmă cu mai puţin de cinzeci de ani în urmă şi aflată azi sub zodia unui preşedinte perceput mai mult ca absent e considerată, culmea, drept ”tradiţie” pentru români, în prezent. De parcă Mircea cel Bătrîn, Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul ar fi fost aleşi, cu mandat de cinci ani, maximum două. În trecutul nostru, ”tradiţia” republicană în raport cu monarhia e ca maneaua, faţă de cîntecul vechi lăutăresc. N-are nicio istorie, nu e rezultat unui curs firesc şi nu produce nicio urmă de civilizaţie, dar place. Şi asta contează. Şi ajunge. Nu pune probleme. Nu te obligă să gîndeşti şi nu te îmbie la respect şi deferenţă, ci la dansul din buric. Republica nu are nimic sfînt. Monarhia, da – după însăşi deviza ei, în România – Nihil sine Deo, Nimic fără Dumnezeu.

O familie cu cît mai fericită, cu atît mai detestată de rude

Nu a participat nimeni din partea Casei Regale la botez, deşi motivul e de neînţeles. Nu se poate nega o evidenţă: după ”certificatul de naştere”, micuţul Mihai, botezat la Alba Iulia, e nepotul direct al Regelui Mihai I. Nicio pedapsă aplicată sau apicabilă tatălui său nu-l poate privi pe el. Cu toate acestea, nici măcar mama Principelui Nicolae, solidară cu sora sa Principesa Margareta, Custodele Coroanei, n-a venit la botezul nepotului ei, fiul fiului ei.

Chiar dacă Principelui Nicolae i s-a retras acum aproape şapte ani succesiunea şi titlul, acestuia numai ziariştii ”la ordin” îi spun ”fost”, niciun român normal nu-i spune altfel. Instinctiv, cînd vine vorba de monarhie, românii măcar atît mai recunosc şi ştiu: că între doi principi, unul de sînge, ca Nicolae al României şi altul prin căsătorie, ca Principele Radu, născut Radu Duda, ”mai principe” e primul. Iar fiul lui Nicolae, botezat Mihai, căruia n-a apucat să i se retragă ceva, ci tocmai i s-a dat taina sfîntului botez, în Catdrala de la Alba Iulia, are o evidentă precădere de ”succesiune”, nu numai după ordinea constituţională monarhică a României, ci şi în mentalul colectiv al Românilor. E strănepotul Regelui Mihai. Pe tatăl său îl cheamă Nicolae al României şi pe actul de naştere al celui botezat scrie ”Mihai al României”.

Motvul absenţei celor din familia regală de la ceremonia botezului celui mai tînăr vlăstar din spiţa Regelui Mihai, cu excepţia unor verişori ai luiPrincipelui Nicolae, trebuie- în mod vădit, să fi fost acesta: acum, tronul are, de fapt, un urmaş legitim, deşi abia ieşit din cristelniţă. Restul e ”ştaif” pe banii Republicii, propagandă care vrea să menţină monarhia la nivelul de muzeu, al ”documentarului istoric”, ”educaţional” şi al ”iniţiativelor civice”, departe de vreo implicare prezentă, de ce nu, politică şi de o posibilă, viitoare şi (ultimă) speranţă a românilor.

Botezarea lui Mihai, strănepot al regelui Mihai în Catedrala din Alba Iulia aduce, de fapt în sine, orice ”Custodie a Coroanei” în pragul inutilităţii. Acesta e în opinia mea motivul absenţei oricărui membru al Casei Regale la botez, Chiar şi al mamei Principelui Nicolae.

Faţă de această încrîncenare vecină cu ura, venită din partea mătuşilor şi unchilor, am văzut azi, în schimb, la botez, o familie fericită – pe Principele Nicoalae, pe Alina, soţia sa, pe naşi şi mulţi, foarte mulţi prieteni, între care am avut bucuria să mă număr. În mod paradoxal, se pare că, cu cît Principele Nicolae şi soţia sa sînt mai fericiţi, solari şi îşi împărtăşesc bucuria cu tot mai mulţi prieteni, cu atît această famile e mai detestată de unele dintre rudele de sînge ale Principelui.

În Catedrală am văzut şi copii mulţi şi cuminţi, cu toată lungimea slujbei, ţinută după tipic, încurcîndu-se uneori, amuzanţi, printe odăjdiile preoţilor şi picioarele invitaţilor, ca micuţa prinţesă Maria-Alexandra, lăsată la cei nici doi ani ai săi, cîteodată, din braţe de Principe sau bunicul ei matern, pe urmele lor. Dar n-au tulburat cu nimic. Nici măcar ”subiectul” botezului n-a făcut-o, cel mai tînăr vlăsatar din spiţa Regelui Mihai. Totul a fost solemn şi decent, dar fără exagerări, ci mai degrabă firesc şi apropiat: aşa cum ar trebui să se rînduiască toate, de fapt, în ţara asta. La sfîrşit, s-a găsit chiar şi răbdarea cuvenită, pentru toţi cei ce au dorit să facă fotografii cu ”regişorul Mihai”, surioara şi părinţii săi, pînă cînd Catedrala a trebuit eliberată, pentru a se face loc unei nunţi.

Botezul lui Mhai, cel mai tînăr principe al României, nu a părut un act extraordinar şi festivist, ci tocmai aşa cum a trebuit să fie – unul firesc. Şi a rămas totuşi, parcă cu atît mai mult, cu conţinutul său de taină, prin semnul crucii care-l va urma pe cel botezat toată viaţa lui şi îi va înrîuri soarta. A simţit asta şi unul din cei şapte preoţi slujitori, care i-a prevestit micuţului Mihai un viitor de seamă şi a i-a dorit să facă cît de mult, pentru naţia sa. Botezul s-a slujit cu o pătrunzătoare respiraţie duhovnicească, umană şi (aş spune) chiar istorică. Am avut senzaţia că trăiesc o asemenea zi a istoriei. Sluba ne-a pătruns pe toţi cei care ne-am aflat în Catedrală, ca şi pe cei şi mai mulţi care aşteptau şi ascultau de afară, în curtea ei.

În acest an al Centenarului Încoronării şi al centenarului botezului ortodox al Regelui Mhai, am asistat, prieteni şi susţinători ai Principelui Nicolae, la botezul celui căruia, deja unii din mulţimea adunată la uşa Catedralei Încoronării din Alba Iulia (care nu i-a putut încăpea pe toţi) îi ziceau ”Regişorul Mihai”. Curînd, se va aşterne din nou liniştea verii peste oraş, pînă cînd se va da tonul unei alte sărbători, în mod voit cu caracter istoric, desfăşurată în schimb cu mare fast, notabilităţi şi zaiafet pe bani publici: ale unei ”Încoronări” fără coroană şi fără tron.