PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea: Cea mai mare problemă în actuala ”criză ucrainiană” e că Putin ştie istorie şi îi face pe occidentali să repete greşelile ei

Stalin – ”profesorul” lui Putin

Macron e, deocamdată, ultimul dintre liderii care au căzut în plasa întinsă de Putin. Urmează, foarte probabil, Olaf Scholz, cancelarul german, mult mai dispus să joace după cum scutură ursul lanţul. Pentru că asta e situaţia, în momentul de faţă. ”Negocierile” sînt o faţadă, ele n-au cum să amîne un deznodămînt – lui Putin ori i se oferă ceea ce-şi doreşte şi a exprimat, ori îşi ia el singur, cît va putea. N-a existat, în mintea unui ”ţar” rus, cum e şi acesta, vreun alt tip de logică – şi asta nu înţeleg, din păcate, nici liderii occidentali, nici Joe Biden şi nici toţi consilierii lor. Putin a citit şi răscitit, cu creionul în mînă, biografia lui Stalin. A văzut cum a negociat el cu americanii şi cu britanicii la Yalta, în Crimeea. Cum a obţinut, de fapt, tot ce-a vrut – pentru că, gîndind cu mintea lor de occidentali, atît Churchill, cît şi Roosevelt n-au putut să înţeleagă logica simplă a lui Stalin.

Să mă întorc puţin la aceasta. Sovietizarea estului şi a centrului Europei, la finele războiului, s-a înscris în strategia postbelică a URSS. O strategie de care se foloseşte acum Putin, numai că a înlocuit elemental ideologic cu cel naţional. Aşa s-a întîmplat în multe state comuniste, în care antioccidentalismul a fost cultivat printr-un naţionalism adînc înrădăcinat de educaţia comunistă, pînă la pragul în care, de pildă, în fosta Iugoslavie a născut chiar un război sîngeros. La noi, mult mai benign, dar nu mai puţin solid sădit, acest naţionalism post-comunist cu mesaj antioccidental a fost tradus în lozinca regimului Iliescu, ”nu ne vindem ţara!”, în provocările ”Vetrei Româneşti” a lui Funar şi Cioloş, în politica PUNR şi PRM.

La mijlocul secolului trecut, esenţa doctrinei staliniste a sovietizãrii, preluată de politica de astăzi a lui Putin, de control extins asupra fostelor republici sovietice, prin pîrghia ”protejării minorităţilor rusofone” a fost enunţatã simplu de Stalin, la întîlnirea sa cu Tito, din aprilie 1945. Liderul de la Kremlin a spus, ceea ce omologii săi britanic şi american se îndărătniceau să nu priceapă: ”în războiul acesta, nu este la fel ca în cel trecut, ci acela care ocupă un teritoriu, îşi impune şi sistemul său social. Fiecare îşi impune sistemul, acolo unde ajunge armata sa. Altfel, nici nu poate fi!”

Dacă înlocuim ”sistem social” cu ”graniţă naţională”, ajungem la esenţa simplă a ”gîndirii” lui Putin, despre care toată lumea se întreabă ce-o avea în cap. Nu poate să aibă decît asta: aşa a fost născut şi educat să judece lucrurile. Apoi, le-a mai învăţat şi singur, aşezînd această paradigmă de raportare a ”gîndirii politico-strategice”staliniste, aflată într-un perfect echilibru cu forţa brută, la realităţile lumii în care trăim. Putin nu poate desprinde nimic, de folosirea forţei. Nici măcar în politica internă, fapt cunoscut, din care occidentalii ar fi trebuit să înveţe ceva, măcar din ceea ce a păţit, cu toată ”protecţia” lor, Navalnîi. Sau, în trecut, prietenul meu Saşa Litvinenko, pe care nici azilul politic primit în Marea Britanie nu l-a ferit de mîna lungă a furiei Moscovei  

Paşii extinderii puterii lui Putin sînt şi astăzi, cu mici diferenţe, aceiaşi folosiţi în trecut de Stalin pentru sovietizarea statelor din estul şi centrul Europei, în care Armata Roşie ”eliberatoare” intrase, la sfîrşitul ultimului război mondial. În toate aceste state aflate de fapt sub ocupaţie, regimul militar al ocupaţiei care are în genere ca notă specifică brutalitatea, a suferit ceea ce eu am numit o ”corecţie de legitimare”, în special în condiţiile declanşării Războiului Rece. După trezirea rapidă la realitate a lui Churchill. O trezire nu îndeajuns de rapidă, ca să mai poată salva ceva, din greşelile trecutului.

Prin ” corecţia de legitimare” de care vorbeam, cucerirea sovieticã a luat forma cîştigării puterii de către ”fronturile politice” conduse de comunişti. Putin se foloseşte de ”protejarea rusofonilor”, sau propaganda care declară, de pildă, că ruşii şi ucrainenii sînt ”unul şi acelaşi popor”, fapt enunţat de liderul de la Kremlin oficial, anul trecut. E o declaraţie cu aceeaşi valoare istorică, în actualul conflict, ca şi declaraţia lui Stalin, de la întîlnirea cu Tito. Dacă în trecut prezenţa Armatei Roşii în zona ocupată a Europei a trecut treptat în plan secund. iar ofensivei militare i-a luat locul ofensiva politică a partidelor comuniste, la fel de fidele şi de riguros controlate de către Moscova, fără îndoială că Putin are pregătit şi acest plan, realizabil, cum s-a văzut deja în Ucraina, prin obedienţa politică a unor politicieni corupţi şi coruptibili.

"Fie că îţi place sau nu îţi place, îndură, frumuseţea mea".

Putin foloseşte aceleaşi arme ca Stalin. Veritabila armată în civil a comuniştilor şi-a impus dominaţia asupra rivalilor politici prin violenţă şi fraudã, după o paradigmă unică, ajustată la situaţia fiecărei ţări. Analiza istorică a acceptat trei faze ale sovietizării: prima, a ”coaliţiei autentice”, în care comuniştii şi-au atras aliaţi în lupta politică desfăşurată sub o aparenţă de normalitate, a doua, a ”coaliţiei fictive” (renunţarea treptată la ”tovarăşii de drum” şi tolerarea opoziţiei într-o măsură din ce în ce mai micã) şi a treia, a ”unităţii de monolit”, marcînd instalarea deplinã a regimului. Cu excepţii parţiale în Albania, Iugoslavia şi Polonia, unde structurile social-politice antebelice erau deja distruse de război, fazele sovietizării au fost aceleaşi în ţările din orbita sovietică, fiind confirmate de datele istorice. Toate aceste trei faze au fost contopite deja de Putin în Crimeea ocupată, într-una singură, prin organizarea ”referendumului” anexării.

Surprinzător însă este că, totuşi, ”corecţia de legitimare” a extinderii puterii Moscovei (politica lui Putin de ani încoace) vine acum din partea ”negociatorilor” occidentului. A fost deajuns, ca liderul rus să mobilizeze 150.000 de soldaţi la graniţele ucrainiene, să ameninţe şi republicile baltice cu ”exerciţiile” din Belarus, ca să obţină totul – dintr-o singură mişcare. NATO a răspuns cu 5.000 de soldaţi, trimişi în zonele de proximiate ale posibilului conflict. E mult prea puţin. E mai degrabă simbolic. Pentru o negociere reală, de pe poziţii de egalitate, e practic zero. Putin, acum, e în culmea puterii sale, pentru că occidentul continuă să nu-i înţeleagă, sau să-I ignore politica, bazată în primul rînd pe forţă. Ca Stalin, care avea, în spatele său, atunci cînd făcea schimb de hîrtiuţe cu Churcill la Yalta, întreaga forţă a Armatei Roşii, îşi permite, de pildă, să discute ”de sus” cu Macron, aşa cum se va întîmpla (dar totuşi, mult mai amical) cu Olaf Scholz.

Ce negociere a făcut Macron cu Putin, nu se ştie. Dar aroganţa liderului de la Kremlin nu lasă loc de discuţie că el a condus aceste aşa-zise ”negocieri”. Şi e posibil să fi primit ceea ce a cerut. Astfel, cred că vom asista, mai întîi, la o recunoaştere internaţională a anexării Crimeii, dar nu doar a ei – ci şi a regiunii Donbass, pe care Ucraina o va ”ceda” Rusiei, tot în urma unui ”referendum”, inclusiv cu ”asistenţă internaţională”. E tot o parte a articolului-program publicat în vara anului trecut, pe pagina oficială a Kremlinului, în care Vladimir Putin se întreba retoric: ”ce nevoie mai are Ucraina de Donbass?” 

În tot acest timp, funcţionează şi va funcţiona aparatul propagandistic al Moscovei. Ameninţarea războiului, au înţeles ruşii, face tot atîtea victime, în rîndul duşmanilor, ca şi războiul în sine. Continuînd politica de salvare a aparenţelor în condiţiile declanşării Rãzboiului Rece, aparatul propagandistic comunist, coordonat de la Moscova de Cominform, depunea după război eforturi notabile, pentru a crea popoarelor din estul şi centrul Europei iluzia participării la un sistem de alianţă, menit să apere ”pacea mondială”, ameninţată de aşa-zisele ”tendinţe belicoase ale imperialismului anglo-american”. Putin nu a schimbat deloc această paradigmă stalinistă, pe tot parcursul aşa-ziselor ”negocieri” din ”criza ucrainiană”, care de fapt a primit conotaţia de ”criză”, prin agitaţia sterilă a occidentului. Ea e, simplu, o ameninţare armată, la adresa NATO şi UE.

Apoi, din 4 februarie, Putin s-a aliat cu Xi Jinping. Întărită acum de parteneriatul cu China, care îi acoperă liderului de la Kremlin ”spatele” în Orient (în războiul trecut, a fost Japonia…), Rusia a devenit practic ”braţul înarmat” al Chinei comuniste. Beijing-ul la rîndul lui asigură Kremlinului îndeajuns de multă forţă, încît să reziste oricăror ”sancţiuni economice” care ar veni din partea ţărilor occidentale şi a Statelor Unite. Dacă aliaţii din NATO se menţin pe acest tip de presiuni, singura lor consecinţă va fi că vom ajunge să cumpărăm gaz rusesc din China.  

În actuala conjunctură pe care ”noul ţar” a creat-o, speculînd, pas cu pas, slăbiciunea necunoaşterea, aroganţa şi chiar prostia unora dintre liderii ”lumii libere”, la care se adaugă disensiunile ţărilor occidentale, inclusiv din SUA, ţări aflate permanent sub presiunea internă specifică democraţiilor şi în tensiunea intracomunitară a negocierii resurselor, pentru Putin Ucraina e doar un pretext, cît şi un preţ minim, pe care îl acceptă.

La capătul acestui proces al ”negocierilor”, care seamănă mult cu pacea obţinută de Chamberlain la München în 1938, căruia Macron i-a călcat pe urme, pro-occidentalul preşedinte ucrainian Volodimir Zelesnky va fi trecut. Cel care îi va lua locul o să ştie lecţia, iar mesajul ”frăţiei şi unităţii” ruso-ucrainene va porni de la Kiev.

Cea mai mare problemă în actuala ”criză ucrainană” e că Putin ştie istorie şi îi determină pe occidentali să repete greşelile ei. Permiţîndu-şi chiar să-i persifleze, ameninţîndu-i voalat cu un viol: "Fie că îţi place sau nu îţi place, îndură, frumuseţea mea"...