PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Filosofie şi război. Pleşu, Liiceanu şi Şora despre Putin şi Ucraina

Pleşu: ”o gravă dezordine mondială”, o ”pandemie a prostiei”

Fost ministru de externe, filosoful Andrei Pleşu a vorbit la Radio France Internaţional (RFI) zilele trecute despre ceea ce se petrece, de două săptămîni, în Ucraina. Diagnosticul său este crud şi exact: ”Ceea ce se întîmplă la ora asta în Ucraina e dincolo de cultură, în sensul că nu mai e nevoie de argumente intelectuale fine ca să reacţionezi prompt, cu un fel de disperare, cu un fel de dezgust, cu un fel de neîncredere în ceea ce înseamnă umanitate, politică, diplomaţie. Pentru mine, ceea ce se întîmplă acum e un simptom de gravă dezordine mondială, care dovedeşte că putem fi oricînd luaţi de mîna oricărui delir politic. E deprimant”.

Trei sînt temele abordate de Pleşu în intervenţia sa: natura războiului, tragedia refugiaţilor şi eventuala soluţie, care-l priveşte aproape exclusiv pe cel care a creat problema – liderul rus Putin. Despre drama Ucrainei, Andrei Pleşu spunea că ”pe mine aşa ceva mă deprimă, aşa cum mă deprimă şi imaginile pe care le văd cu femei, cu copii, cu oameni de toate soiurile care suferă. Sînt ameninţaţi să moară şi nu au cum să găsească soluţii. Pînă şi Preşedintele Ucrainei, domnul Zelenski, pare să fie, după atîta vreme, demoralizat şi nu îşi mai face mari iluzii că va fi cu adevărat ajutat”.

În prima zi a conflictului din Ucraina, cînd şirurile de refugiaţi au început să se scurgă către graniţele României, filosoful Mihai Şora, care a trăit direct drama refugiaţilor francezi din calea ocupanţilor nazişti în cel de-al doilea război mondial, a postat pe pagina sa de facebook următoarele: ” Cele mai sfîşietoare momente – care mi s-au întipărit pe retină şi m-au urmărit toată viaţa – au fost cele în care copiii îşi strigau disperaţi mamele în timpul refugiului, clipele acelea în care eşti prins cu totul în iureşul mulţimii, nu te poţi opri din mers şi nu-l poţi ocroti pe cel rămas în urma ta…. Cei mai sărmani, fără maşină, şi cei care nu au mai găsit locuri în tren au pornit pe jos ori pe bicicletă, împingînd un cărucior cu ce aveau mai de preţ, cîteva lucruri pentru a rezista pe drum şi a putea dormi sub cerul liber. E uşor să minimizezi tragedia care se petrece zilele acestea în Ucraina cînd n-ai cunoscut nimic din război, din ce înseamnă el în înţelesul concret, 𝒇𝒊𝒊𝒏𝒕̦𝒊𝒂𝒍, al cuvîntului, şi trăieşti în moliciunea canapelei tale din faţa televizorului. Dacă nu poţi ajuta în vreun fel ori dacă nu înţelegi ce i se întîmplă aproapelui tău, ai măcar bunăvoinţa să păstrezi un moment de linişte, să nu adaugi urîţenia gîndurilor tale peste nefericirea unor oameni nevinovaţi”.
În faţa acestor tragedii, spiritul nu rămîne total neputincios. Dimpotrivă, se iscă polemici, se iau atitudini. Se aud şi voci care susţin şi justifică războiul declanşat de Vladimir Putin ceea ce în aparenţă e de neînţeles. O atitudine, pe care spune Pleşu, ”nu mi-o explic. Trăim acum o pandemie care s-ar putea diagnostica drept o prăbuşire planetară a IQ-ului, pe scurt, o pandemie de prostie. Iar stîngismele pe care le vedem înflorind în toată lumea apuseană şi în America dovedesc că nici experienţa istorică, nici cultura istorică, nici bunul simţ, nici inteligenţa minimală nu funcţionează. Gîndim ideologic. Gîndim sideral, cu vorbe mari şi principii grandioase şi realitatea ne scapă printre degete. E o formă de opacitate, de destrămare spirituală care face posibile asemenea fenomene”.

”Prădătorul” Putin

Analiza lui Andrei Pleşu, ca şi o intervenţie tot la RFI a lui Gabriel Liiceanu se focalizează asupra lui Vladimir Putin, liderul Federaţiei Ruse, cel care a decis începerea acestui conflict care a luat repede, prin repercursiunile sale, dimensiuni globale. Occidentul a fost şi este încă nepregătit să judece lucid ceea ce se întîmplă, pentru că a neglijat, după aşa-zisa victorie în ”războiul rece”, analiza sistemului de putere în regimurile comuniste. Pleşu spunea: ”ceea ce nu înţelege occidentul sau nu pare să perceapă este că nu numai Putin e problema. Aproape că nu el e problema. Ci este o tradiţie imperialistă rusească, care se vede întotdeauna ca aparţinînd unei specii de forţă, de merit, de orgoliu, de îndreptăţiri, ca nicio altă naţiune. E vorba de un sens de imperialism rusesc care face ca un personaj ca Putin să fie absorbit şi asumat pînă la urmă. Dacă nu se întîmplă ceva în Rusia, el nu poate fi oprit din afară. Mijloacele pe care le folosesc occidentalii, Statele Unite pentru a încerca să îl potolească, sînt absolut ridicole. Pentru el astea sînt fleacuri la care se acomodează. Mult mai important e să fie mereu cîştigător şi dominator”.

Gabriel Liiceanu spunea şi el tot la RFI că ”Rusia n-a avut niciodată, dar niciodată, un Guvern democratic. Cultul guvernării despotice al autoritarismului a însoţit istoria Rusiei ca pe propria ei umbră. Aşadar, de ce se minţea? Pentru că atunci cînd există un cult al guvernării despotice, pe de o parte, iar pe de altă parte, există o ţară extrem de puternică, extrem de mîndră de măreţia ei, de vastitatea ei, dar care în acelaşi timp este cufundată în mizerie la nivelul majorităţii populaţiei, atunci puterea despotică trebuie să mintă, pentru a masca un eşec. Ce se întîmplă acum este de asemenea bazat pe minciună, este ceea ce se numeşte în filosofie minciuna ontologică. O realitate este prezentată ca fiind echivalentă altei realităţi, dar ele sînt complet divergente”.

Pentru Liiceanu, războiul este rezultatul accederii la putere în Rusia a unui kagebist resentimentar, care se poartă asemenea ”naşului” mafiot din romanul lui Mario Puzzo, un ”om frustrat, crescut în Bronxul Petersburgului, luînd bătaie pe maidan de la ceilalţi derbedei, pentru că era mic, activînd în el un potenţial de resentimente şi de dorinţă de răzbunare enorme şi care, construit pe modelul raportului de forţe ca fiind totul, în aceste găşti. În aceste ganguri nu există decît cultul puterii: cine dictează, cine-i marele boss, cine-i Naşul, e cel care înjoseşte şi nu se lasă înjosit”. Problema lui Putin, un kagebist astfel format e că el e portretul unui ”prădător, care are toate instinctele şi valorile antimoralei obişnuite”. 

Ca şi Pleşu, Gabriel Liiceanu spune că occidentul nu l-a putut citi pe Putin şi l-a subestimat. ”Occidentul trăieşte în vecinătate, în contemporaneitate, cu Rusia comunistă, începînd cu Lenin, Stalin şi cu cei care le-au urmat şi cu Putin astăzi, în acea minciună ontologică. Ei cred că realităţile lor sînt şi ale Rusiei. Cînd Macron se duce la Kremlin şi este umilit în halul ăla, pus la o masă de 20 de metri şi batjocorit în toate felurile cu putinţă, el nu realizează că aşa ceva se poate”. Nu e încă evident pentru occidentali că Putin ştie ”numai de frică. Un prădător nu dă înapoi, decît cînd simte că puterea celuilalt e mai mare şi că e anihilabil”. 

Singura şansă în acest război, într-o lipsă de reacţie capabilă să-i stîrnească frica lui Putin, rămîne tînărul preşedinte ucrainean Volodimir Zelenski. Deasupra filosofiei şi neputinţei politico-militare occidentale, el spunea, zilele trecute într-un interviu din publicaţia germană ”Die Zeit” că ”Eu sînt printre oamenii mei. Aceasta este cea mai bună protecţie a mea... Kremlinul nu se aştepta ca acest război să fie un Mare Război Patriotic pentru noi, la fel ca cel pe care Uniunea Sovietică l-a dus împotriva lui Hitler. Oamenii din jurul lui Putin pur şi simplu nu cunosc Ucraina. Dar aceştia sîntem noi. Cu Ucraina alături, te simţi în siguranţă. Acesta este un principiu de la care mulţi din Occident ar trebui să înveţe”. Într-adevăr, în ţări în care (ca şi în Federaţia Rusă) pînă şi războiul a devenit o ”profesie”, abordarea lui Zeelnski e una care excede atît actuala ”artă a războiului”. El artaă că ”nu avem atîtea echipamente sau rachete. Dar avem ceva ce ei nu au: oamenii care îşi preţuiesc libertatea şi sînt gata să lupte pentru ea. De aceea, acest război este un război al oamenilor şi fiecare are un rol în el”.

Problema comună pe care politicieni, diplomaţi şi militari a fost această nouă abordare a războiului în Ucraina, unde principala greşeală, spune Zelenski, a fost că toţi au privit ”statul” şi nu ”oamenii”, care îl apără. ”Filosofia” politico-militară a lui Zelenski are şi ea, în centrul ei, omul şi nu insituţiile statului. E la fel ca şi cum arăta Mihai Şora greşeala istoricilor, care se referă, în mod eronat, la ”istoria care se repetă”.  Cînd, de fapt, ”nu 𝐢𝐬𝐭𝐨𝐫𝐢𝐚 se repetă, pentru că termenii ei şi împrejurările nu sînt niciodată strict identice cu cele din trecut. Se repetă tragediile omeneşti”.