PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea: O analiză eşuată, despre un preşedinte naufragiat: ”Oxford Analytica” despre Klaus Iohannis

O problemă de sistem

De două zile, nicio reacţie din partea Cotroceniului faţă de analiza ”demolatoare”, după cum o consideră neprietenii pro-userişti din presa noastră, făcută de ”prestigiosul think-tank ”Oxford Analytica”. Cel puţin eu mă aşteptam ca totuşi cineva să iasă în apărarea preşedintelui Iohannis, măcar cu remarca de mai sus. Dar, nimic. Tăcere. De unde deducem că principala concluzie a analiştilor britanici, că ”Preşedintele erodează democraţia” este una validă. Totuşi, cu unele rezerve. Cel puţin la nivel personal, eu nu simt această erodare. Nimeni nu mi-a băgat (încă) pumnul în gură, să nu mai scriu despre Iohannis şi partidele sale de golf, despre Iohannis şi lecţiile de spălat pe mîini, singura soluţie găsită ca prevenţie la pandemie, despre Iohannis şi modul în care a distrus, ”pas cu pas”, cel puţin democraţia internă într-un partid istoric, PNL, despre Iohannis şi intruziunile sale în actul de guvernare, despre Iohannis şi tăcerile sale inexpresive în momentele de criză ale ţării, atunci cînd România ar fi avut nevoie, mai mult ca oricînd, de un om de stat, şi nu de un om de privit cum tace.

Analiza făcută de cei de la Oxford constată ”întoarcerea lui Iohannis către armată şi serviciile de informaţii”, care ”ridică îngrijorări cu privire la viitorul democraţiei”. Eu unul nu văd în asta un pericol, decît dacă ele în sine, armata şi ”serviciile”, pot fi în sine un pericol pentru democraţie. Dar, cel puţin armata, în prezent, nu e un asemenea pericol. Armata română a progresat mult, faţă de ceea ce era în 1990, lipsită de comandanţi competenţi, de dotări tehnice şi pricepută numai la culegerea porumbului. Profesionalizarea ei se vede cu ochiul liber şi s-a făcut treptat, sub imperiul aderării României la NATO. Alianţa nu putea tolera ca, în cadrul ei, să existe o verigă slabă, chiar în flancul estic, în proximitatea Federaţiei Ruse. Aşa că, totuşi, ce era de făcut, s-a făcut, din 2004 încoace.

Nici cu serviciile nu stăm foarte rău, dacă n-ar fi fost nefastul ”pachet de legi”, care a ridicat atîtea semne de întrebare: mă îndoiesc, de asemenea, că partenerii occidentali ai SRI, SIE şi STS ar tolera ca acestea să aibă altfel de orientări şi ”derapaje” spre totalitarism. Le pot însă asuma rapid, la ”indicaţiile” preşedintelui, comandantul lor suprem. Problema ”serviciilor” este însă alta: tradiţia lor ”vocaţională”, moştenită din aceea a fostei Securităţi, de care nu se pot desprinde nici acum. Principala problemă rămîne, astfel, dorinţa lor perpetuă de acumulare de putere şi influenţă, în toate ”pîrghiile” statului. Şi cum folosesc această putere şi influenţă, e iarăşi un semn mare de întrebare.

Titlul dat de think-tank-ul britanic ”Oxford Analytica” materialului pe care l-au elaborat despre situaţia din România este ”Preşedintele erodează democraţia pluralistă din România”. Ceea ce e doar parţial adevărat, pentru că analiza nu ia în calcul un fapt nu mai puţin adevărat: în România, democraţia a fost de la bun început clădită pe baze şubrede. Cu partide înfiinţate pe baza a 251 de semnături, ca ”tabelele pentru butelii” ori înfiinţarea de asociaţii de locatari, apoi cu mineriade şi conservarea structurilor administrativ-birocratice ale vechiului regim comunist. După cinci-şase ani de la căderea comunismului, prin birourile ministerelor se găseau aceiaşi oameni ”dinainte”, iar însuşi guvernul era condus de un fost birocrat al sistemului, de la Consiliul de Stat al Planificării economiei,  Nicolae Văcăroiu.

Paradoxul unei analize: un preşedinte care nu mai contează, dar întăreşte ”serviciile”

Să nu ne amăgim. Multe din cele ce i se reproşează în analiză exclusiv lui Iohannis sînt, de fapt, rezultatul unui proces de desprindere de comunism, care s-a realizat şi se realizează prea greu, inclusiv la nivelul mentalului colectiv, în România. De fapt, însuşi Klaus Iohannis e un produs al acestei tranziţii dificile. El reprezintă chiar epoca în care s-a format. Problema cu el e că nu face nimic să schimbe lucrurile. Mai mult, incapabil fiind de orice iniţiativă de reformă a statului, în sensul modernizării lui, e un ”clasic” al sistemului de putere şi (aici Oxford Analytica are dreptate) ”se bazează tot mai mult pe serviciile de informaţii pentru a-şi menţine puterea”. Dar chiar şi în acest caz, lucrurile trebuie nuanţate. Eu nu cred că preşedintele Iohannis are o percepţie prea clară asupra instituţiilor. El nu le înţelege, aşa cum nu înţelege nici România. El se bazează pe oameni, nu pe instituţii. Astfel, nu SRI-ul e în preferinţele sale, ca întreg, ci Eduard Hellvig – cel care, cu un an înainte de a fi plasat în fruntea serviciului, era secretar general al Partidului Naţional Liberal şi îl sprijinea direct pe Iohannis să ajungă în fruntea acestuia, prin ”puciul” dat împotriva lui Crin Antonescu. Astfel, sub pretextul demolării USL-ului, porţile liberalilor au fost deschise în schimb pentru ”băsiştii” din PDL, care au cotropit partidul. Şi aşa au rămas lucrurile, de atunci încoace. Un partid încă viu, cu o democraţie internă, a ajuns o fosilă clientelară.

De atunci încoace, Iohannis are o încredere neţărmurită în SRI: pentru că e condus de Hellvig. La fel se întîmplă cu Serviciul de Protecţie şi Pază, unde nelipsitul Lucian Pahonţu domneşte din decembrie 2005, făcîndu-se util atît lui Băsescu, cît şi lui Iohannis – ca şi sieşi, pentru că şeful STS cîştigă mai bine ca primul ministru sau preşedintele, avînd un salariu lunar de peste 26.000 lei. Cum spuneam deci, Iohannis contează pe oameni şi e treaba acestora să-şi conducă ”feudele”, cum cred de cuviinţă.

Din această perspectivă, s-a născut şi derapajul cu ”legile securităţii”. Fiind lipsit nu atît de discernămînt, cît mai degrabă de orice interes, Iohannis a ”patronat” fără să-şi fi dat prea bine seama, o situaţie cel puţin ambiguă, dar şi periculoasă pentru democraţie, aşa cum ne-au atras atenţia cei de la Oxford Analytica: anume ca instituţii ale statului să-şi legifereze singure funcţionarea. În cazul de faţă, ”serviciile”, care sînt periculos de apropiate încă, la nivelul culturii instituţionale, de fosta Securitate. Pe ce mă bazez cînd spun asta? Chiar pe rezultatul acestei acţiuni, ”patronată” mai mult din dezinteres şi neimplicare, decît cu vreun ”plan ascuns” (de care nici nu-l văd capabil) de către preşedinte. Adică, pe ”pachetul de legi ale securităţii”, care – aşa cum s-a scris, şi nu mai insist – reflectă vocaţia acestor servicii de a se întoarce la practicile vechii Securităţi şi mai ales la omnipotenta ei putere, în echilibrul instituţional din România. Oxford Analytica observă că ”drafturile au fost elaborate de oficiali ai serviciilor de informaţii (un act de o legalitate îndoielnică) cu ştiinţa birourilor preşedintelui şi premierului”, că ”propunerile ar creşte considerabil puterile SRI, lăsându-l responsabil doar în faţa preşedintelui şi a consilierilor săi”, că, după publicarea în presă a proiectelor, Iohannis ”a acuzat rapid în mod public persoana responsabilă de scurgerea de informaţii, a descris documentul ca fiind un prim proiect şi a ignorat apelurile de demitere a directorului SRI, Eduard Hellvig, unul dintre cei mai vechi colaboratori ai lui”.

Însuşi Hellvig pare să se fi răzgîndit. În urmă cu şase ani, acesta declara că mandatul de şef al SRI trebuie restrîns şi acesta nu trebuie ulterior să ocupe o altă funcţie de demnitate publică: ”Atunci când am fost în politică, m-am ocupat de proiecte strategice politice. Am renunţat la politică atunci când am luat decizia să accept funcţia de director al Serviciului Român de Informaţii, iar intenţia mea este să nu mai ocup nicio altă funcţie într-o instituţie publică din România. Cred că ar trebui stipulat în legislaţie, ca directorul unei asemenea structuri de informaţii să nu mai ocupe nicio funcţie publică în România timp de cinci ani după încheierea mandatului. Mai cred că, în noua legislaţie, ar trebui ca mandatul unui astfel de director să fie limitat, de exemplu la 10 ani. Pentru că prea multă putere, întinsă pe foarte mulţi ani, poate dăuna democraţiei”.

Probabil că răzgîndirea lui Hellvig vine dintr-un singur motiv: a văzut că e mai bine ca o ţară să fie condusă, chiar prost uneori, decît să nu fie condusă deloc, cum e în momentul de faţă. Poate că se gîndeşte chiar şi să candideze, în 2024. Deşi, după Iohannis, Hellvig va avea un handicap, generat de mentalul colectiv torpilat de mai noile fantasme naţionaliste – cel al numelui. Din nefericire, pentru el.

Oxford Analytica, sau G4Media?

 Analiza făcută de britanici arată şi ceea ce noi ştiam: că preşedintele nostru nu prea contează, nici în afara ţării, că ”influenţa lui Iohannis în regiune este scăzută, în timp ce popularitatea internă e în cădere liberă”, Oxford Analytica arătînd că ”Iohannis vorbeşte puţin, iar apariţiile sale publice s-au diminuat constant. Consilierii săi se ţin departe de ochii lumii şi se crede că provin din domeniul afacerilor şi din lumea serviciilor de informaţii”. Ei bine, nu e chiar aşa. Consilierii săi sînt mai degrabă persoane şterse şi obediente. Personal, m-am ”lovit” de doi dintre ei. Andrei Muraru, actualul ambasador al României în Statele Unite e un om pentru care n-a contat niciodată patria, un cuvînt pe care nici nu-l prea înţelege, ci propria carieră, pentru care a sacrificat orice: de la principii, la prietenii. Un arivist perfect, pervers de inteligent. Dar atît. Ca el, dar mai puţin inteligenţi sînt, după părerea mea, şi ceilalţi consilieri. Ceva între el şi Alexandra Toader, marele zero care a condus o vreme IICCMER-ul, pentru a reintra în anonimatul din care a venit.

”Popularitatea preşedintelui Klaus Iohannis este acum în cădere liberă, deoarece încercarea sa de a reduce influenţa parlamentului, permiţînd epurarea judecătorilor anticorupţie şi aducând figuri militare în politică, pare să se întoarcă împotriva sa. Eforturile sale din 2021 de a încheia o coaliţie între două partide în mod normal rivale, care deţin majoritatea locurilor din parlament, au subminat politica competitivă şi controlul asupra acţiunilor guvernului”, mai spun cei de la ”Oxford Analytica”. ”Guvernul Ciucă, în funcţie de opt luni, se străduieşte să guverneze în mod eficient şi depinde de sprijinul unei mass-media semi-captive şi al serviciilor de informaţii. Iohannis renunţă la rolul său de mediator între organele de stat şi între stat şi societate. Temerile sunt tot mai mari că un sistem dezordonat, uneori haotic, dar identitar pluralist, este înlocuit cu o versiune monolitică în care corupţia şi ineficienţa continuă să prospere, dar fără controale şi echilibre semnificative”.

”Oxford Analytica” scoate în evidenţă influenţa majoră a serviciilor secrete şi armatei asupra lui Iohannis şi a guvernului (ceea ce, după cum am arătat, mi se pare exagerat – fiind vorba doar de persoane aici, şi nu de insituţii, adică de Hellvig şi Ciucă), ”renunţarea la orice reforme” (nici n-a fost vorba vreodată de ele, decît declarativ – vezi ”România educată”), distrugerea luptei anti-corupţie (nici aici nu s-a făcut nimic nou, doar că Iohannis a făcut singurul lucru pentru care trebuie apreciat, în cele două mandate ale sale – a împiedicat transformarea Românei în ”Republica Procurorilor”, prin îndepărtarea Laurei Codruţa Kovesi din fruntea DNA şi ruperea ”binomului” între servicii şi justiţie – Hellvig fiind cel care a anunţat ruperea ”protocoalelor”). Se mai vorbeşte şi de ”intimidarea magistraţilor anti-corupţie”, dar aceste elemente sînt mai degrabă împrumuturi din retorica useristă, decît realităţi: justiţia din România nu înseamnă Cristi Dănileţ, sau Camelia Bogdan.

Cît despre ”cumpărarea presei”, şi aici aş fi mai rezervat. Dacă lucrurile ar sta aşa, eu n-aş avea unde să public acest articol. În rest, sinteza de la Oxford Analytica miroase puternic a USR. E atacat direct trustul de presă Intact, care  ”îi oferă în mod regulat preşedintelui sfaturi în materie economică”, ceea ce este mai mult decît o exagerare, se plînge pe umărul celor doi judecători mai sus-menţionaţi, care în opinia multora au de fapt mai mult probleme cu gestionarea propriei personalităţi, decît că au fost îndepărtaţi din justiţie pentru că vrea Iohannis să pună mîna pe ea, se vorbeşte pe larg de puterea serviciilor secrete, care au primit până şi rolul de a supraveghea investiţiile străine. ”Oxford Analytica” se mai opreşte apoi asupra ”problemelor de plagiat” ale premierului Ciucă, o chestiune care deja duce în derizoriu orice demers analitic serios. Asta nu e o problemă care să privească soarta României. Pe fond, tot acest text are un mare păcat: pare scris de Dan Tăpălagă, în asociere cu fosta lui şefă Monica Moacovei şi cu oameni din staff-ul lui Dan Barna. Nu înseamnă că ceea ce se semnalează, în fond, nu există şi că ea se numeşte Klaus Iohannis, un preşedinte care ajunge pe locul doi chiar şi atunci cînd aleargă singur.