PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Poveşti de spionaj din Austria zilelor noastre: ţara cu 7.000 de spioni

Paradisul spionilor

Ofiţerii din serviciile de contraspionaj, inclusiv din România ştiu că ruşii acţionează în Europa prin trei tipuri de agenţi: cei ”oficiali”, declaraţi, ocupînd roluri de ataşat militar pe probleme de apărare, care lucrează pentru GRU (serviciile de informaţii ale armatei ruse), cei ”sub acoperire”, care sînt agenţi deghizaţi de spionajul rus în oameni de afaceri sau reprezentanţi în delegaţii comerciale, ori culturale şi ”ilegalii”, cei mai periculoşi, care sînt agenţi ”plantaţi” în ţara-ţintă de ani buni, sub identităţi false şi acoperirea unor cariere bine construite, în zone de influenţă. Dintre cei din urmă ”sînt foarte puţini, cîte 2 din fiecare o sută de candidaţi intră în Direcţia S de ilegali a SVR”, serviciul de spionak rus, afirmă surse din serviciile de informaţii occidentale. Mai toate aceste categorii şi-au dat parcă întîlnire în Austria contemporană, una din cele mai ”primitoare” ţări pentru spionajul Federaţiei Ruse şi a predecesoarei acesteia, URSS.

Urmărirea activităţii secrete a Rusiei în Europa este o reală provocare, în condiţiile izbucnirii războiului din Ucraina, care a declanşat practic reinstalarea ”războiului rece” între est şi vest: ”aveţi nevoie de o operaţiune de informaţii externe şi interne foarte bine coordonată, pentru a încerca să zădărniciţi spionajul Moscovei”, a spus Gustav Gressel, un analist în probleme de spionaj rus din Berlin, după începerea invazei, moment în care ţările occidentale s-au trezit într-o realitate care le depăşea înţelegerea şi capacitatea de reacţie. La acel think-thamk din cadrul Consiliului European pentru Relaţii Externe, unde Gressel a participat la mijlocul acestui an, el mai afirma că ”multe dintre serviciile specializate s-au transformat în birocraţii de securitate în Europa, care pur şi simplu nu fac asta”. Expulzările de diplomaţi ruşi, la care numeroase ţări occidentale au recurs în 2022 sînt doar o acţiune de suprafaţă, în distrugerea reţelelor ruseşti. Adevăratele instrumente sînt ”întoarcerea” unor agenţi, convinşi ”să schimbe tabăra” sau dezinformarea lor, în mod deliberat. Ceea ce e foarte greu de făcut: mai întîi, trebuie să-i identifici. Şi, mai ales, să vrei să o faci.

Austria, de la declararea ”neutralităţii” sale, odată cu semnarea Tratatului de la Moscova din 1955, care a marcat retragerea trupelor sovietice din ţară, nu prea arată că vrea să o facă. Mai degrabă, a transformat teritoriul său într-un fel de ”bază” a spionajului sovietic/rus împotriva occidentului – desi înseşi Austria e o ţară occidentală. Aşa a fost şi pînă la căderea ”Zidului Berlinului”, aşa a rămas pînă azi, cînd Austria e încă un ”paradis al spionilor”.

O întîmplare din trecut e embleatică pentru prezent. În vara anului 1989, diplomatul american Felix Bloch, în vîrstă de 54 de ani, fost şef adjunct al misiunii americane din ambasada de la Viena între 1980 şi iulie 1987, când s-a întors la Washington, a devenit cel mai înalt diplomat american investigat vreodată pentru spionaj. Pe 22 iunie ‘89 fusese pus sub ”supraveghere controlată” de către FBI, după ce a recunoscut că a fost plătit cu ”mulţi bani” de KGB, timp de ″mulţi ani”. Recrutarea lui se făcuse, bănuiau americanii, în urmă cu 14 ani, pe cînd era în misiune diplomatică în Berlinul de Est.

Puţin după izbucnirea acestui scandal de spionaj în Statele Unite, oficiali austrieci declarau public că au primit o alertă din Statele Unite, cu privire la un bărbat care ”a vizitat Viena des şi ar fi putut fi un contact sovietic pentru Felix Bloch, diplomatul american suspectat de spionaj pentru Moscova”. Fostul diplomat american avusese, bineînţeles, un ”ofiţer de legătură” din KGB, pentru care spiona şi căruia îi raporta, iar Robert Danzinger, şeful poliţiei naţionale austriece, a declarat că oficialii americani i-au informat pe 23 iunie ”despre persoana care a călătorit cu documente finlandeze false”, în legătură cu care ”prezumăm că a lucrat pentru KGB. Nu avem nicio informaţie proprie că el este agent KGB. Aceste informaţii au venit doar de la Washington”, spunea Danzinger.

Conform informării primite, prezumptivul spion vizitase prima dată Viena în 1979, petrecînd apoi deseori săptămîni sau luni în capitala Austriei, folosind documente emise de Ambasada Finlandei, dar pentru o identitate care s-a dovedit falsă. El părăsise Austria pe 11 iunie 1989, probabil cu destinaţia Helsinki. Din punctul de vedere al austriecilor, totul era în regulă: vizitatorul s-a înregistrat întotdeauna la poliţie, în conformitate cu reglementările austriece, şi nu a făcut obiectul unor bănuieli, pînă la notificarea de la Washington. Cu alte cuvinte, spionul KGB avea, pentru austrieci, ”acte în regulă”.

Scandalul se amplificase: nu era prea cutumiar, să recrutezi diplomaţi ca spioni. Cu cîteva zile înainte, aflat la Paris, ministrul rus de externe Eduard Şevarnadze (fost el însuşi şef al KGB) se spăla pe mîini, afirmînd că ţara sa nu a avut niciodată vreo legătură cu Bloch şi se declara ”surprins de tam-tam din cauza acestei afaceri. Nu e ceva serios". Cazul însă făcea vîlvă în Statele Unite. Nu şi la Viena, unde cancelarul Franz Vranitzky declarase că a aflat despre ancheta în cazul lui Bloch pe 7 iulie, de la ambasadorul american Henry A. Grunwald. La insistenţele americanilor, austriecii au anchetat o amantă austriacă a fostului diplomat american,”după ce aceasta s-a întors dintr-o vacanţă în Egipt, dar nu există dovezi că ar fi implicată în acţiunile de spionj ale lui Bloch”. Şi-n rest, mai spunea Danzinger, şeful poliţiei austriece, acestea sînt probleme care sînt doar ”afacerea Statelor Unite. Noi  trebuie să vedem dacă interesele austriece au fost afectate”, a spus el. S-a dovedit repede că n-au fost, şi afacerea Bloch s-a încheiat, pentru austrieci.

Aceasta e ”reţeta-model” după care austriecii au tratat, în genere, afacerile de spionaj ale KGB-ului şi al altor ţări din Pactul de la Varşovia, care se derulau sub nasul lor. Ea a făcut ca spionii comunişti să se simtă şi să opereze la Viena ca la ei acasă. În prima linie se aflau şi şi spioni români, care veneau în capitala Austriei sub două acoperiri: de ”angajaţi TAROM” (agenţia română ocupînd un întreg bloc din centrul Vienei, unde erau inclusiv ”apartamentele angajaţilor”, care cutreierau Europa) şi o aşa-zisă Asociaţie Culturală Internaţională a Românilor din Exil (ACIER), cu sediul într-o veche clădire, de asemenea donată (ca şi blocul TAROM) statului român, de o văduvă bogată, la finele anilor ’70. ACIER organiza în anii ’80 chiar şi ”congrese”, ocazie cu care veneau la Viena, la invitaţia Asociaţiei, diferite personaje din exilul românesc, niciuna cu prea mare legătură, de fapt, cu cultura. Se reuneau, într-un veritabil Congres al spionilor. Fără să aibă să se teamă de nimic, ca şi sovieticii, bulgarii sau cehii. Am fost, chiar în pragul ”închiderii” ACIER la finele anului 1990 la sediul acesteia, unde am găsit doar două secretare în vîrstă, speriate, care n-au vrut să-mi spună nimic despre asociaţie şi au susţinut că nu ştiu limba română. Le-am surprins distrugînd hîrtii. În birouri era o vraişte de nedescris.

Austria, ţara în care spionajul ”e o afacere”

În Austria se află o mare concentraţie de organizaţii internaţionale, care o fac de fapt ţintă, nu doar ”gazdă” pentru serviciile de spionaj ruseşti. La Viena îşi are sediul Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa şi un sediu al Organizaţiei Naţiunilor Unite, pe lîngă numeroasele ambasade ale ţărilor şi misiunile lor la organismele internaţionale, toate ”furnizoare” de imunităţi diplomatice. Este ceea ce a făcut din Austria teritoriul cu ”cei mai mulţi spioni pe metrul pătrat”. Siegfried Beer, fondatorul Centrului Austriac pentru Studii de Informaţii, Propagandă şi Securitate, afirma că ”guvernul austriac, dornic să rămână neutru, a dezvoltat o atmosferă în care toată lumea era destul de confortabilă şi profitau unii de pe alţii. [. ..] Spionajul a fost o afacere. Încă mai este. Aduce o mulţime de oameni cu mulţi bani şi mult lobby în ţară”. Primii în top la Viena sînt ruşii. Publicaţia ”New Statesman” arăta că ”prezenţa diplomatică a Rusiei la Viena este anormal de mare şi enorma sa misiune permanentă la Naţiunile Unite este, cred experţii, un centru al activităţii de informaţii”. Nimeni nu-i deranjează: Austria n-a expulzat în trecut ”diplomaţi” cu epoleţi KGB.

De aici, au decurs şi avantajele unei relaţii privilegiate cu Moscova, în raport cu celelalte state din vestul Europei: în 1968, Austria a devenit prima ţară occidentală care a importat gaz din URSS, devenind şi centrul pentru livrarea de gaze spre Germania, Franţa şi Italia. Companiile austriece din sectorul energetic sînt interdependente cu cele ruseşti: la finele anului 2021, companiile ruseşti deţineau active de 25,5 miliarde de dolari în Austria. Rusia este încă în 2022 al doilea cel mai mare investitor din Austria, după Germania. Băncile austriece sînt şi ele în aceeaşi situaţie: în 2022, au fost expuse la 17,5 miliarde de dolari, în datorii ruseşti. Pînă la izbucnirea conflictului din Ucraina, Austria primea 80% din gazele naturale din Rusia, iar un sfert din toate livrările de gaze ruseşti către UE treceau prin ”hub”-ul austriac Baumgarten. Există, de asemenea, o strînsă şi intensă ”activitate culturală” a Federaţiei Ruse în Austria. În privinţa politicii, să menţionez doar că Austria a fost prima ţară occidentală care a l-a primit pe Putin în vizită, după anexarea Crimeei în 2014.

Federaţia Rusă a avut, mai are în Austria şi propriul partid ”sub acoperire”, Partidul Libertăţii, de extremă dreapta. ”The Washington Post” scria că acesta a fost ”o uşă batantă între cele mai înalte rânduri ale guvernului austriac şi marile companii de stat ruse”: oficialii austrieci de rang înalt care s-au mutat în afacerile ruseşti includ doi cancelari, Wolfgang Schüssel (membru în Consiliul de Administraţie al Lukoil) şi Christian Kern , în administraţia societăţii Căilor Ferate Ruse. Să reamintesc şi că fostul ministru de externe Karin Kneissl e atît în Consiliul de Administraţie al Rosneft, cît şi editorialist la ”Russia Today”, după ce a fost onorată la nunta ei de prezenţa a însuşi ”ţarul Putin”, cu care a dansat fericită. De ”dar”. Aceasta era de fapt atmosfera în Austria, cînd în decembrie 2017 cancelarul Kurz a preluat puterea. Partidul Libertăţii era parte al coaliţiei care îl susţinea. Partidul Libertăţii controla aparatul de securitate, inclusiv contraspionajul austriac (BVT, omologul SRI-ului nostru), Ministerul Apărării şi Ministerul de Interne. Guvernul Kurz, inclusiv aliatul său Partidul Libertăţii au căzut în 2019, cînd în presă a apărut o filmare în care vicecancelarul Heinz Christian Strache şi lider al acestui partid se milogea de nepoata unui oligarh rus, căreia îi oferea serviciile, contra cost. Dar, chiar dacă acest guvern a căzut, problemele au rămas.

Toţi partenerii europeni ai Austriei considerau atunci, ca şi acum că serviciile de informaţii şi ministerul apărării din Austria sînt ”nefiabile” şi chiar ”periculoase”. E de citat ”Financial Times”, care bazat pe o sursă anonimă socotea Austria, după cum am mai scris, drept ”un veritabil portavion” în Europa al spionajului rusesc, iar ministerul austriac al apărării drept ”un departament al GRU”, serviciile militate de informaţii ruse. Răspunsul austriac la asemenea acuzaţii a fost că ”se întreprinde o reformă” în serviciile de contraspionaj”. Era necesar, măcar pentru aparenţe, să se întreprindă ceva. Războiul din Ucraina a modificat situaţia şi a creat o presiune politică internă, adăugată scandalului Kurz-. Strache. Pe 7 aprilie 2022, în urma descoperirii masacrului de la Bucha, Austria a expulzat patru diplomaţi ruşi, afirmînd doar că aceştia ”au acţionat într-un mod care nu este compatibil cu statutul lor diplomatic”. ”Un pas extrem de neobişnuit”, scria ziarul ”New Statesman”.

Eu aş spune că nu e aşa: în 2018, Siegfried Beer, de la Centrul Austriac pentru Studii de Informaţii, Propagandă şi Securitate a estimat că numărul de spioni mascaţi în diplomaţi în Austria era de aproximativ 7000. Mai au mult de unde, n-au pierdul mare lucru. Şi în asemenea condiţii e greu de crezut că Austria, cancelarul ei Nehammer şi ministrul austriac de interne au acţionat, în ”dosarul Schengen” doar de capul lor, neţinînd cont şi de dorinţa Moscovei, care coincide cu ”interesul” austriac.