PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Presa te ridică, presa te doboară, presa îţi dă viaţă şi tot ea te omoară: aşa că nu e nevoie de un război fratricid în media

Dacă e îngrădită de ceva, presa e îngrădită numai de prostie

Există mai nou dintr-o parte a presei un atac de panică şi o îngrijorare, faţă de libertatea presei din România. Ba că presa ”e plătită” mai degrabă să nu scrie despre un anume subiect incomod, decît să ridice osanale cuiva (practică perimată, în epoca internetului), ba că face ”campanie” pentru anumite partide, care varsă bani din bugetele lor către trusturi de presă, această îngrijorare nu are fundament. Banii de la partide sînt în regim de publicitate şi totul se face conform legii. Mai doreşte cineva să ne întoarcem la găleata de plastic portocalie? Presa e puternică, tocmai pentru că presa te ridică, presa te doboară. Iar cazul Cîmpeanu e elocvent.

Personal, consider nefondate aceste temeri. Libertatea presei este, în momentul de faţă, îngrădită doar de orizontul cultural al jurnalistului şi mult mai puţin de opţiunile patronului sau finanţatorului. Nenumăratele facultăţi de jurnalism au scos, din păcate, pe bandă jurnalişti-reportofon, care aleargă la uşa vreunei victime să o întrebe ”ce simte”, sau interoghează retoric cîte un om în cătuşe: ”vă simţiţi vinovat?” şi, de multe ori, nu sînt capabili să extragă ideile principale dintr-o conferinţă de presă. Cu alte cuvinte, libertatea presei poate fi îngrădită doar de prostia şi obedienţa jurnalistului, cu mult mai mult decît o fac politicienii sau mogulii.

Ce dovadă mai mare de exercitare a acestei libertăţi, cînd o jurnalistă, Emilia Şercan, a repurtat o nouă victorie, prin demisia lui Sorin Cîmpeanu, un ministru al Educaţiei, de la care am învăţat cum să încerci să-ţi ascunzi plagiatul şi impostura? A împiedicat cineva să se scrie la fel şi de primul ministru Ciucă, cu ditamai musca pe căciulă, care l-a tratat pe Cîmpeanu la el în birou, cînd i-a cerut demisia, ca pe o funie în casa spînzuratului?

Dacă e îngrădită de ceva, presa e îngrădită numai de sărăcie intelectuală sau interes personal şi nu de legi, ori interese ascunse. Nu, nu sîntem în situaţia Ungariei, dar avem, ca şi acolo, destui ziarişti ”pişcotari” pe la evenimentele oficiale sau chermezele de partid. Astfel încît, atunci cînd o agenţie de presă, pe care de altfel o urmăresc zilnic, publică la sfîrşitul fiecărui articol un ”disclaimer” în care precizează că ” nu a cerut şi nu a primit niciodată fonduri guvernamentale direct sau sub forma unor campanii de informare. Acesta este un ajutor de stat mascat care distorsionează piaţa de media şi este inacceptabil. De asemenea, G4Media nu acceptă bani de la partidele politice în afara campaniilor electorale. Publicitatea electorală marcată ca atare este normală în perioada alegerilor” e parcă un fel de a spune că strugurii sînt acri. Nu e nicio distorsionare să faci reclamă, căci din asta trăieşte într-adevăr o presă independentă, chiar dacă această reclamă e şi de la partide. Cititorii sînt totuşi îndeajuns de inteligenţi ca să discearnă între un ”fonfleu” plătit despre o tăiere de panglică şi un articol pe bune - şi peste primul pur şi simplu sar, ori schimbă canalul. Se vede la numărul de vizualizări sau de spectatori. Nu e vorba aici de manipulare, ci de supravieţuire, într-o epocă în care internetul pare pornit să omoare ştirile şi să le înlocuiască cu păreri.

Puţin respect colegial n-ar strica

Despre presa scrisă, Mark Twain spunea pe vremea lui că: "cine nu citeşte ziarele este neinformat, cine le citeşte este dezinformat". Ce-ar fi spus despre internet? El avea toate motivele să-şi judece atît de aspru confraţii, după ce, fiind în Europa, a aflat că în presa de peste ocean s-au aprins spiritele, la ştirea că ar fi murit, sau, cel puţin, era pe moarte. ”Zvonul despre moartea mea este exagerat”, a comentat el la întrebarea unui jurnalist, care i-a cerut ”o confirmare”, un ”ştirist” de tabloid precum cei din ziua de azi, care aleargă în trena maşinilor cu girofar ale poliţiei. Şi asta e, însă, tot presă, pentru că ştirile sînt şi pentru degustătorii de telenovele, nu numai pentru analişti politici. În asta e savoarea, cît şi puterea ei.

Dacă e să comparăm statutul presei de azi cu cel din vremea lui Ceauşescu, distanţa nici nu se poate măsura. Îmi aduc aminte de un banc, în care Napoleon reînviat spunea că el nu ar fi avut nevoie de vreo bombă atomică, pentru a întoarce soarta în favoarea sa, ci de presa din România lui Ceauşescu – avînd-o la îndemînă, n-ar fi aflat nimeni că a pierdut la Waterloo.

Astfel încît un apel recent lansat, în care se titrează  ”Degradare fără precedent a presei româneşti” şi se citează dintr-un  ”Apel” iniţiat de agenţia G4Media, susţinut de Freedom House şi Expert Forum, care toate ”trag un semnal de alarmă în ce priveşte degradarea fără precedent a peisajului mediatic din România”, atenţionînd că ”marile redacţii cenzurează tot mai frecvent subiecte de interes public major, falsificând prin omisiune agenda editorială” şi că ”s-a ajuns până acolo încât, la o recentă conferinţă de presă pe o temă de maximă actualitate, cum ar fi achiziţii publice controversate în valoare de zeci milioane de lei, să fie prezenţi doar trei jurnalişti”, mi se pare superfluu.

Nu e vorba despre nicio cenzură aici, ci de ierarhizare. ”Tunuri” se tot dau în România de la Revoluţie încoace. Ele nu mai sînt demult ştiri. O ştire ar fi că DNA se desfiinţează pentru că nu mai are ce face în ţară – sau că l-a prins, în fine, pe vreunul dintre autorii acestor malversaţiuni pe banii statului. Cît despre ”avertizorul de integritate”, ca informator anonim, avem destui deja destui din cei acoperiţi. Eu nu cred că mai e necesară în România o nouă formă de turnătorie, ci de o atitudine asumată cu nume şi prenume. Un avertizor de integritate trebuie să fie el însuşi o persoană integră, nu un turnător anonim.

”Există suspiciuni rezonabile că puterea şi-a cumpărat liniştea mediatică utilizând bani publici, al căror gardian ar trebuie să fie, între alte instituţii, însăşi presa”, mai spune comunicatul, care acuză modul ”netransparent” în care partidele din ”arcul guvernamental” plătesc contracte de publicitate. E de fapt reluarea tezei din materialul ”Recorder”, într-o altă cheie, care tinde să ducă la decredibilizarea presei, chiar în momentul în care aceasta a obţinut demiterea unui ministru. Spun generic ”presă” şi nu doar Emilia Şeracan, pentru că dezvăluirile ei s-au bucurat de o largă acoperire mediatică. Semnatarii ”Apelului” caută să ne convingă că în România ”cenzura şi autocenzura din majoritatea redacţiilor româneşti ating astăzi cote fără precedent, întâlnite doar în autocraţii sau dictaturi”. Pe bune?

Pe mine nu m-a cenzurat nimeni, chiar cînd s-a întîmplat să-i stric nişte relaţii patronului şi nimeni nu mă poate convinge că lucrurile nu stau la fel şi în alte părţi. Cînd am simţit eu însumi că ”sar calul”, mi-am intitulat materialul ”Opinie” şi nu ”Comentariu”, precum cel de faţă, pentru a nu angaja în vreun fel site-ul de ştiri care mă găzduieşte. Aşa încît ”Apelul” semnat are drept scop să distrugă via, pentru că unii nu ajung la struguri: ”G4Media şi semnatarii acestui apel solicită modificarea de urgenţă a legii partidelor politice în vederea limitării sumelor pe care partidele le pot cheltui cu presa în afara campaniilor electorale, precum şi transparentizarea tuturor contractelor încheiate în ultimii ani, în afara campaniilor electorale”.

Bine, aşa să fie. Să moară toţi, se spune în logica anti-sistem de tip userist-progresist. Pînă cînd ei înşişi ajung să fie parte din sistem – şi ce se întîmplă atunci, am văzut – şi ne-a ajuns. Porniţi să demoleze, colegi din presă cu astfel de simpatii politice pornesc însă pe drumul greşit al atacării şi denigrării confraţilor. Ce-i mînă pe ei în luptă, rămîne încă neclar şi sper din tot sufletul să n-am dreptate, gîndindu-mă la ”bunici kaghebişti”, ca în cazul anchetei ”Recorder”, care viza în fond decredibilizarea presei, ca să lase loc la ce? La ”troli” din Răsărit?

Aşa că, pînă una-alta, daţi-mi voie să fiu în continuare liber cum consider de cuviinţă şi nu cum se socoteşte că e ”libertatea”, din punctul de vedere ”corect politic”. Adică, atîta vreme cît singurele constrîngeri pe care mi le impun îmi aparţin mie şi nu principiilor prestabilite în norme, care ne predau abc-ul democraţiei, ca la analfabeţi, şi cît îmi respect colegii. Chiar şi pe cei nevoiţi să pornească ”de jos”, cu pixul şi reportofonul în buzunare, spre ţinta de ”senior editor” şi, de ce nu, redactor-şef. Puţin respect colegial n-ar strica. Chiar dacă nu ne ridicăm toţi la standardele morale ale unor ”Saint Just” din presă, cărora totul le pute în ţara asta, inclusiv colegii de breaslă, cărora le aplică prezumţia de vinovăţie.