COMENTARIU Vasile Neacşa. Uniunea Europeană propune „Generaţia viitoare UE”. Cine plăteşte în realitate?

Din necesarul estimativ de 2,7 trilioane Euro (vice-preşedinta CE, Comisarul Margarethe Verstagen, martie 2020), s-au adunat 750 miliarde Euro de la Banca Centrală Europeană (BCE) - chiar dacă numai pe hârtie - puşi la dispoziţia băncilor centrale ale ţărilor membre începând cu 19 martie 2020, cca. 500 miliarde credit prin Mecanismul de Stabilitate Europeană (MSE) din 25 martie 2020 şi 750 miliarde prin împrumuturi pe care UE le va contracta pe pieţele financiare mondiale.

Acest din urmă fond – „Generaţia viitoare UE” - este propus liderilor europeni în urma unei înţelegeri franco-germane. Preşedinta Comisiei Europene (CE) Doamna Ursula von der Leyen l-a făcut public la 27 Mai 2020 la conferinţa de presă, devansată fiind cu o zi de bine cunoscutul Martin Selmayer. Este evident că, până ce acest fond va deveni operaţional, mai sunt necesare încă multe ajustări şi negocieri. Cu toate acestea, în principiu cei 750 miliarde ar trebui împărţiţi în 500 miliarde ca subvenţii acordate ţărilor greu afectate de virusul SARS-Cov2 şi 250 miliarde ca împrumuturi la care setul de condiţii în vederea accesării ar trebui să fie destul de flexibil.

Cu siguranţă proporţiile se vor schimba substanţial, pe măsură ce negocierile avansează. Chiar şi aşa, Olanda, Austria, Suedia şi Danemarca au făcut cunoscută opoziţia lor cu privire la acordarea granturilor. Iar reuniunea virtuala care a avut loc in 19 iunie a.c ne confirma impasul decizional. Presedintele Consiliului European, Dl. Charles Michel declara „Sunt total angajat să încep imediat negocieri reale cu statele membre. Intenţionăm să organizăm un summit fizic în jurul lunii iulie la Bruxelles”. În acelaşi timp, membrii Parlamentului European (PE) s-au împărţit şi ei în două grupări: nemulţumiţi şi, respectiv, foarte nemulţumiţi. Cei care fac parte din comisiile de cultura, artă, educaţie, apărare militară, juridică, pescuit îşi văd bugetul diminuat semnificativ, iar cei din comisiile economică şi industrie îşi manifestă nemulţumirea că banii alocaţi sectoarelor lor nu sunt suficienţi. CE adăuga la acest fond de refacere economică, post-pandemie, şi bugetul propriu de funcţionare de cca. 1,1 trilioane Euro pentru perioada 2021-2027. Bugetul este în curs de negociere, a creat deja tensiuni mari şi un prim dezacord în luna februarie 2020 atunci când cei 27 lideri nu s-au pus de acord asupra consistenţei acestuia.

Întrebarea care se pune este ce se întâmplă atunci cu cele 6% cheltuieli administrative pentru funcţionarea instituţiilor europene, programul ERASMUS, fondul de coeziune, noile linii de cheltuieli bugetare adăugate prin programe precum imigrarea şi securitate, respectiv introducerea unui nou mecanism european de stabilizarea investiţională, absolut necesare înainte, dar mai ales acum, după pandemie. …. Consider că este ireal să ne imaginam că aceşti 1,1 trilioane Euro vor fi destinaţi integral reconstrucţiei post pandemie. Banii ar fi fost cu greu suficienţi într-o perioada de calm politic continental pentru continuarea politicii UE. În prezent nu este cazul! Unde mai pui că ieşirea Marii Britanii din UE a redus bugetul UE cu 11,3 miliarde Euro anual...

În urmă cu câteva zile BCE a decis să îşi sporească participarea la ajutorul acordat cu încă 600 miliarde Euro, în vederea stabilizării preţurilor la produse care deja au luat-o razna. Deci teoretic UE ar avea: 750 miliarde (BCE) + 600 miliarde (BCE) + 500 miliarde (MSE) + 750 miliarde = 2,6 trilioane Euro.

Mulţi specialiştii în materie de economie mondială sunt de acord asupra unui fapt: Pandemia din 2020 (care nu se ştie cât va dura şi nici cât va costa) va fi mult mai costisitoare decât criza financiar-bancară din 2008-2010. Tradus în cifre: dacă volumul subvenţiilor publice, destinate sectorului financiar în perioada decembrie 2008 – decembrie 2010, aprobate de CE, a fost de 4,5 trilioane Euro (ţinem cont numai de subvenţiile aprobate de Comisie) atunci cât va costa actuală criza ? https://ec.europa.eu/commission/presscorner/detail/en/IP_10_1635.

Nu cred că cineva poate cuantifica în acest moment suma. Dar putem spune, făcând un simplu calcul, că nu avem bani pentru reconstrucţia post-pandemie. O eventuală soluţie sau un modus-operandi se întrevede. Metoda îmbină abilităţi din pescuitul sportiv şi comunicare, implementate în sistemul finanţelor internaţionale. Prin procedee de comunicare de ultima generaţie, clientul este adus prin mulinare în minciog, asemeni pestelui din cârlig.

Dacă „ambiţiosul fond de salvare” (prim-ministrul italian Conte) „Generaţia Viitoare UE” va deveni efectiv atunci, odată creat precedentul, nu văd de ce operaţia nu s-ar repeta încă odată? BCE care a înţeles mai repede că „dacă sudul se prăbuşeşte, nordul bogat încetează să mai existe” (Nout Welling – Preşedinte al Băncii Centrale Olandeze între 1997-2011, din 2012 membru în Consiliul de Administrare al Bank of China) se va vedea odată în plus în situaţia de a imprima bancnote, punându-le pe piaţă în tranşe de sute de miliarde de Euro.

Problema rămâne, totuşi, faptul că Euro are un rol limitat pe piaţa internaţională pentru a putea să îşi asigure diluarea masei monetare şi evitarea inflaţiei în condiţii optime. Dacă SUA poate imprima bancnote este pentru că piaţa internaţională încă le aparţine. Înghesuit între dolarul american şi yuanul chinezesc, moneda unică europeană nu se impune. În discursul sau din anul 2018 cu privire la Starea Uniunii, fostul Preşedinte al CE, Domnul Jean-Claude Juncker, promitea să întărească rolul Euro pe piaţa internaţionala: „Europa îşi plăteşte importurile de energie - care sunt de 300 miliarde/an - în dolari americani în condiţiile în care numai 2% din acestea provine din SUA. Este aberant faptul că marile companii europene cumpără avioane europene în dolari şi nu în Euro”. Mai nimic nu s-a schimbat de atunci.

Din situaţia prezentată se disting trei seturi de probleme la care voi incerca sa dau un raspuns in trei parti:

1. Cum vor fi distribuite fondurile tip subvenţie şi cui? (aici avem deocamdată 500 miliarde Euro, care au nevoie încă de o aprobare politica)?
2. Cine plăteşte banii distribuiţi sub forma de subvenţii sau împrumuturi ?
3. Cine sunt câştigătorii şi cine sunt perdanţii? Deoarece în spatele cifrelor se regăsesc – întotdeauna - persoane, dintre care unele pot fi identificate, altele rămân mai discrete iar unele nu vor fi cunoscute niciodată.

Ph.D Profesor Vasile Neacşa

Bruxelles, 22.06.2020