Cât de real este pericolul „rusificării” din jurul României

În realitate, nu este chiar aşa. Cu Bulgaria şi Moldova care şi până acum înclinau mai mult sau mai puţin către Rusia, în ciuda angajării de facto în NATO şi UE, în cazul Sofiei, sau la nivel de intenţie faţă de UE în cazul Moldovei, pilonii „entuziasmului” pentru NATO şi UE în regiune rămân neschimbaţi – România, Polonia şi statele baltice fiind ca şi până acum într-un fel izolate din acest punct de vedere. Fostul ministru de Externe Cristian Diaconescu arată că în jurul României există „un cordon de state” cu poziţii nuanţate faţă de Rusia în raport cu spaţiul euro-atlantic, însă că „nu putem discuta despre un pericol”. Moldova va reveni, cu Dodon la putere, aşa cum era pe vremea comunistului Voronin, mai contondentă cu România şi cu UE.

De la Chişinău, putem vorbi de un pericol real în funcţie de cât de departe este dispus să meargă Dodon în obedienţa faţă de Moscova, mai spune Diaconescu. Mai direct, un alt fost ministru de Externe, Teodor Baconschi, consideră ideea „izolaţionismului” românesc „o prostie” bazată pe „o interpretare apocaliptică”. Analistul Radu Magdin consideră că o asemenea abordare simplistă şi împărţirea între state pro-ruse sau pro-americane poate duce şi la aplicarea de ştampile României – „oază americană”. El crede că evaluarea unui stat ar trebui făcută mult mai nuanţat, pe mai multe paliere, nu doar la nivelul declaraţiilor politice de moment sau ale unor lideri vremelnici.

Socialistul pro-rus Igor Dodon a câştigat la mustaţă preşedinţia Moldovei, cu mai puţin de 5% în faţa Maiei Sandu, candidatul pro-european, în timp ce în Bulgaria preşedinţia va fi preluată de Rumen Radev, de asemenea un socialist pro-rus. Simplist vorbind şi privind la peisajul politic care înconjoară România, se poate naşte temerea unei aşa-zise izolări: România rămâne singurul stat deschis pro-atlantist şi pro-european din regiunea Europei de Est şi Sud-Est, în timp ce Moldova, Bulgaria, Serbia, Ungaria, Cehia, Slovacia, ba chiar şi Ucraina par să fi sărit „în barca” Rusiei, iar singurele către care România mai poate întinde mâna din această „mare roşie” rămân Polonia şi statele baltice. O ştire care a alimentat luni această abordare a fost declaraţia lui Igor Dodon că va încerca să declanşeze alegeri anticipate în 2017, pentru a răsturna „guvernul proeuropean” de la Chişinău. Ştirea românească nu menţiona însă că exact aceeaşi măsură ar fi luat-o şi candidata pro-europeană Maia Sandu, dacă ajungea preşedinte, conform propriilor declaraţii, fiind vorba de un guvern acuzat că se află sub influenţa oligarhului Vlad Plahotniuc şi care mimează reforma.

În realitate, nu este chiar aşa, dacă reuşim să trecem de declaraţiile politice şi de episoadele anecdotice pro-ruse din aceste state. De altfel, nici măcar nu se poate spune că schimbările la nivel de leadership care au avut loc weekendul trecut în jurul României produc o răsucire la 180 de grade: Moldova şi Bulgaria nu erau nişte campioane ale euro-atlantismului care s-au trezit brusc conduse de lideri pro-ruşi, societăţile şi clasa politică de acolo fiind puternic divizate în ce priveşte geopolitica. În cazul celorlalte state din regiune cu lideri deschişi colaborării cu Rusia, situaţia nu este nici aici nouă, datând de câţiva ani, acest lucru neafectând în vreun fel securitatea României, cel puţin până acum.

„Nu putem discuta despre un pericol, mai ales în ce priveşte NATO şi UE, proiecţia în regiune a rămas aceeaşi şi nu există semnale în legătură cu o dezangajare a unor state din regiune. Strict în domeniul securităţii, nu sunt semnale negative. În ceea ce priveşte însă anumite orientări de politică externă, sigur că vor apărea schimbări. Avem în jurul României un cordon de state care cel puţin din punct de vedere al atitudinii de principiu faţă de Federaţia Rusă au poziţii nuanţate faţă de poziţia generală a spaţiului euro-atlantic. Exemplul cel mai frecventat este cel al nuanţării atitudinii faţă de sancţiunile economice dictate Federaţiei Ruse după ocuparea Crimeei şi întreţinerea stării de conflict în estul Ucrainei”, explică pentru gândul Cristian Diaconescu, fost ministru de Externe.

Fostul şef al diplomaţiei înţelege de ce acest lucru este preocupant pentru România, însă arată că acest lucru ar trebui să se manifeste doar în cazul evaluării relaţiilor de securitate şi a cooperării militare: „Dacă ne gândim la percepeţia riscurilor şi ameninţărilor la adresa securităţii – ceea ce pentru noi poate fi o problemă de securitate, pentru vecinii noştri poate fi doar o temă de discuţie în relaţia cu Moscova”.

Fostul ministru de Externe Teodor Baconschi este mult mai direct, pe pagina sa de Facebook, în această problemă: „Am combătut, cu mijloace intelectuale, izolaţionismul românesc, moştenit de la securitatea naţional-comunistă. Acum el revine în forţă, pe baza unor interpretări apocaliptice: România, singurul stat atlantist, într-o mare slavă, pro-rusă şi pro-putinistă. E o prostie care prinde pentru că simplifică realitatea complexă în care trăim. Dar tot o prostie rămâne. (…) E nevoie nu de lozinci retrograde, care să ne blocheze progresul democratic şi naţional, ci de atitudine realistă, moderată, precaută şi totuşi activă, în contextul dat”.

Analistul Radu Magdin explică pentru gândul că „în lipsa informaţiei în spaţiul public, prindem doar frânturi de informaţii în momente electorale şi uităm un lucru esenţial: România nu e singura ţară complexă din regiune, şi alte ţări sunt complicate, mai toate. Ţările din jurul nostru nu pot fi calificate simplist ca pro-ruse sau pro-americane sau pro-germane sau pro-ele însele. Altfel, riscăm şi noi să ne autocalificam sau să fim calificaţi doar ca `oază americană`”.

Evaluarea poziţiei unui stat trebuie să fie mult mai nuanţată şi să ţină cont nu doar de declaraţiile politice de moment, ci de puterea politică reală, de banii aflaţi în piaţa respectivă sau de „ideile mari” şi cât de dominant penetrează ele o societate pe toate palierele, consideră Radu Magdin.

„Cred că evaluarea pro-rus sau nu este una pur politică şi vizând eventual declaraţiile politice. Putem vorbi de pericol real doar la un capitol: penetrarea la nivel de idei şi victoria unor ideologii. Influenţe ruseşti vor fi mereu, suntem la ei în cartier. Întrebarea este dacă vor reuşi o influenţă dominantă, pe toate palierele. Nu putem fi simplişti şi spune pur şi simplu că suntem înconjuraţi. Suntem cea mai mare ţară din regiune, mai degrabă ei au un vecin mare şi încă pro-american, în ciuda unei propagande naţionaliste în creştere şi la noi. În plus, România este un caz aparte inclusiv cultural: noi suntem latini, într-o mare de slavi şi ceva unguri. Nu avem afinitate culturală specială cu Rusia şi avem traume istorice. Ţările din jur au afinitate culturală istorică sau au un lider care consideră că merită, ca pariu, mai degrabă o alianţă cu Putin, în cazul lui Viktor Orban”, spune analistul.

Citeşte continuarea pe Gândul.