ISTORIA FĂRĂ PERDEA / De la prietenul meu Litvinenko la Navalnîi, Moscova nu şi-a schimbat strategia uciderii opozanţilor, ci doar otrava

Şi am constatat că nu s-a schimbat nimic în strategia kaghebistă a Moscovei, de eliminare brutală a inamicilor.

Întîlnirea cu Litvinenko – un cadou al lui Bukovski, de ziua mea

Au trecut mai bine de şaisprezeze ani de la acele întîmplări, dar mi le amintesc ca şi cum s-ar fi petrecut ieri. Era în 8 mai 2004 şi de cinci zile mă aflam acasă la Vladimir Bukovski, în Cambridge, unde mă aflam la invitaţia lui, pentru două săptămîni, pentru a definitiva lucrul la o carte pe care am scris-o împreună (”Chipul morţii. Despre natura comunismului”), care avea să apară peste un an în România. Mă trezisem spre prînz (Bukoski prefera să lucrăm pînă tîrziu, noaptea) şi mă aştepta, ca de obicei, o cafea fierbinte. Vladimir tocmai termina o discuţie aprinsă la telefon şi a întors spre mine faţa luminată de un zîmbet: ”i-am convins! Ţi-am făcut un cadou de ziua ta!” Ziua mea venea peste două săptămîni, aşa că am aşteptat să văd despre ce e vorba. ”Vei întîlni un ofiţer FSB!” Mi-a povestit apoi de Alexander Litvinenko, agentul FSB rus care a fugit în Marea Britanie şi se află sub protecţia contraspionajului, a celor de la MI5. Îl cunoştea bine pe acesta, mi-a dat de înţeles că a sprijinit chiar fuga sa din Rusia, fără să îmi ofere prea multe detalii. În orice caz, erau foarte apropiaţi şi nu i-a fost greu, spunea, să îl facă să accepte să ne întîlnim.

Mai greu a fost cu cei de la MI5, care au cerut timp pentru verificări. M-au verificat pe mine, e de presupus. În cele din urmă, se pare că şi-au dat acceptul, aşa că a doua zi seara urma să merg la Livinenko acasă, undeva în nordul Londrei. Nu era nevoie să ştiu adresa, un taxi al cărui număr mi l-a scris Vladimir pe o hîrtie mă va aştepta la o anumită oră în faţa unei staţii de metrou. Nu trebuie să îl plătesc, totul era aranjat – ceea ce mă face să cred că nu era tocmai un taxi obişnuit. Şoferul, un om solid, de culoare, nu a scos nici o vorbă, în afară de bună seara, la urcare şi la coborîrea mea din maşină. Am sunat apoi la uşa unui apartament de la parter al unei case cu două etaje, în faţa căreia oprise taxiul şi mi-a deschis un bărbat tînăr, arătînd mai tînăr decît vîrsta sa, cu un zîmbet solar pe faţa sa netedă, cu ochi clari şi pătrunzători, de o stranie culoare cenuşiu-verzuie şi o privire directă, uşor iscoditoare.

Nu-mi venea să cred – chiar el să fie locotenent-colonel al serviciilor secrete ale Federaţiei Ruse, defector în Marea Britanie? Am trecut pragul casei şi totodată al unei noi prietenii. Call me Saşa, mi-a răspuns cu o voce mai degrabă adolescentină decît cazonă, după ce i mă adresasem cu ”Mr. Litvinenko”. And I am Marius, i-am răspuns şi ne-am strîns mîinile, ambii zîmbind deschis unul celuilalt. În spatele său, soţia, Marina, o femeie cu un păr lung, blond-cenuşiu, îm braţe cu băieţelul, Tolik, în aparenţă unj tablou de familie ca oricare altul. Numai o aparenţă… Am petrecut împreună apoi cinci-şase ceasuri, dar după o despărţire promisă unul celuilalt doar temporară, am rămas într-o asiduă corespondenţă pe internet în următorii doi ani, pînă în pragul asasinării sale.

Curajul lui Litvinenko, egalat de Navalnîi

Ca şi Alexei Navalnîi, Litvinenko a fost un om de un rar curaj, pentru care Rusia nu a precupeţit riscul unei condamnări publice internaţionale spre a-l elimina. El a exasperat şi a tulburat liniştea imperială a Moscovei. Alexander Valterovich Litvinenko s-a născut la Voronej în 1962 – avea cînd l-am cunoscut în acea neuitată amiază tipic londoneză din mai 2004 doar 42 de ani, iar eu mă pregăteam să împlinesc 40. A avut un destin de excepţie. După absolvirea liceului in 1980, a fost luat în armată şi, vreme de 20 de ani, a rămas fidel hainei militare - ajungînd de la gradul de simplu soldat la cel de locotenent-colonel.

Începînd din 1988, a fost încadrat in serviciul de contrainformaţii din cadrul KGB, urmărindu-i chiar pe ofiţerii şi agenţii poliţiei politice sovietice. Din 1991 a făcut parte din conducerea centrală a KGB (ulterior FSB), fiind specializat în acţiuni antiteroriste şi în lupta împotriva crimei organizate. Pentru operaţiunile coordonate de el în cadrul MUR (unitatea din Moscova pentru urmărirea activităţilor criminale), a primit distincţia de veteran al serviciului. Pînă în 1997, a servit ca ofiţer activ in multe ”acţiuni fierbinţi” antiteroriste şi împotriva crimei organizate. Rezultatele obţinute au dus la transferarea sa din 1997 în cadrul celui mai secret departament din cadrul Serviciilor Federale Ruse (FSB) - cel de Urmărire a Organizaţiilor Criminale, în funcţia de ofiţer superior însărcinat cu operaţiile. A fost numit totodată director adjunct al Direcţiei a VII-a a FSB.

Cariera sa în serviciile de informaţii ruse a fost întreruptă brusc, din proprie voinţă - Litvinenko a făcut ceva ce nu mai făcuse nimeni înainte. În noiembrie 1998 a convocat o conferinţă de presă, în care şi-a denunţat superiorii pentru mai multe ordine ilegale care i-au fost date - printre care ordinul de asasinare a magnatului rus Boris Berezovski. În martie 1999, a fost pus sub acuzare ca urmare a acestor dezvăluiri, a fost arestat de serviciile secrete ruse şi închis în vechea şi temuta închisoare moscovită a KGB-ului, de la Lefortovo.

După cîteva luni de anchetă în detenţie a fost eliberat, renunţîndu-se la acuzaţiile împotriva sa, dar nu înainte de a i se solicita un angajament scris de către instanţă că nu va părăsi Moscova. Nici nu era cazul - între timp, FSB pregătea un nou şir de acuzaţii împotriva sa, după ce în prealabil i-a fost sechestrată familia (soţia Marina şi fiul, Tolik). Pentru Alexander Litvinenko nu mai era cale de întoarcere, ştia că a ajuns pe ultima turnantă: cîştigă sau moare. Saşa era sportiv de performanţă: la Moscova a fost candidat la titlul de maestru al sportului la pentatlon, aşa ca nu şi-a făcut multe iluzii.

Caseta cu vocea lui Litvinenko, remediu la ceasuri de cumpănă

A părăsit ilegal Rusia, împreună cu familia, deşi aceasta era arestată într-un domiciliu al FSB. Nu a fost un lucru uşor să-i elibereze, dar despre asta nu mi-a vorbit cu alte amănunte. Lui Alexander Valterovich Litvinenko, cetăţean al  Federaţiei Ruse, soţiei şi copilului său, în mai 2001 autorităţile britanice i-au acordat protecţie şi azil politic. Discuţiile cu Saşa în locuinţa se de undeva din nordul Londrei, la capătul unei călătorii care a părut decupată din filmele cu James Bond, le-am înregistrat, bineînţeles cu acordul său, pe o casetă, pe care o păstrez printre amintirile mele cele mai preţioase. Ascult uneori, mai ales cînd trec eu însumi prin moment de cumpănă vocea lui calmă, cu un timbre catifelat şi aproape adolescentin, venind de dicolo de mormînt şi mă cutremur şi înleleg pe deplin sensul cuvintelor curaj şi asumare. Şi asta mă face să nu renunţ la menirea mea, de a face dreptate cu orice preţ victimelor comunismului.

Îmi amintesc de moartea lui Saşa Litvinenko şi imediat apoi de cuvintele pe care mi le-a spus Bukovski, cînd m-am întors la Cambridge, după vizita la fostul ofiţer FSB: ”este bine să te fereşti (îmi spunea prietenul meu Vladimir), căci precauţiile nu înseamnă frică, ci tocmai înlăturarea ei”. E o lecţie pe care mi-am însuşit-o şi o urmez în fiecare zi, cu preţul unei vieţi austere.

”Cine şi-ar fi închipuit că un fost kaghebist va ajunge să primească sprijinul duşmanilor sistemului?”, se întreba, în urmă cu şaisprezece ani, zîmbind, privind gînditor undeva peste umărul meu, Saşa Litvinenko. ”Astăzi situaţia este mult mai gravă şi reclamă asemenea gesturi. Dacă în vremea Uniunii Sovietice ofiţerii KGB ucideau pentru o idee, în prezent ofiţerii FSB, fostul KGB (dar îi putem spune liniştiţi tot KGB), ucid pentru bani. Dacă în timpul Uniunii Sovietice principalii duşmani ai KGB erau cei care luau atitudine împotriva ideologiei sovietice, a ideologiei comuniste, astăzi principalii duşmani ai Serviciului Federal de Securitate al Rusiei sînt cei care i se împotrivesc lui Putin”. Un avertisment care, dacă ar fi fost reţinut, poate că Navalnîi ar fi fost mai prudent. 

Ascensiunea lui Putin, o ”operaţiune” bine pregătită de Rusia kaghebistă

 Saşa Litvinenko vorbea clar, cu convingere şi fără patetism. ” Începînd cu 1998, Rusia a fost condusă, cum îţi aminteşti, de primul-ministru: Elţîn era mai tot timpul bolnav, înţelegi.... era alcoolic. Şi în mod consecvent, din 1998, primi-miniştrii  Rusiei au fost ofiţeri ai serviciilor secrete: Primakov, apoi Stepaşin, iar la sfîrşit Putin”. Saşa spunea că în anul 2000, serviciile secrete ruseşti au pus practic mîna direct pe putere, prin ocuparea fotoliului de preşedinte al Rusiei de către fostul locotenent-colonel KGB Vladimir Putin: ”Eu consider că aceasta a fost o operaţiune foarte bine pregătită şi atent executată a serviciilor secrete ruseşti. Dacă militarii ar fi pus mîna pe putere, atunci  am fi văzut tancuri pe străzile Moscovei. Numai că serviciile secrete sînt o altfel de organizaţie secretă, aşa că ele au executat o operaţiune specială - tocmai de aceea nu am văzut tancuri pe străzile Moscovei. Pur şi simplu, ne-am trezit într-o bună dimineaţă şi am văzut în fotoliul de preşedinte al Rusiei un fost locotenent-colonel KGB”.

Zîmbind amar, Saşa spunea că odată cu venirea lui Putin la putere, serviciile secrete ruseşti ar fi trebuit să se numească din nou KGB. ”Se pot numi diferit, îşi pot schimba numele, dar asta nu le schimbă esenţa, care rămîne cea veche, poţi să schimbi de oricîte ori vrei numele unei instituţii, dar dacă nu schimbi şi oamenii, care toata viaţa lor s-au luptat cu disidenţii, cu opozanţii regimului comunist, care s-au ocupat cu crime, care s-au ocupat cu urmărirea celor care doreau să trăiască liber, nu schimbi nimic, ei tot cu asta se ocupă”, insista el - şi m-am gîndit cît de valabil este acest avertisment, prin tentativa de asasinare a lui Navalnîi.

În Rusia lucrurile s-au făcut de obicei  aproape pe faţă şi, pentru a-si păstra poziţiile, foştii kaghebişti au cîştigat puterea politică de-a dreptul şi l-au făcut pe Putin preşedinte, iar la rîndul său, Putin a început să-i numească în funcţii, a început să-I cumpere sau şă-i aresteze pe principalii inamici şi nu s-a sfiit chiar să-i elimine. A reuşit cu Litvinenko, cu Anna Politkovskaia, a încercat în urmă cu doi ani cu Sergei Skripal şi fiica acestuia, Yulia, în oraşul britanic Salisbury şi acum cu Alexei Navalnîi. De prisos să spun că Rusia a negat orice implicare în aceste atentate. Dar între Putin şi Litvinenko, îl cred pe ultimul. Însăşi moartea sa stă dovadă că a spus adevărul.

”Dear Marius, thank you for the help and support, Saşa”

”Partidul comunist nu a produs niciodată nimic. Poate doar şedinţe, iar în afara şedinţelor, crime”, mi-a spus între altele Saşa. e cea mai sintetică şi bună descriere a regimului communist. S-a aşternut apoi tăcerea. Am mai sorbit din ceai, am mai vorbit cîte una-alta, apoi m-a condus pînă spre gura de metrou. Ploua mărunt şi se înserase. I-am mai făcut o fotografie şi ne-am despărţit, fără să ştim că nu ne vom mai vedea vreodată. La un moment dat, în vreme ce îmi povestea păţaniile refugierii sale în Marea Britanie, l-am întrebat dacă nu îi e frică. Fără ezitare şi fără inflexiune, m-a privit direct, cu ochii săi cenuşii şi strălucitori şi mi-a răspuns scurt ”fireşte”, privind apoi peste umăr, spre uşă, pe care Marina intrase cu Tolik în braţe. Afară ploua. Marina îl purta cu grijă, cu capul sprijinit de şuviţele ei ude, pe băieţelul care adormise.

Alexander Litvinenko a murit în noaptea de 23 noiembrie 2006, după ce, în urma investigaţiilor poliţiei londoneze şi a contraspionajului brtitanic, s-a stability că a fost otrăvit cu poloniu, o substanţă radioactivă, de către Andrei Lugovoi, agent al serviciilor secrete ruse, care în loc să fie extrădat, a ajuns deputat în Duma de Stat. Lui Saşa i s-a făcut rău pe 1 noiembrie, după ce tocmai sărbătorise cu cîteva zile în urmă acordarea cetăţeniei britanice – mi-a şi trimis un mail, la mijlocul lunii octombrie, după care, în mod misterios, contul meu pe hotmail s-a blocat. Odată cu acordarea cetăţeniei, i-a fost restrasă şi protecţia MI5 – ceea ce a uşurat crima. În mod paradoxal, acordarea cetăţeniei britanice i-a adus moartea...

Pe patul de suferinţă, Litvinenko i-a avertizat pe doctori că a fost otrăvit de FSB:  ”În cadrul FSB există o unitate specială care se ocupă de otrăviri şi elaborează tot felul de otrăvuri, a spus el cu glas nesigur. Ştiu că se folosesc otrăvuri în Cecenia. Cînd lucram acolo, Serviciul a pus un accent deosebit asupra acestei activităţi”. A făcut o pauză, şi-a pus un vas din plastic în poală şi a vomitat. După ce şi-a revenit, a continuat: Tot ce se petrece urmează foarte precis un lanţ logic aparte. Întîi, la jumătatea acestui an, parlamentul a votat o lege care permite guvernului şi preşedintelui să urmărească şi să atace extremiştii oriunde în lume. Prin urmare, acum este legal. Apoi, cîteva zile mai tîrziu, parlamentul a dat altă lege care defineşte termenul de extremist. Oricine are o poziţie critică faţă de guvern se încadrează în această definiţie foarte cuprinzătoare”. N-a fost crezut de la început şi cînd în fine i-au dat crezare, era prea tîrziu. O lecţie pe care acum, în cazul lui Alexei Navalnîi, Occidentul a înţeles-o.

Nu îmi ies din minte privirea caldă şi vocea lui Saşa. Am primit de la el atunci, în mai 2004, prima variantă a cărţii sale, The FSB Blows up Russia, apărută într-un tiraj de casă, în anul 2001. Pe atunci, Alexander Litvinenko nu se bucura de notorietatea meritată. Uciderea sa cu cruzime, din nefericire, i-a adus-o. Cu un scris ferm dar cu cuvintele cumva stîngace, din necunoaşterea limbii engleze, mi-a scris, la despărţire, în acea seară ploiasă, pe pagina de gardă a cărţii cîteva cuvinte: Dear Marius, thank you for the help and support, may 2004, London. Your, Sasha Litvinenko”.