De ce Iranul nu va face un compromis în negocierile nucleare

AUTOR: HILAL KHASHAN

Motivaţiile ideologice

În ciuda agravării situaţiei economice a Iranului şi a creşterii frustrării publice, liderii săi nu vor face un compromis în privinţa a ceea ce ei consideră un principiu de valoare. Ei cred că negociatorii de la Viena nu vor întrerupe discuţiile permament şi că vor ajunge la o înţelegere cu SUA. Aşadar, nu se grăbesc să obţină un acord mai puţin favorabil intereselor lor. Unii oameni din Iran susţin această abordare, crezând că ţara este o superputere regională care merită să conducă Orientul Mijlociu şi statele islamice. Încă de la revoluţia din 1979, Iranul a pătruns în regiune, găsind aliaţi în locuri în care sistemele politice arabe nu au reuşit să stabilească un stat al justiţiei şi cetăţeniei, să integreze şiiţii şi să le asculte cererile.

Aceste perspective asupra rolului ţării în lumea islamică îşi au rădăcinile în veacuri de învăţături religioase. Potrivit credinţelor şiite, al doisprezecelea imam în linia de succesiune a Profetului Muhammad, Muhammad al-Mahdi, s-a ascuns în 874, temându-se pentru viaţa sa. Potrivit şiiţilor, califatul islamic dominat de sunni i-a omorât pe cei 11 imami anteriori şi, astfel, era absolut necesar ca acesta să dispară pentru a proteja interesele comunităţii islamice şi pentru a o pregăti pentru reapariţia lui Mahdi, care ar fi pus capăt injustiţiei şi opresiunii. Obiectivul reîntoarcerii lui Mahdi ar fi să conducă lumea spre salvare şi mântuire într-un stat divin şi corect. Iranienii insistă că acceptarea unor concesii în negocierile de la Viena ar încălca misiunea divină a imamului ascuns.

Negocieri îngheţate

SUA şi Iranul au mers la Viena cu perspective şi aşteptări diferite. De când iranienii au refuzat să discute despre programul de rachete balistice al ţării şi activităţiile Corpului Gărzii Revoluţionare Islamice, SUA au subliniat că sancţiunile legate de programul nuclear al Iranului ar putea fi ridicate doar dacă Teheranul implementează prevederile unui nou acord. Însă iranienii au insistat ca SUA să elimine Corpul Gărzii Revoluţionare Islamice de pe lista de organizaţii teroriste străine fără precondiţii pentru  negocieri.

Astăzi, negocierile se află într-un punct mort şi este puţin probabil ca acestea să se reia până în 2023, fiind întrerupte de către opoziţia congresională faţă de cererile Teheranului şi de războiul din Ucraina. Negociatorul de top al SUA a declarat recent că şansele ajungerii la un acord în viitorul apropiat sunt „cel mult slabe”. Fiecare parte a încercat să îşi maximizeze câştigurile, însă, după un an de negocieri întrerupte, SUA au decis că nu pot scoate IRGC de pe lista organizaţiilor teroriste străine.  SUA sunt îngrijorate nu doar din cauza activităţilor nucleare ale Iranului, ci şi din cauza înfiinţării miliţiilor locale şi a activităţilor acestora, care ameninţă securitatea multor ţări din Orientul Mijlociu cu care Washingtonul are relaţii bune.

După alegerea lui Ebrahim Raisi din 2021, care a înăsprit puterea conversatorilor, negocietorii iranieni s-au opus oricărui compromis pe problemele esenţiale pentru că a bate în retragere înseamnă subminarea bazelor ideologice ale Republicii Islamice. În acest caz, compromisul ar face irelevant biroul Liderului Suprem ca gardian al sorţii iranienilor. Cu toate acestea, Teheranul evită agravarea situaţiei şi ajungerea într-un punct în care nu mai există posibilitatea reiniţierii negocierilor, în ciuda faptul că este la câteva săptămâni distanţă de producerea materialului fisibil pentru producerea a cel puţin o bombă atomică.

Mulţi ani de politici izolaţioniste din partea SUA au permis Iranului să dezvolte un sistem eficient pentru evitarea sancţiunilor impuse împotriva sa. (Săptămâna trecută, Washingtonul a introdus noi sancţiuni asupra unei reţele internaţionale conduse de IRGC implicată în spălare de bani şi furt de petrol). Creşterea preţurilor petrolului şi cererea din partea Chinei privind petrolul iranian au permis Teheranului să aibă resurse financiare care să îi dea motive să-şi menţină ferm poziţia la negocieri.

Iranienii întotdeauna au spus că o înţelegere este posibilă, deşi nu au niciun motiv de optimism. SUA vor ca Iranul să vină cu cereri rezonabile, care să se potrivească scopului discuţiilor de la Viena. Preferă să ajungă la un acord asupra problemei nucleare, în timp ce pot amâna acţiuni asupra unor probleme complexe, precum statutul IRGC şi programul de rachete al Iranului. Această abordare precaută s-ar putea confrunta cu opoziţie din partea SUA, însă, conduşi de un entuziam religios emoţionant, conservatorii Iranului cred că timpul este de partea lor pentru a ajunge la un acord favorabil.

Jocul cu marile puteri

Pentru a atenua consecinţele provocate de sancţiuni, Iranul a încercat să stabilească parteneriate cu alte puteri majore. Însă China şi Rusia nu vor rezolva problemele economice ale Iranului şi există motive să punem la îndoială sinceritatea gesturilor de bunăvoinţă.

În 2016, preşedintele chinez Xi Jinping a vizitat Iranul pentru a discuta despre o investiţie de 400 de miliarde de dolari pe 25 de ani în sistemul bancar, comunicaţii, porturi, căi ferate, sănătate şi tehnologia informaţiei. Acordul secret, numit „Pactul Leului şi Dragonului” a divizat opinia publică iraniană din cauza implicaţiilor acestuia asupra suveranităţii ţării. Mulţi iranieni se îndoiesc că Beijingul va trata Teheranul ca un partener economic, de pe poziţii egale, şi cred că principalul obiectiv al Chinei este împiedicarea eforturilor SUA de a controla Beijingul. (Aceste eforturi includ un acord de cooperare militară semnat de către SUA, UK şi Australia, anul trecut, şi Cadrul Economic Indo-Pacific, semnat, săptămâna trecută, de 12 ţări din regiune).

Fostul preşedinte iranian Mahmoud Ahmadinejad a criticat dur acordul din 2016 – care a fost negociat în secret şi schiţat în termeni vagi – susţinând că, de cele mai multe ori, chinezii fac promisiuni pe care nu le respectă. Naţionaliştii iranieni şi-au exprimat, de asemenea, opoziţia faţă de legăturile economice cu China, comparând problema cu concesiunile la tutun care au provocat proteste în 1891 şi cu concesiunea D’Arcy din 1901, care a dat unui prospector englez drepturi exclusive pentru a explora petrolul din Persia. Criticii au comparat, de asemenea, Pactul Leului şi Dragonului cu Tratatul Gulistan din 1813 şi cu Tratatul Turkmenchay din 1828, semnat cu Rusia, care a dus la pierderea teritoriului iranian din Caucaz şi din zonele Mării Caspice.

Cât despre Rusia, aparenta cooperare cu Iranul în Caucaz şi Siria nu pare să fie o alianţă strategică. Moştenirea războaielor imperiale ruseşti  şi expansionismul teritorial sunt adânc păstrate în conştiinţa colectivă a Iranului. Ayatollahul Ruhollah Khomeini nu are încredere în ruşi aşa cum nu are în SUA, numind cele două ţări unul şi acelaşi lucru. Rusia a criticat mişcarea constituţională a Iranului din 1905, iar în 1911 artileria rusească a lovit Adunarea Naţională Iraniană. Moştenirea colonială rusească, inclusiv ocuparea de către Armata Roşie a nordului Iranului în 1941 continuă să constituie o barieră în crearea unor legături cordiale şi de încredere între cele două ţări.

Nemulţumiri domestice

Viitorul Iranului depinde de poziţia liderului suprem. Este greu de crezut că acest mandat se va încheia fără moartea Ayatollahului Ali Khamenei. În timp ce Ayatollahul Ruhollah Khomeini a avut parte de susţinere şi respect din partea conducerii clericale iraniene, ideile religioase controversate ale lui Khamenei nu sunt la fel de importante pentru mulţi dintre apropiaţii săi. Mai mult decât atât, Khamenei, care a fost personal desemnat pentru această poziţie de către predecesorul său, nu poate numi liderul viitor. Mandatul nu a fost instituţionalizat încă şi este greu de crezut că succesorul lui Khamenei va menţine edificiul religios al regimului. Iranul se confruntă acum cu posibilitatea ajungerii sub controlul IRGC, care ar transforma ţara într-o dictatură militară.

Nu există un lider printre conservatorii Iranului care ar putea ţine sistemul politic în picioare şi care să şi evite o criză constituţională. Iranul este eterogen din punct de vedere etnic, iar şiismul este, de fapt, ceea ce ţine ţara în poziţia în care este. De la Safavids, care a condus Iranul la începutul secolului al 16-lea, legitimitatea regimului a avut drept bază doctrina religioasă. Shahul a pierdut puterea în 1979 din cauza faptului că a izolat fundamentul religios. Dictatura militară ar aduce la suprafaţă diviziunii etnice, ameninţând supravieţuirea statului unitar.

Mulţi ayatollahi din Najaf şi Qom au susţinut separarea religiei de politică, o poziţie pe care Ayatollahul Ali Sistani încă o susţine. Khomeini, însă, are o părere opusă şi a decis să revoluţioneze religia. Iranienii se uită la clerici cu dispreţ, considerându-i reprezentanţi ai unui sistem politic corupt. Le este groază că trebuie să poarte haine religioase în public pentru a evita ridicolul şi chiar agresiunile fizice. Este o nouă generaţie de clerici tineri care se asociază cu reformiştii şi cred în demontarea piloanelor sacre ale statului, inclusiv a biroului liderului suprem. Sistemul politic iranian este în cădere liberă, chiar dacă pare greu de crezut pentru unii. Iranienii nu se împotrivesc statului des, însă când o fac, scriu istorie.