Parastasul piraţilor nepomeniţi

Parastasul piraţilor nemaipomeniţi

La Sulina, vom da drumul istoriei să se scrie aşa cum a făcut-o odinioară, vom invoca spiritul libertăţii şi al îndrăznelii pentru a da un nou gust păcii.

Cum? Prin aduce aminte. Prin pomenire. Sulina a fost cândva cel mai liber şi mai cosmopolit loc al Europei. Ce mai ştii despre Sulina acum? Dacă nu mai ştii prea multe, te invităm să o redescoperi. Te invităm să retrăim împreună cu gândul atmosfera unui ţinut magic al tuturor posibilităţilor, în care apa dulce şi azurie şi apa sărată şi neagră se întrepătrund, pe ţărmul cel mai jos de pe teritoriul României, unde pământul se naşte încă şi unde oamenii şi-au căutat de-a lungul timpului libertatea.

Piraţi, arhitecţi, vizionari, mateloţi, îndrăgostiţi, însinguraţi, uitaţi, noi vă chemăm să-i pomenim pe toţi nemaipomeniţii, să le spunem şi să le cântăm istoria. Să aducem mulţumire sufletelor lor pentru ce-a fost Sulina odinioară şi invocându-i să invocăm un viitor bun pentru acest oraş cu destin unic. Să invocăm viaţa lor liberă, celebrându-ne libertatea, să salutăm stilul lor de viaţă cosmopolit şi să-l realizăm cu aceeaşi naturaleţe şi în lumea noastră din ce în ce mai intolerantă.

Mică istorie

La Sulina, vom da drumul istoriei să se scrie aşa cum a făcut-o odinioară, vom invoca spiritul libertăţii şi al îndrăznelii pentru a da un nou gust păcii.
Cum? Prin aduce aminte. Prin pomenire. Sulina a fost cândva cel mai liber şi mai cosmopolit loc al Europei. Ce mai ştii despre Sulina acum? Dacă nu mai ştii prea multe, te invităm să o redescoperi. Te invităm să retrăim împreună cu gândul atmosfera unui ţinut magic al tuturor posibilităţilor, în care apa dulce şi azurie şi apa sărată şi neagră se întrepătrund, pe ţărmul cel mai jos de pe teritoriul României, unde pământul se naşte încă şi unde oamenii şi-au căutat de-a lungul timpului libertatea.

Te invităm să-i pomenim împreună pe aceşti oameni de multă vreme nepomeniţi, care au făcut substanţa Sulinei de altădată.
Ştiai că printre cei mai „pomeniţi“, dar într-un sens negativ, în scrierile secolului al XIX-lea despre Sulina, au fost chiar piraţii locali?

Războaiele ruso-turce pentru supremaţie în bazinul inferior al Dunării, de la sfârşitul sec. al XVIII-iea şi începutul sec. al XIX-lea, au condus la instalarea unei perioade de nesiguranţă şi decădere economică, favorabilă dezvoltării în zonă a pirateriei. În 1853, consulul francez Ed. Engelhardt, în urma vizitei sale în localitate, informa că oraşul „număra aproximativ I .OOO de locuitori, cei mai mulţi ionieni, greci şi maltezi. Câteva barăci de scânduri sau simple colibe de stuf ridicate pe plajă serveau de adăpost unor aventurieri a căror artă consta în a-i prăda în stil mare … pe nefericiţii căpitani care erau nevoiţi, faţă de obstacolele pe care le aveau de întâmpinat în acel punct, să recurgă la oficiile lor“ (MANEA, Lăcrămioara; CIOCOIU, Mădălina; COSTEA, Iuliana – Europolis. Destinul unui oraş – titlul unui roman 2013)

În 1853 Sulina era recunoscută ca o fâşie de pământ nesigur între stuf şi mare, unde bântuiau bande de piraţi, majoritatea ionieni şi greci. Ulterior, până în secolul XX grecii au format majoritatea locuitorilor Sulinei, urmaţi de români, ruşi ucrainieni, ruşi lipoveni şi un potpuriu întreg de naţiuni, care acum dorm toate somnul de veci împreună în Cimitirul Marin din Sulina (numit aşa de însuşi Jean Bart), cu siguranţă cea mai diversă necropolă care există acum pe suprafaţa pământului.

Oricum este probabil singurul loc de pe planetă în care cimitiriul evreiesc este realmente gard în gard cu cel musulman. De fapt este mai degrabă poartă în poartă, deoarece pe suprafaţa acestui loc cu adevărat cosmopolit şi democratic terenul în care se acumulează mormintele credincioşilor ortodocşi se întrepătrunde cu cel în care se află mormintele catolicilor şi protestanţilor, evreilor şi musulmanilor.

În anul 1904, statistica Primăriei Sulina privind situaţia etniilor ne prezintă o populaţie de 4.913 locuitori, din care 1.211 bărbaţi, 986 femei, iar restul copii.
Grecii, cei mai numeroşi, sunt înregistraţi cu 2.056 de persoane, în timp ce românii sunt în număr de 803 persoane. Statistica mai semnalează alte 18 naţii: ruşi (ucraineni) 594, armeni 444, turci 268, austro-ungari 211, evrei 173, albanezi 117, germani 49, italieni 45, bulgari 35, englezi 24, tătari 22, muntenegreni 22, polonezi 17, francezi 11 , lipoveni 7, danezi 6, găgăuzi 5 şi indieni 4 (MANEA, Lăcrămioara; CIOCOIU, Mădălina; COSTEA, Iuliana – Europolis. Destinul unui oraş – titlul unui roman 2013)

În Cimitirul Maritim, printre cele mai vechi morminte este unul care a ţesut legende: este singurul mormânt din Europa al unui pirat recunoscut ca atare, numitul .Gheorghios Kontoguris. Pe piatra lui, din marmură albă, stă scris că s-a născut în Kefalonia în 1838 şi a murit la 33 de ani, pe 25 martie 1871, chiar de ziua naţională a Greciei, la Sulina. Istoria consemnează despre el faptul că a fost pirat, şi încă unul foarte important şi foarte ingenios. Nu ieşea cu vasul pe mare ca să acosteze corăbiile ce treceau, ci le făcea să se rătăcească pregătindu-le un „far fals“: lega de coarnele boilor torţe şi-i mâna pe uscat, în apropierea ţărmului.

Derutate de lumină, vasele eşuau sau ancorau greşit iar ceata de piraţi ai lui Gheorghios le jefuiau fără putinţă de scăpare. Se spune că astfel grecul ar fi acumulat o comoară considerabilă. Căpitanul pirat Kontoguris a fost împuşcat „de autorităţi” pe 25 martie 1871, la vârsta de 33 de ani, cel mai probabil în timpul unui conflict violent cu un vas aparţinând fie abia instituitei Comisii Europene a Dunării (C.E.D.), fie cu un caic al Înaltei Porţi (care a controlat Dobrogea până în 1877)

Mai toată lumea s-a întrebat imediat ce s-a întâmplat cu toate bogăţiile lui. Aşa au ajuns până în zilele noastre legende spre însăşi piatra funerară care ar conţine indicii decisive, indicii care însă devin vizibile numai dacă piatra este udată la un anumit ceas din zori şi privită la câteva ceasuri după, ca numai anumite slove să se lumineze în soare.

Piatra a fost pusă pe mormântul lui Gheorghios chiar de fratele său Grigoris, care a devenit negustor cinstit şi zace şi el tot în acelaşi cimitir. Grigoris a poruncit să se graveze pe piatră şi precizarea că răposatul a fost „un cetăţean bun“ (al Sulinei), dar a gravat şi unul dintre simbolurile consacrate ale lumii piraţilor, capul de mort cu oasele încrucişate.

E drept că suntem obişnuiţi să vedem un cap de mort cu oasele încrucişate pe drapelul negru (sau uneori roşu) pirateresc denumit Jolly Roger. Dar mai puţini sunt cu siguranţă obişnuiţi cu ideea că acesta este un simbol funerar străvechi, care se regăseşte într-o formă identică celei de la placa lui Gheorghios pe mormintele străvechi ale… cavalerilor templieri de prin toate colţurile de lume în care au ajuns aceşti îndrăzneţi.

De fapt oasele umane sunt gravate pe mormintele primilor creştini, fiind aduse în circuitul catolic de aceiaşi templieri călători (în toată lumea acest simbol, denumit memento mori, însoţeşte diferite monumente funerare).

Se pare însă că el a prins încă un strat de „carne“ simbolică odată cu arderea pe rug a Maestrului Templierilor, Jacques de Molay, ucis în 1314 de un complot la care au participat case regale şi papalitatea vremii. Se spune că ultimii cavaleri templieri au putut recupera din rugul Maestrului lor doar craniul şi femururile – apoi această imagine a craniului şi femururilor a devenit stindardul lde răzbunare al templierilor, desfiinţaţi de atunci ca ordin călugăresc şi cavaleresc. Sub acest pavilion ultimii templieri alungaţi de lumea catolică au pornit să rătăcească pe mare (erau încă deţinătorii uneia dintre cele mai impresionante flote ale vremii).

Ulterior simbolul a fost recuperat de piraţii britanici în forma celebrului steag negru pirateresc, Jolly Roger. De unde l-au recuperat? Istoricii spun că l-ar fi recuperat din zona otomană, adică exact din spaţiul din care făcea pare şi Sulina vremii de aur a piraţilor.

Amatorii de mistere s-au întrebat de-a lungul timpului de ce a ţinut Grigoris Kontoguris să menţioneze cât de bun cetăţean a fost fratele lui, în condiţiile în care toţi contemporanii lor ştiau cu se ocupase acesta? Unii au bănuit că scopul lui Gheorghios fusese mereu altul decât simplul jaf şi acumularea de comori: fie le-ar fi împărţit săracilor, ca un adevărat haiduc, fie ar fi ajutat unui scop politic mai înalt – evident secret. Grigoris a aşezat placa pe mormânt astfel încât comoara să poată fi regăsită mai târziu de cunoscătorii secretului şi urma să servească scopului menit ei de însuşi Gheorghios. A mai fost găsită vreodată? Sau ar fi pierit toţi cei care ştiau cifrul şi acum descifrarea rămâne strict în seama deducţiei contemporanilor noştri cei mai perspicace?

Alţii, mai mistici, susţin că Grigoris nu ştia nimic despre acestea, iar duhul lui Ghoeghios însuşi este cel care va alege destinatarul comorii, făcând să se încline place udă şi să se compună mesajul numai pentru cel (sau cea) căruia el însuşi i-o va hărăzi. Sau deja va fi hărăzit-o şi alesul a păstrat tăcerea? Să sperăm că vom afla vreodată adevărul, dar deocamdată să revenim la izvoarele istorice pe care le-am părăsit pe nesimţite, în favoarea atractivităţii legendelor.

Uciderea lui Gheorghios Kontoguris şi împrăştierea cetei sale de piraţi a făcut parte din campania de „asanare“ a zonei, care din acest teren al nimănui bântuit de piraţi de toate naţionalităţile avea să se transforme într-unul dintre cele mai avangardiste locuri ale Europei.
În tratatul de Pace de la Paris din 1856, care a urmat Războiului Crimeei, în scopul de a avea o navigaţie liberă, sigură şi controlată pe Dunăre, se hotăra constituirea Comisiei Europene a Dunării (CED), alcătuită din delegaţii celor şapte state semnatare ale documentului – Marea Britanie, Franţa, Rusia,Austria, Turcia, Prusia şi Sardinia.

România a fost admisă ca membru cu drepturi depline în acest for internaţional prin semnarea, în 1878, a Tratatului de la Berlin. Statul român, ce integra Dobrogea şi Delta Dunării, devenea singura putere suverană pe teritoriul în care CED îşi exercita independent competenţele. Alături de Galaţi, unde era stabilit sediul CED, Sulina a reprezentat un punct important pentru activitatea acestei instituţii internaţionale . Aici au funcţionat o parte din serviciile sale:Casa de navigaţie, Serviciul tehnic, Căpitănia portului Sulina, o sucursală a Contabilităţii generale.

Prezenţa CED la Sulina a determinat transformarea acesteia dintr-o aşezare pescărească într-un important oraş, cu o economie bazată pe comerţ şi navigaţie. În 1858, după studii amănunţite, CED a hotărât amenajarea braţului Sulina ca principală arteră fluvială navigabilă. Pe baza proiectelor inginerul englez Sir Charles Hartley, supranumit „Părintele Dunării”, s-au amenajat toate
construcţiile şi au fost executate lucrări legate de rectificarea acestui braţ al bătrânului fluviu, determinând o stare de navigabilitate corespunzătoare. Printre acestea, Canalul maritim Sulina, construit în perioada 1886-1902, în lungime de 101 km, a modificat geografic braţul Sulina prin realizarea unui traseu mai scurt cu aproximativ 22 km, fiind considerat o adevărată capodoperă inginerească .
Amenajările întreprinse au determinat şi dezvoltarea portului Sulina, care devenea cel mai important de pe coasta occidentală a Mării Negre. Din 1870, la solicitarea CED, acesta a fost declarat porto-franco.

De aici începe vremea de aur a oraşului european prin excelenţă care a fost Sulina, numită de scriitorul Jean Bart Europolis. De altfel Jean Bart este pseudonimul literar al unui înalt funcţionar portuar care a locuit la Sulina şi a căzut pur şi simplu pradă farmecului acestui creuzet ameţitor de viaţă şi trăire: „toate neamurile de oameni, toate seminţiile se întâlneau aici; drojdia laşă a Levantului dospea la un loc înfrăţită cu trufaşa putere britanică, doborâtă, narcotizată de valuri de alcool.”

Mai spune Jean Bart în romanul său Europolis: ,,Sulina e porto-franco. Marfa intră fără vamă şi iese prin contrabandă. [. . .} Pe apă furtul este permis,fiind socotit un fel de drept legitim legat de comerţul maritim, afaceri curente in port mai mult sau mai puţin riscante, adesea făcute prin buna înţelegere între păzitori şi personalul îmbarcat”.

Marea criză economică din anii 1929-1933 a afectat profund activitatea oraşului port şi pe cea a instituţiei internaţionale. Se ştie că în 1929 privilegiul de porto-franco este delimitat, iar în 1931 statutul de „port liber” a fost desfiinţat pentru Sulina, mai ales datorită contrabandei vamale. În urma acordului semnat la Bucureşti, pe 1 martie 1939, România a preluat principalele atribuţii ale CED. Personalul acestui organism internaţional s-a repatriat, viaţa cosmopolită a Sulinei
încetând să mai existe.
În timpul celui de-al Doilea Ră boi Mondial oraşul a fost puternic bombardat. Multe clădiri au fost afectate sau au dispărut pentru totdeauna. După război localitatea a fost supusă restricţiilor impuse de statutul „zonelor de frontieră“. Activităţile comerciale s-au restrâns, o mare parte din populaţia refugiată nu s-a mai întors, viaţa economică a Sulinei s-a redus la pescuit şi cooperaţie.

„Va putea smulge ştiinţa taina trecutului Sulinei? Va ridica măcar un colţ din vălul ce va acoperi o lume îngropată, de atâta vreme căzută în uitare? Va descifra ştiinţa, din urme fragmentare, viaţa ce-a fost aici odinioară? Oraş cosmopolit, Sulina, un mozaic de rase la gura bătrânului Danubiu”.
(Jean Bart, Europolis)

Cimitirul Maritim a fost înfiinţat în anul 1864 de Comisia Europeană a Dunării, pentru a deveni loc de odihnă veşnică a angajaţilor săi, dar, în timp a devenit un complex cimiterial în care se odihnesc membri a numeroase confesiuni, reprezentanţi ai 21 de naţionalităţi (români, francezi, turci, maltezi, italieni, greci, sârbo-croaţi, britanici, muntenegreni, ruşi, români, nemţi etc),
Locul are în compunere cimitirul ortodox, cimitirul ortodox de rit vechi (lipovenesc), cimitirul bisericilor europene occidentale, cimitirul musulman şi cimitirul evreiesc.

Piraţi, arhitecţi, vizionari, mateloţi, îndrăgostiţi, însinguraţi, uitaţi, noi vă chemăm să-i pomenim pe toţi nemaipomeniţii, să le spunem şi să le cântăm istoria. Să aducem mulţumire sufletelor lor pentru ce-a fost Sulina odinioară şi invocându-i să invocăm un viitor bun pentru acest oraş cu destin unic. Să invocăm viaţa lor liberă, celebrându-ne libertatea, să salutăm stilul lor de viaţă cosmopolit şi să-l realizăm cu aceeaşi naturaleţe şi în lumea noastră din ce în ce mai intolerantă.

În program:

– masa de pomenire cu preparate tradiţionale
– Cântarea Piraţilor cu Mihai Mărgineanu
– Cruciada aflării comorii
– O noapte albă de neuitat, pe plaja imensă şi sălbatică
– Documentare la Expoziţia Sulina Veche unde puteţi vedea mare parte a istoriei oraşului încorporată în fotografii, hărţi şi artefacte