7 lucruri pe care le poţi învăţa despre traumă, rezilienţă şi vindecare din cartea „Ce s-a întâmplat cu tine?” de Bruce Perry şi Oprah Winfrey

Într-o formă sau alta, îmbrăcând forma violenţei fizice sau psihice, trauma este mai prezentă decât ne-am imagina în vieţile oamenilor. În bestsellerul Ce s-a întâmplat cu tine? publicat de Lifestyle Publishing, parte a Grupului Editorial Trei, celebra Oprah Winfrey poartă o serie de conversaţii cu psihiatrul Bruce Perry, expert în neuroştiinţe, pe tema traumei, rezilienţei şi vindecării.

Cu profundă empatie faţă de cei aflaţi în suferinţă, dar arătând cu degetul spre spiritul unei lumi mai degrabă propice cultivării traumei decât vindecării, Oprah şi dr. Perry realizează o incursiune în adâncurile psihicului pentru a aduce la lumină o nouă perspectivă. „Ce-i în neregulă cu tine?” se transformă în „Ce s-a întâmplat cu tine?”, ceea ce aduce o schimbare radicală a paradigmei. „Ce-i în neregulă cu tine?” sugerează că victima unei traume, indiferent de natura ei este într-o anumită măsură „vinovată” de starea în care se află şi o plasează într-o poziţie marginală, diminuându-i involuntar şansele de integrare şi vindecare.

„Ce s-a întâmplat cu tine?” pune accentul pe istoria unei traume şi întinde mâna persoanei marginalizate în încercarea de a-i restaura integritatea emoţională. Aceasta este perspectiva pe care o propun Oprah Winfrey şi dr. Perry în seria de conversaţii care alcătuiesc volumul „Ce s-a întâmplat cu tine?” devenit şi bestseller Amazon la 24 de ore de la lansare.

După cum nota Kirkus Reviews, cartea este „un ghid onest pentru exorcizarea traumei mentale”. Iniţiatorii dialogului învaţă cititorii să-şi identifice traumele şi le dezvăluie, într-un mod subtil, care sunt paşii pe care trebuie să-i facă pentru vindecare. 

Cartea invită cititorii să-şi exploreze propria intimitate. „Ce s-a întâmplat cu tine îţi modelează gândirea, ceea ce simţi şi modul în care acţionezi” atrag atenţia autorii, iar ceea ce-şi propun prin cooptarea cititorilor în conversaţia plină de empatie este să-i ajute pe toţi cei blocaţi de traume să găsească mai uşor o cale să meargă mai departe.

Iată 7 lucruri pe care le poţi învăţa despre traumă, rezilienţă şi vindecare din cartea „Ce s-a întâmplat cu tine?” de Bruce Perry şi Oprah Winfrey.

1. Trauma emoţională produce şi efecte fizice

Traumele au frecvent efecte care se observă şi în plan fizic. Suferinţa emoţională poate afecta „genele, celulele albe, inima, stomacul, plămânii şi creierul, modul în care gândim şi simţim, în care ne comportăm şi ne creştem copiii”, spune dr. Perry. „Copiii şi adulţii care au trăit traume au frecvent dureri abdominale cronice, dureri de cap, dureri în piept, leşin sau episoade convulsive — simptome foarte comune aflate în legătură cu o reacţie hipersensibilă la stres”. Mai mult, cu cât ne simţim mai ameninţaţi sau suntem mai stresaţi, cu atât scade accesul la „partea cea mai deşteaptă a creierului”, cortexul.  

2. Neglijarea este o altă formă gravă de abuz emoţional

În dialogul cu Oprah Winfrey, dr. Perry aduce în discuţie problema „orfanilor României”, a copiilor care au trăit pe vremea lui Ceauşescu în orfelinate supraaglomerate, lipsiţi de îngrijire adecvată şi de afecţiune. „O parte esenţială a lui Ce s-a întâmplat cu tine? este Ce nu s-a întâmplat cu tine?”, crede specialistul în traumă. „Ce atenţie, mângâiere iubitoare, sentiment de siguranţă — cu alte cuvinte, iubire — nu ai primit? Mi-am dat seama că neglijarea este cel puţin la fel de toxică”, concluzionează dr. Perry. Neglijarea are efecte distructive mai ales în primii ani de viaţă, când dezvoltarea creierului este cea mai rapidă, pentru că, fără a primi stimulii necesari, copiii vor avea la maturitate deficienţe fizice, emoţionale şi/sau sociale.

3. „Suntem făcuţi să împărţim creşterea copiilor între mai mulţi adulţi ai clanului nostru”

Pentru a evita „sărăcia relaţională” şi a asigura copiilor o dezvoltare sănătoasă e preferabil ca de fiecare copil sub 6 ani să se ocupe patru adulţi. Diversitatea dintr-o familie multigeneraţională satisface toate necesităţile emoţionale şi cognitive ale creierului unui copil în dezvoltare. Dar acest model este tot mai rar întâlnit.

Astăzi, multe mame îşi cresc singure copiii, iar societatea se aşteaptă ca ele să suplinească tot ce înainte era împărţit cu alţi membri ai familiei. „Societatea are aşteptări atât de nedrepte! Nicio altă societate în istoria umanităţii nu i-a cerut unui adult să aibă grijă de nevoile fizice, sociale, emoţionale şi materiale ale copiilor săi de unul singur. Suntem făcuţi să împărţim creşterea copiilor între mai mulţi adulţi ai clanului nostru — ai comunităţii noastre”, observă dr. Perry în dialog cu Oprah Winfrey în volumul „Ce s-a întâmplat cu tine?”.
O mamă care trebuie să facă lecţii cu un copil, să legene bebeluşul, să spele, calce, să scoată copiii în parc, să meargă la serviciu şi multe altele, nu poate satisface necesităţile copiilor şi adesea simte că nu face suficient, „când, de fapt, lumea modernă nu este suficient de bună”, crede dr. Perry.

4. Atingerea fizică sănătoasă este vindecătoare!

În societatea modernă, rolul atingerii fizice sănătoase este minimizat sau nu este deloc înţeles, consideră expertul în neuroştiinţe Bruce Perry. În multe state occidentale, atingerea fizică a copiilor, chiar şi a bebeluşilor este limitată la minimum necesar sau chiar interzisă pentru a fi prevenite abuzurile.

Însă, atingerea fizică este esenţială pentru dezvoltarea fizică şi emoţională sănătoasă. „Este la fel de importantă pentru dezvoltarea fizică şi emoţională precum caloriile şi vitaminele. Dacă bebeluşii nu sunt ţinuţi în braţe sau legănaţi — dacă nu simt atingerea iubitoare şi caldă a părintelui — nu vor creşte. De fapt, pot chiar muri”, e de părere Bruce Perry. Copiii din cultura modernă par să aibă la dispoziţie tot ce au nevoie, de la confort, la tehnologie. Cu toate acestea,expertul în traumatologie consideră că, frecvent, în lumea de azi „copiii noştri mor de foame” socială şi emoţională. „Folosim ca recompensă mai degrabă lucruri materiale, decât relaţii interumane. Iată, ia o jucărie. Fii cuminte şi îţi vom da un obiect. Să-i dai copilului o jucărie în loc de o îmbrăţişare care să-l calmeze este o practică scandalos de greşită”, spune Bruce Perry.

5. „Dacă nu te-a iubit nimeni, nu poţi să iubeşti”

Istoria relaţiilor, a conexiunilor cu familia şi comunitatea are o importanţă majoră în dezvoltarea copiilor. Mai mult, calitatea relaţiilor este un element predictiv mai exact al sănătăţii psihice decât istoria abuzurilor. Conexiunile profunde, afectuoase şi „timpul de calitate” petrecut cu cei din jur cresc rezilienţa, iar „interconectivitatea are puterea de a vindeca abuzul”, observă specialistul în neuroştiinţe. Copiii fără acces la astfel de experienţe se transformă în adulţi fără aptitudini sociale, neintegraţi, care nu înţeleg empatia. „Nu poţi să dai ceva ce n-ai primit. Dacă nimeni n-a vorbit cu tine, nu ştii să vorbeşti; dacă nu te-a iubit nimeni, nu poţi să iubeşti” e concluzia lui Bruce Perry.

6.  În cantităţi moderate, stresul dezvoltă rezilienţa

Stresul, chiar şi cel provocat de un eşec nu reprezintă neapărat un lucru negativ. Mai mult, „nu poţi să fii o persoană sănătoasă până când nu ai avut parte de ceva încercări care să-ţi construiască rezilienţa şi empatia” este opinia lui Oprah, validată de psihiatrul specializat în traumele copiilor. Dezvoltarea presupune expunerea la nou, încercări, eşecuri, alte încercări. La fel ca în cazul sportivilor de performanţă, rezilienţa se construieşte prin expunere la stres. Însă, acesta trebuie să fie moderat şi relativ predictibil ca să poată fi considerat benefic.

7. Cum ne vindecăm de traumă?

Cele mai multe persoane au convingerea că terapia înseamnă să se „repare” ce s-a stricat, să fie şterse din minte anumite episoade dureroase. Dr. Bruce Perry atrage însă atenţia că vindecarea unei traume înseamnă cu totul altceva: „Terapia înseamnă mai degrabă să construieşti asocieri noi, să creezi drumuri noi şi mai sănătoase. Terapia este ca şi cum, pe lângă drumul tău prăfuit, cu o bandă pe sens, ai construi o autostradă cu patru benzi pe sens. Cărarea cea veche rămâne, dar n-o prea mai foloseşti. Terapia înseamnă că construieşti o alternativă mai bună, un nou mod implicit. Iar pentru asta e nevoie de repetiţie şi timp; sincer, funcţionează mai bine dacă individul înţelege cum se modică creierul”, spune specialistul în traumatologie.