Cristian Tudor Popescu, despre concertul Roger Waters: Marele şi micii licurici

Nu le  erau de ajuns creierul şi inima ca să înregistreze The Wall, aveau nevoie, ca la nunţi botezuri, de o amintire, ceva frumos, tras pe mobil.  De asta nici nu puteau să aplaude, că aveau mâinile ocupate.

The Wall e mai mult decât muzică, foarte bună – parcă pentru prima dată, ascultându-l live, mi-am dat seama ce voce extraordinară are Waters şi la 69 de ani. E multă imagine imensă, de ecran, în acest spectacol, imagine care copleşeşte uneori muzica, e multă politică, militantism, propagandă.  (Îmi vine în minte, în timp, ce scriu Baba Fellini, o doamnă venerabilă şi corpolentă, aşezată lângă mine, străduindu-se în tot momentul să filmeze cu un telefonaş amărât nu numai scena, dar şi, cu o întoarcere „profesionistă”, spectatorii).  Lasere, grafică, roboţi umanoizi de 5 m, porci carnivori plutitori peste mulţime.

Secera şi ciocanul, dolarul, steaua evreiască, semiluna, crucea se amestecă într-un ameţitor dans al morţii,  acompaniate de scoica Shell şi cercul cu trei raze Mercedes.

Roger Waters este antidictatură, anticorporaţii, antistat, anticapitalism. În privinţa capitalismului, scrie limpede: „Dacă nu-ţi iese din prima,  cere o lovitură aeriană”.

Toate bune şi frumoase, dar, în ciuda faptului că a rostit câteva fraze în limba română, plăcut surprinzător de inteligibile,  domnul Waters habar n-are ce înseamnă să te trezeşti dimineaţă după dimineaţă într-o dictatură adevărată.  E un muzician excepţional, dar nu are cum să simtă ce ecou a avut The Wall în România anilor `80. Ceea ce pentru publicul din epoca Thatcher, adică privatizarea statului şi promovarea libertăţii individului, era o fantezie distopică interesantă, un show, pentru români era realitatea cruntă a zilei.

Citeşte continuarea materialului pe www.gandul.info