REPORTAJ Tudor Potra, din Orléans. Festivalul Cannes 1939, organizat cu 80 de ani întârziere: barbaria trece, filmele rămân

În perioada interbelică, cel mai mare festival internaţional de film era Mostra de la Veneţia, iniţiată de Mussolini. Însă în 1938, sub influenţa lui Goebbels, ministrul propagandei Reichului, aceasta devenise o simplă vitrină a ideologiei fasciste. Studiourile americane şi-au retras filmele şi starurile, mulţi europeni i-au urmat. Jean Zay, ministrul Artelor Frumoase din Franţa, a avut atunci o idee: să organizeze anul următor la Cannes un festival concurent, dedicat promovării ideilor umaniste şi democratice.

Totul a fost pus la punct, însă în ziua în care vedetele de la Hollywood se pregăteau de ceremonia de deschidere, armatele naziste atacau Polonia. Festivalul a fost anulat, apoi reluat după război, devenind un imens succes mondial. Numele lui Jean Zay şi selecţia din 1939 au fost însă date uitării. Până de curând.

Jean Zay avea totul pentru a suscita ura nazişitilor: din tată evreu şi mamă protestantă, era francmason şi politician de stânga. În 1940, a fost arestat, degradat şi condamnat la închisoare pe viaţă. În 1944 avea să fie scos din celulă şi să sfârşească precum Nicolae Iorga. Iar după război, numele său a fost dat uitării. Un grup de entuziaşti din oraşul său natal şi-a propus imposibilul: să organizeze festivalul pierdut. Şi-au spus ”hai că se poate” şi au plecat la drum, readucând în atenţia publicului destinul şi opera fostului ministru, precum şi relevanţa acelui festival pierdut pentru publicul de azi. Munca lor a durat cinci ani, timp în care au convins - om cu om - autorităţi naţionale şi locale, CNC-ul francez, presa de specialitate, cineaştii străini şi sponsorii privaţi. În final, au dovedit că ”aveau cu cine”. Cu optzeci de ani întârziere, festivalul a avut loc. Mai pe româneşte, ”acum era momentul”...

29 filme în competiţie, alte 26 în diferite secţiuni, întâlniri, dezbateri, conferinţe şi reconstituiri de epocă: pentru o săptămână, Croazeta din 1939 s-a mutat la Orléans, oraşul natal al lui Jean Zay. S-a vorbit mult despre film ca armă împotriva intoleranţei, s-a vorbit bine despre recuperarea patrimoniului ca imensă şansă pentru viitor şi despre memorie ca datorie. Dar mai ales, s-au văzut filme.

Proprietarul unuia dintre cinematografe declara că nu-şi putea în veci imagina că va avea sala plină la proiecţia filmului sovietic ”Tractoriştii” (Ivan Piriev).

Din sală îl priveau liceeni şi pensionari, jurnalişti şi cineaşti, toţi avizi să descopere filme şi chipuri uitate, o epocă făcută ţăndări de tăvălugul războiului. Timp de câteva zile, am trăit alături de ei în 1939. În pauzele dintre proiecţii, discuţiile se aprindeau pe tema crizei Sudeţilor, a capitulării de la Munchen sau a Anschluss-ului. Perfid, telefonul din buzunar strecura însă news alert-uri despre ultimul tweet al lui Trump, peripeţiile Brexit-ului lui Boris Johnson sau – în cazul meu – alegerile prezidenţiale din România. Amestecul acesta indigest a înrâurit însă un sentiment puternic: graţioasa şi fragila civilizaţie dispărută în 1939 nu era o Atlantidă de poveste, ci chiar lumea noastră de azi.

La fel ca noi, şi oamenii anilor 30 gesticulau narcisistic pe buza prăpastiei, încrezători în progres şi convinşi că lucrurile se vor aranja de la sine. Bunicii celor de azi ni se arătau de pe ecran tineri şi fermecători, educaţi şi manieraţi, atât de sofisticaţi încât credeau că, dacă o mână de derbedei fără mare pregătire au pus mâna pe putere în două-trei ţări, această anomalie nu putea dura într-o lume de oameni evoluaţi. Totul se va rezolva elegant, fără vreo mare implicare individuală. N-a fost aşa. În 1939, cei câţiva politicieni populişti, ridicoli şi simplişti au hotărât de capul lor că nimeni nu va trăi fericit până la adânci bătrâneţe.

Juriul internaţional a recompensat atât câteva capodopere ce au rezistat timpului, cât şi unele perle rare, cărora au vrut să le acorde o a doua şansă. Premiile de interpretare au fost decernate ex-aequo: James Stewart şi Harry Baur, Irene Dunne şi Marina Ladinina. Premiul de regie i-a revenit lui Leo McCarey pentru ”Love Affair” iar ”Vrăjitorul din Oz” a fost încoronat pentru Creativitate şi Inovaţie Tehnică, juriul precizând că a deschis calea efectelor speciale de astăzi. Trebuie precizat că, prin finanţarea CNC-ului francez, toate filmele din festival au beneficiat de copii restaurate digital, care le-au redat contrastele, culorile şi sunetele originale.

S-a decernat şi un Premiu Special al Juriului lui Serghei Eisenstein pentru ”Alexandr Nevski”, peliculă retrasă din competiţie de URSS cu trei zile înainte de festival. În urma semnării pactului Ribbentropp-Molotov, Stalin nu mai dorea să-l supere pe prietenul său Hitler. În discursul său, preşedintele juriului, regizorul israelian Amos Gitai, a declarat: ”Suntem juriul unui festival care nu a avut loc, aşa că ne-am permis originalitatea de a premia un film scos din selecţia oficială. Uniunea Sovietică a făcut două greşeli în acea săptămână, avem şansa să reparăm măcar una dintre ele.” Premiul i-a fost înmânat directorului Centrului Cultural Rus din Paris, uşor încurcat.

În furtuna de aplauze a celor aproape o mie de spectatori, Marele Premiu Jean Zay a revenit capodoperei lui Frank Capra ”Mr.Smith merge în Senat”. Juriul l-a lăudat ca fiind ”la fel de proaspăt, puternic şi convingător şi 80 ani mai târziu”, însă cuvintele cele mai emoţionante le-a găsit o adolescentă de 16 ani, preşedinta juriului paralel al liceenilor, compus din 17 elevi din licee vocaţionale. ”Noi nu avem 18 ani. Am votat acum pentru prima oară şi am realizat cât de important este. Au fost două tabere, pentru Mr. Smith şi pentru Union Pacific (Cecil B.de Mille). După 12 ore de dezbateri şi confruntări, am realizat că de fapt, ambele filme vorbesc despre corupţie. Abia atunci ne-am înţeles şi am hotărât în unanimitate. Dacă Union Pacific arată cum interesele financiare pot pune în primejdie un mare proiect naţional, Mr.Smith vorbeşte în schimb de o corupţie mult mai gravă, despre alterarea idealurilor democratice de către politicieni. Acest film vechi arată ce îi doare şi pe tinerii de azi iar Frank Capra ne-a oferit cuvinte care ne lipsesc uneori, atunci când discutăm politică cu adulţii şi cu părinţii noştri.”

Aseară s-a încheiat Festivalul de la Cannes din 1939. În absenţa celor 50 milioane de spectatori ucişi în război, am părăsit Teatrul din Orléans cu sentimentul că, dacă speranţa ”moare ultima”, uneori mai şi câştigă.