COMENTARIU | Crenguţa Nicolae: Oglindă, oglinjoară, cine-i cel mai conservator partid din ţară?

Critica Occidentului decadent era înainte vehiculată doar pe site-urile dreptei conservatoare; acum, ea e confiscată de PSD pentru că e percepută ca având cel mai mare potenţial de a atrage voturi. În primul rând, e vorba de dorinţa de a imita o formulă care a avut succes electoral în străinătate, respectiv formula lui Donald Trump (acelaşi Mirel Palada reflecta: „se reconfigureaza politica interna pe baza de schimbare de catalizatori americani. de la americanii vechi, democratii care nu sufereau psd-ul, la noii americani, la republicanii trumpisti care s-ar cam putea sa nu sufere pe altcineva pe aici prin preajma...”). Nu e un secret că PSD n-a fost în relaţii bune cu administraţia Obama şi că şi-a pus mari speranţe în schimbarea de gardă de la Washington, cum nu e un secret nici că liderii PSD îl admiră pe Trump şi se regăsesc în modul lui de a vedea lumea.

În al doilea rând, e vorba de exploatarea interesată a unor confuzii mai vechi de termeni. Un admirator autohton al lui Trump se va simţi dator să explice că românii deosebesc greşit stânga de dreapta şi că ar trebui să se uite la SUA, unde avem numai conservatorism (încarnat de republicanii lui Trump, naţionalişti care ţin cu poporul, susţin reindustrializarea Americii şi redresarea morală a ţării) şi liberalism (democraţii lui Clinton, care ţin numai cu elitele, cu imigranţii şi cu minorităţile sexuale). Prin urmare, strategia ideală pentru PSD ar fi de a caricaturiza stânga, făcând ceea ce pe vremuri denunţa cu indignare la adversarii săi de dreapta: pune semnul de egalitate între stânga şi marxism, ştiind că dacă în România deja a devenit plicticos să acuzi pe cineva de comunism, în schimb ideea de marxism provoacă fie oroare, fie teamă, fie măcar băşcălie.

Am spus mai sus că este o exploatare interesată a unei confuzii de termeni pentru că PSD şi-a schimbat nu numai ideile, ci şi electoratul pe care mizează. Majoritatea comentatorilor care vorbesc pe Facebook sau la tv despre „marxişti” şi „Antifa” sunt inşi înstăriţi, cu prea puţin interes personal de a se mai bate pentru idealurile clasice ale stângii economice – demnitatea muncii, taxarea echitabilă, protecţia categoriilor defavorizate, protecţia mediului. Aceasta explică de ce se declară acum conservatori şi pretind că a te poziţiona la stânga în ziua de azi s-ar reduce la grija pentru minorităţile sexuale sau pentru imigranţi. Cu ocazia mitingului, unii dintre ei au exprimat faţă de diasporenii săraci sau faţă de precarii „salariaţi la patron” din ţară aproape acelaşi dispreţ pe care l-am văzut la opozanţii bogaţi ai PSD faţă de cei de la mitingul PSD din iunie: iată proştii, iată agramaţii, iată plebea.

S-a conturat chiar şi un conflict care aparent ar fi între generaţii, dar de fapt e unul economic cât se poate de clasic: „noi suntem ultima şi poate singura generaţie educată din istoria României”, a scris cineva, referindu-se la epoca anilor ‘70 în care au studiat mulţi dintre cei ce datorează comunismului faptul că familiile lor au scăpat de sărăcie. Unii au scăpat atât de bine de sărăcie, încât şi astăzi formează adevărata burghezie a ţării şi asigură constant baza solidarităţii transpartinice atunci când e vorba de interese şi de politici economice. De asta şi s-a şi lipit aşa de bine alianţa PSD-ALDE; pentru electoratul fin al PSD care vrea să scape de eticheta de burghezie roşie, să-şi satisfacă snobismul şi nevoia de onorabilitate, Călin Popescu-Tăriceanu ar fi exact ceea ce trebuie la prezidenţiale: un fondator al acelui PNL care a reprezentat dreapta în alianţa cu partidul lui Traian Băsescu pe când PD era de stânga.

Nu că electorii înstăriţi din PSD n-ar avea însă de unde alege şi în afara lui Tăriceanu: doar şi Liviu Dragnea, şi Darius Vâlcov au început ca politicieni în PD şi au rămas de dreapta. De asta au şi făcut aşa de uşor pasul explicit spre naţionalism şi, iată, conservatorism. Totuşi, spre deosebire de celelalte partide, PSD s-a mândrit mereu că are o identitate de stânga neschimbată (spre deosebire de PD, de pildă, care a virat de la stânga la dreapta peste noapte). Inovaţiile erau menite şi ele să întărească apartenenţa asta ideologică, nu s-o sape. Fostul ideolog PSD Vasile Dâncu scria în 2011, pledând pentru modernizarea doctrinară a partidului după exemplul laburiştilor lui Tony Blair, încă admiraţi pe atunci de Adrian Năstase şi Victor Ponta: „Chiar dacă a fost o guvernare de stânga, „a treia cale” nu a păstrat decât o singură cerinţă politică de stânga din campanie: salariul minim pe economie, dar şi acela nu era stabilit de sindicate sau prin negocieri cu sindicatele, ci mai degrabă de o comisie de experţi cu foarte mulţi sociologi şi specialişti în economie, politici sociale sau asistenţi sociali.”

Acum însă, cu desfiinţarea salariului minim pentru mediul privat propusă de ministrul Eugen Teodorovici, ori cu PSD care a votat cot la cot cu PNL ca românii cei mai săraci să-şi piardă dreptul la venitul minim garantat la primul loc de muncă refuzat, nu mai e de ajuns nici modelul „a treia cale”, adică deplasarea spre centru a unui partid de stânga aflat în pierdere de viteză electorală. PSD propune de-a dreptul măsuri de furat alegătorii dreptei şi o face cinic, ştiind că oricum celelalte partide sunt şi mai dure şi mai dezinteresate faţă de electoratul de stânga. Ori poate sperând că alegătorii nu se mai împiedică de un detaliu ca salariul minim dacă li se distrage suficient atenţia cu meciul amical PSD-PNL pentru titlul de cel mai conservator partid din ţară.