COMENTARIU: Cum ar fi să avem un preşedinte român al Consiliului European

„Alarmă! Dispută dură cu Ucraina, izolare în UE, îndepărtare de domnia legii şi de independenţa justiţiei, atacuri la ONG-uri şi la presa liberă – asta e strategia partidului Lege şi Justiţie sau un plan al Kremlinului? Prea seamănă ca să poţi dormi liniştit”, a postat Tusk. Premierul polonez de atunci, Beata Szydlo, a replicat că Tusk „n-a făcut nimic pentru Polonia” din postura lui de preşedinte al Consiliului European şi că acum se foloseşte de această funcţie ca să atace Polonia, iar ministrul de externe l-a acuzat că n-a fost în stare să-şi asigure un rol activ în politica europeană şi de asta încearcă acum să se amestece din nou în politica internă, ţinând cont de speculaţiile că Tusk se pregăteşte pentru o candidatură la preşedinţia ţării în 2019, când îşi încheie mandatul la Bruxelles.

O întâmplare de acest fel ar părea plauzibilă şi într-un viitor în care România ar fi dominată tot de PSD sau de alte partide mai agresive decât PSD în materie de naţionalism, iar preşedintele Klaus Iohannis, devenit preşedinte al Consiliului European în locul lui Tusk, aşa cum susţin zvonurile publicate la noi în ultima lună, ar reacţiona la vreo decizie care nu ar fi pe plac Bruxellesului. Sau poate doar pare plauzibilă, căci deosebirile faţă de situaţia lui Tusk sunt importante.

Tusk n-a funcţionat niciodată în politica internă poloneză ca factor simbolic, precum Iohannis, ci a fost politician activ – fondator şi lider al partidului său, Platforma Civică (PO), locomotivă a acestuia în alegerile din 2007 şi 2011 (unde PO a învins PiS – Lege şi Justiţie, actualul partid de guvernământ) şi de două ori ales prim-ministru. Jaroslaw Kaczynski, şeful PiS, declara în 2014 că abia aşteaptă ca Tusk să plece la Bruxelles ca să scape de el (cam cum ar gândi probabil orice lider PSD dacă ar fi cert că Iohannis are şanse la o funcţie în UE), dar în primăvara lui 2017, aceeaşi Beata Szydlo a fost singura din cei 28 de şefi de state şi guverne din UE care s-a opus, cu scandal, unui al doilea mandat al lui Tusk la Bruxelles (ceea ce e improbabil să facă vreodată românii în raport cu Iohannis). PiS l-a acuzat pe Tusk că a trădat Polonia, prin felul cum a coordonat din partea UE criza refugiaţilor şi prin faptul că a ameninţat guvernul de la Varşovia cu sancţiuni dacă nu acceptă cota de refugiaţi repartizată de la Bruxelles.

În ceea ce-l priveşte, Iohannis s-a comportat remarcabil de neconflictual, în ultimele luni mai ales: n-a încurajat instabilitatea politică (desemnarea Vioricăi Dăncilă ca premier), nu a iniţiat nicio dispută şi a limitat impactul celor apărute (revocarea Laurei Kovesi de la DNA), a menţinut relaţii civilizate cu toţi actorii politici (s-a întâlnit cu Liviu Dragnea în loc să refuze pe motiv că e „penal”). Singurele arii unde a vrut să se pronunţe au fost trei: lupta anticorupţie, unde a susţinut-o total pe Kovesi (lupta anticorupţie fiind la ora actuală singurul nostru produs considerat vandabil pe piaţa ideilor de revitalizare a proiectului european), plus două chestiuni arzătoare în dezbaterile europene de acum: bugetul UE după Brexit, unde s-a declarat pentru majorarea contribuţiilor din partea statelor membre, şi modul de alegere a viitorului preşedinte al Comisiei Europene în 2019, unde s-a declarat în favoarea sistemului Spitzenkandidat (capul de listă al partidului care câştigă majoritatea în Parlamentul European devine preşedinte, în loc să fie cineva selectat de Consiliul European şi apoi supus votului PE).

Toate cele trei poziţii coincid cu ceea ce vrea Germania şi nu e greu de văzut că o înlocuire a lui Tusk cu Iohannis ar însemna pur şi simplu o nouă voce a Germaniei la vârful UE. În 2014, Tusk a fost uns fiindcă l-a susţinut Angela Merkel, iar ceilalţi membri ai Consiliului s-au raliat pe rând poziţiei ei. Contracandidata lui Tusk, social-democrata daneză Helle Thorning-Schmidt, a pierdut susţinerea cancelarului german după ce Federica Mogherini a fost selectată pentru funcţia de reprezentant pentru politica externă a UE, or, doi oameni de stânga ar fi fost prea mult pentru două poziţii de vîrf în UE. Opţiunea lui Merkel pentru Tusk a fost fără riscuri, întrucât polonezul a promovat ca şef al Consiliului poziţiile dorite de Germania. E posibil şi acum ca Germania să-şi aleagă un favorit din Est (l-ar putea alege şi din ţările sudice sau nordice, numai că primele deja au marcat o funcţie la vârful UE prin portughezul Mário Centeno, pe care Germania şi Franţa au convenit să-l desemneze la conducerea Eurogrupului, grupul miniştrilor de finanţe din zona euro).

Dacă ar fi aşa, probabil că preşedintele român ar fi potrivit, fiindcă România e o ţară care n-are nici ambiţia de a contra UE la fiecare pas, ca Grupul de la Vişegrad, nici ostilitatea specifică la adresa Rusiei afişată de baltici, iar Klaus Iohannis n-are veleităţi de lider regional şi nu s-a remarcat nici prin iniţiative deosebite, nici prin vreun stil de lucru capabil să-i creeze un profil mai vizibil la Bruxelles. De ce ar fi însă un atu să te defineşti doar arătând că nu eşti ca alţii? Răspunsul politicos e că atribuţiile preşedintelui Consiliului fac necesar un mediator, un tip capabil să organizeze negocieri şi să concilieze puncte de vedere divergente între şefii de state şi de guverne din ţările membre, nu un lider capabil să imprime direcţia UE printr-un grup de comisari specializaţi, aşa cum e nevoie la şefia Comisiei Europene.

Un răspuns mai nepoliticos ar fi că UE, ca forţă politică, n-a făcut niciun pas înainte faţă de 2009, anul când primii ocupanţi ai funcţiilor create prin Tratatul de la Lisabona nu erau nişte personalităţi politice cu anvergură, ci nişte oameni cunoscuţi doar la ei în ţară – belgianul Herman van Rompuy ca preşedinte al Consiliului European şi britanica Catherine Ashton ca reprezentant de politică externă al UE. Fostul ministru de externe suedez Carl Bildt critica atunci această opţiune pentru o „soluţie minimalistă” care ar reduce „şansa UE de a avea o voce distinctă în lume”. Dar filozofia aceea s-a păstrat. Mai nou, suprapunerile şi ciocnirile apărute între instituţiile UE au făcut ca şeful Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, să propună chiar comasarea funcţiilor de preşedinte al Consiliului şi de preşedinte al Comisiei, cu sensul clar că prima e cea inutilă. Deja ideea de Spitzenkandidat va reduce din atribuţiile Consiliului.

Ar putea însă un preşedinte al Consiliului să fie un politician dornic ca UE să devină, din vocea Germaniei, „vocea distinctă în lume” la care visa Bildt? Publicaţia Politico îl socoteşte pe premierul olandez Mark Rutte drept „cea mai proeminentă voce liberală în Consiliul European şi un candidat bine poziţionat pentru a-i succeda lui Donald Tusk la şefia Consiliului în 2019”. Rutte are intenţia de a umple golul creat de Brexit, încercând să formeze o coaliţie de ţări capabile să contrabalanseze dominaţia franco-germană în UE sau să funcţioneze ca un al treilea centru de greutate pe lângă ele. Politico se întreba dacă Rutte va alege să susţină dorinţa franco-germană de stimulare a integrării UE sau va prelua rolul Marii Britanii de cenzor pragmatic, răspunsul fiind că va alege de fapt ambele variante.

La 2 martie, Rutte şi-a expus la Berlin viziunea asupra viitorului UE după Brexit, în care „perspectiva romantică” a federalismului ar urma să fie înlocuită de „o comunitate de valori şi un parteneriat între 27 de state suverane”. Comisia Europeană ar ceda mult din atribuţii statelor, „întrucât Bruxellesul serveşte statele membre, nu invers”: ele ar controla (posibil prin Consiliul European) regulile de disciplină bugetară şi viitorul Fond Monetar European, bugetul UE ar fi redus şi alocările către state ar fi condiţionate de reforme structurale, iar dimensiunile de bază ale cooperării ar rămâne integrarea pieţei serviciilor şi securitatea (lupta contra criminalităţii, întărirea frontierelor, un nou sistem comun de acordare a azilului pentru migranţi). După Rutte, numai aşa ar putea UE să-şi recâştige credibilitatea şi să combată ascensiunea extremiştilor.

Discursul lui Rutte a făcut deja valuri în Europa, mai ales că a fost programat înadins înaintea alegerilor din Italia, unde extremiştii care au tot strigat în campanie că italienii „n-ar trebui să fie sclavii Berlinului şi ai Bruxellesului” sunt bine cotaţi în sondaje. E greu de prevăzut dacă Rutte va izbuti să adune suficient sprijin încât să candideze cu o astfel de viziune la Consiliul European ori dacă ea e mai bună pentru UE decât cea franco-germană. Pentru noi însă e important acum să aflăm că există şi această perspectivă şi, atunci când mai auzim speculaţii despre viitorul preşedinte al Consiliului European, fie el român sau nu, să ştim ce înseamnă şi ce se poate face cu această funcţie.

Citeşte şi: COMENTARIU: Cum ar fi să avem un preşedinte român al Consiliului European

Citeşte şi: Un congres pentru Liviu Dragnea. Organizaţiile PSD se întrec în rezoluţii de „susţinere deplină şi necondiţionată” a şefului partidului

Citeşte şi: Tăriceanu: Pentru Iohannis, DNA este pe plus cât timp condamnările sunt mai multe decât abuzurile. Preşedintele e exact ca un politruc din vremea comunistă

Citeşte şi: Prima reacţie a UDMR în contextul cererii de revocare a şefei DNA. Kelemen: Nu se discută raţional, nu se poate discuta cu nuanţe. Kovesi a zis că e perfectă, nu îşi dă demisia

Citeşte şi: Kelemen Hunor: Din 2007, România arată ca un vapor fără un căpitan pe o mare agitată. Ce spune liderul UDMR despre Codul Administrativ

Citeşte şi: Eurodeputat PSD, după anunţul lui Timmermans de introducere a unui mecanism de control al fondurilor europene: Comisia Europeană maschează intenţia de a tăia fondurile pentru România