COMENTARIU: Oglindă, oglinjoară, spune-mi cine-i mai legitim în ţară?

Ceea ce va eşua odată cu el va fi însă şi altceva: însăşi posibilitatea de a recupera sensul corect al conceptelor folosite cel mai des ca argumente în discuţiile pe ton ridicat care se duc în această perioadă.

În urmă cu două săptămâni a apărut pe site-ul Consiliului Superior al Magistraturii o declaraţie comună semnată de CSM, Ministerul Public (sistemul parchetelor) şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (instanţa judecătorească supremă), prin care cele trei instituţii "îşi exprimă, în mod ferm, angajamentul sistemului judiciar român de continuare şi intensificare a eforturilor de luptă împotriva corupţiei, prin toate mijloacele legale", "aderă la valorile fundamentale, principiile şi mecanismul de monitorizare al Strategiei naţionale anticorupţie 2016-2020", "îşi asumă îndeplinirea măsurilor ce ţin de competenţa autorităţii judecătoreşti" şi "participă la îndeplinirea condiţionalităţilor stabilite prin mecanismul de monitorizare al Strategiei Naţionale 2016-2020".

Uniunea Naţională a Judecătorilor a cerut semnatarilor să denunţe declaraţia, cu argumentul că ea duce la confuzia rolului instanţelor (judecătorilor) cu cel al parchetelor (procurorilor), cu consecinţe negative asupra aparenţei de independenţă şi imparţialitate a justiţiei. Un ONG, Centrul de Resurse Juridice, a contestat însăşi ideea de coalizare expresă a judecătorilor cu procurorii, cu argumentul că rolul instanţelor nu poate fi acela de a lupta "cu mânie proletară" contra sau pentru ceva şi că justiţia nu îşi poate selecta cauzele ca fiind unele mai mult sau mai puţin importante decât altele.

O declaraţie cu un text aproape identic a fost semnată de CSM, ICCJ şi MP în octombrie 2012, pe atunci cu referire la Strategia naţională anticorupţie 2012-2015, aprobată de guvernul Ungureanu în martie 2012 la propunerea ministrului de atunci al justiţiei, Cătălin Predoiu.

Noua strategie a fost aprobată în august 2016 de guvernul Cioloş, la propunerea ministrului Raluca Prună, care a şi cerut celor trei instituţii să-şi exprime din nou adeziunea la Strategie.

Între timp însă a plecat de la putere guvernul Cioloş, iar instanţele şi parchetele au intrat în alertă, atât din cauza insistenţei guvernului PSD de a promova legile de reformă a justiţiei după proiectele prezentate în această perioadă de ministrul Tudorel Toader, cât şi din cauza controlului Inspecţiei Judiciare la DNA, control cerut de acelaşi Toader. Aşa se explică întoarcerea tocmai acum a celor trei instituţii la tactica "frontului comun", simbolizată poate cel mai bine de faimoasa declaraţie din 2013 a Liviei Stanciu, fosta şefă a ICCJ, prin care se recomanda în 2013 drept "partener total şi necondiţionat" al DNA în lupta contra corupţiei.

Epoca aceea s-a terminat, dar de pe urma ei a rămas însă o ceaţă deasă în jurul celor două concepte de bază pentru discuţiile despre independenţa justiţiei şi lupta anticorupţie: politizarea şi legitimitatea.

Nu am văzut până acum nicio instituţie sau persoană implicată în astfel de discuţii, indiferent de care parte a baricadei s-ar fi situat, dornică să păstreze coerenţa atunci când vorbeşte despre ele.

Primul reproş adus ideilor lui Toader de reformă a justiţiei a fost că îl scoate pe preşedintele ţării din procedura de numire a procurorilor-şefi ai principalelor parchete, reinstituind sistemul care a funcţionat aproape continuu înainte de 2005, când numirea lor era în răspunderea Ministerului Justiţiei. Critica vizează "politizarea" procesului de numire a şefilor de parchete, dat fiind că ministrul justiţiei este un personaj numit politic, pe când preşedintele este ales de popor.

Ar părea că o asemenea critică e imposibilă, după ce ultimii ani ai mandatului Băsescu au relevat din plin cum arată genul nociv de trocuri între preşedinte, premier şi alte forţe politice care alterează procesul de promovare la vârful parchetelor.

Dar nu: argumentul care susţine această critică e că preşedintele poate că o fi şi el un politician, dar e ales democratic şi, mai mult, e omul ales cu cel mai mare număr absolut de voturi care se exprimă la un scrutin din România, deci e automat mai legitim şi decât parlamentul, şi decât guvernul, nemaivorbind de un simplu ministru al justiţiei. Acest argument e însă fals, pentru că legitimitatea oricărui politician care ocupă o funcţie în stat derivă strict din faptul că el sau partidul care l-a numit în funcţie au primit suficiente voturi de la cetăţeni încât să primească puterea conform sistemului electoral în vigoare la un moment dat.

Legitimitatea nu derivă nici din sistemul de vot care i-a promovat acolo (cu alte cuvinte, dacă preşedintele ţării ar fi ales de parlament, ar fi la fel de legitim ca acum, sau un politician care e ales prin vot uninominal nu e mai legitim decât unui ales pe liste), nici din numărul de voturi primite sau din participarea la vot (cu alte cuvinte, un politician ales în condiţiile unei prezenţe la vot de 20% e la fel de legitim ca unul ales cu 90%).

Aceasta înseamnă că o adevărată critică a "politizării" în legile justiţiei nu poate porni decât de la urmărirea cu adevărat a independenţei de organizare a justiţiei, având în vedere ceea ce deja toţi preşedinţii şi toate guvernele au învăţat pe pielea lor, anume că orice lege făcută la un moment dat special ca să convină unui anumit grup de politicieni se va întoarce la un moment dat, împotriva lor atunci când votul va aduce la putere un grup rival (cum s-a spus deja de nenumărate ori, dacă am avea un preşedinte de la PSD, cine ar mai susţine ca preşedintele să continue să numească şi să revoce şefii de parchete?).

A existat o perioadă scurtă în 2004 când numirea şefilor de parchete era atribuţia CSM; însuşi Călin Popescu-Tăriceanu a lansat anul trecut un proiect care exclude şi preşedintele, şi ministrul justiţiei din procedura de numire a şefilor parchetelor, care ar urma să depindă strict de CSM. Interesant este însă că acum însuşi CSM e de altă părere, unul din amendamentele aduse de Consiliu la propunerile lui Toader fiind tocmai ca şefii parchetelor să fie numiţi în continuare de preşedintele României, la propunerea CSM şi cu avizul Ministerului Justiţiei.

Am precizat mai sus "independenţă de organizare" pentru că despre organizare este vorba în proiectele de reformă a justiţiei, nu despre înfăptuirea actului de justiţie şi nici despre legile pe care le aplică procurorii şi judecătorii. ONG-ul care spunea mai sus că justiţia nu îşi poate selecta cauzele ca fiind unele mai mult sau mai puţin importante decât altele uită nu doar că avem o hotărâre de guvern în vigoare privind Strategia naţională anticorupţie, dar şi că lupta anticorupţie este politică de stat încă din anul 2001, când a apărut prima Strategie naţională anticorupţie (PNA, predecesorul DNA, a apărut în 2002), pentru simplul motiv că legile, vorba lui Tudorel Toader, nu le fac procurorii sau judecătorii, ci parlamentele şi guvernele, adică tot politicienii.

În fiecare stat, codurile penale arată altfel, cu pedepse diferite, filozofii şi definiţii diferite în privinţa categoriilor de infracţiuni, iar ele evoluează de-a lungul istoriei şi al diverselor guvernări: aceasta nu înseamnă nici relativism care ar trebui corijat, nici amestec nepermis al politicului în actul de justiţie, tocmai pentru că nu de actul de justiţie, de lucrul la un dosar e vorba, ci de modul cum o societate se concepe pe sine din punct de vedere moral.

"Ne-ar trebui un Vlad Ţepeş", "desfiinţaţi DNA" sau "nu ne putem întoarce la PNA de pe vremea lui Amărie" sunt judecăţi morale; dacă ele sau altele asemenea devin sau nu literă de lege depinde de inteligenţa politicienilor de la un moment dat de a găsi drumul cel mai potrivit între extreme, adică între sufocarea independenţei justiţiei şi asmuţirea cetăţenilor să devină ei înşişi "vigilantes" acolo unde justiţia e prea slabă.

Iar cu asta ne întoarcem la declaraţia comună a CSM, ICCJ şi MP. Ea nu greşeşte pentru că susţine lupta anticorupţie, ci pentru că o face din nou într-un mod care sugerează că acum suntem sub asediu, în criză, într-o situaţie excepţională, unde e nevoie ca judecătorii şi procurorii să se unească strâns, să se susţină unii pe alţii şi să ceară protecţie din partea altor instituţii sau segmente ale societăţii, fiindcă justiţia e prea slabă ca să poată rezista singură asaltului din partea unui anumit grup de politicieni.

Aşa cum s-a şi pus problema la un moment dat înainte de semnare, fiecare dintre instituţii şi-ar fi putut emite firesc propria declaraţie, cu obiective şi instrumente specifice raportate la Strategia anticorupţie.

Semnată însă aşa de toate cele trei instituţii şi cu acelaşi text din 2012, declaraţia comună însă e doar un mod în plus de a politiza exact ceea ce n-ar trebui să aibă de de-a face cu niciun grup politic.

Citeşte şi: PSD şi ALDE stabilesc, la Mamaia, în week-end, priorităţile legislative: legile justiţiei, Pilonul II de pensii şi acciza la carburanţi. Guvernul, chemat la reuniune

Citeşte şi: Orban, către premierul Tudose: Unde să îşi ţină românii banii, Terente? Să îi ţină sub saltea?/ Contul separat de TVA şi supracciza la combustibili, efecte grave

Citeşte şi: DECLARAŢIA ZILEI. Călin Popescu Tăriceanu despre starea justiţiei

Citeşte şi: VIDEO | Ministrul Florian Bodog, prima reacţie după dosarul CNAS: Toleranţă zero la corupţie

Citeşte şi: Victor Ponta: Imi voi prezenta proiectul politic, din care nu face parte fostul premier Grindeanu

Citeşte şi: Călin Popescu Tăriceanu: Avem imaginea unei situaţii incredibil de grave în domeniul Justiţiei, judecători care confirmă că sunt timoraţi de procurori, că nu pot să lucreze