Video INTERVIU: Roman - Pentru intrarea în NATO în 2004 trebuie să îi mulţumim lui George W. Bush - VIDEO

Petre Roman a mai spus că a rămas în relaţii prieteneşti cu fostul preşedinte american Bill Clinton, cu care este coleg în Clubul de la Madrid, afirmând că i-a reproşat acestuia faptul că nu a susţinut, în 1997, aderarea României la NATO.

Fostul premier al României a reamintit şi momentul vizitei sale la sediul NATO, când Manfred Worner l-a pus în faţa tuturor ambasadorilor NATO, cu care a discutat peste trei ore, dar şi despre momentul 1997, când puterea de la Bucureşti a încercat să facă lobby în Statele Unite ale Americii pentru intrarea României în NATO, într-o întâlnire cu senatori democraţi şi republicani.

Actualul deputal liberal mai aminteşte momentul cel mai greu din parcursul aderării României la NATO, implicarea în războiul din Iugoslavia, în 1999. Acesta povesteşte despre atmosfera din Parlament, când s-a dat un vot pentru ca avioanele NATO să utilizeze spaţiul aerian al României în timpul operaţiunilor din Iugoslavia şi despre faptul că Ion Iliescu şi PSD s-au abţinut la vot.

Fostul premier consideră că acest moment a dus la o încredere crescută a Occidentului în România, dovadă fiind faptul că în acelaşi an ţara noastră a fost invitată să înceapă parcursul de integrare în Uniunea Europeană.

Prezentăm integral interviul acordat de Petre Roman agenţiei MEDIAFAX:

Reporter: Vă aflaţi la începutul cronologiei aderării la NATO, cu momentul 1990, când, ca şi premier, i-aţi scris lui Manfren Worner, secretarul general al NATO, invitându-l în România.

Petre Roman: Toate încep în 7 iulie 1990, când a avut loc la Moscova, exista URSS, preşedinte era Gorbaciov, a avut loc întâlnirea Pactului de la Varşovia. Au venit toţi noii conducători ai statelor socialiste, toţi erau noi, şi acolo, fiecare a exprimat un punct de vedere cu privire la Tratatul de la Varşovia. Eram împreună cu Ion Iliescu, şi vă spun despre ceea ce am spus eu, şi anume, vorbind pentru România, am spus că România nu mai doreşte să mai existe acest Pact de la Varşovia şi că se gândeşte să găsească o altă formulă de securitate, care poate fi NATO, şi că nu dorim nicio altă formulă, intermediară. Sigur, eu îl înţeleg foarte bine pe Gorbaciv, care încerca să salveze ce poate, ca dovadă că ulterior a fost acuzat pe toate relele din lume, deşi are merite importante pentru încheierea Războiului Rece, fără niciun fel de victime. Dar el dorea, dacă nu mai există Pactul de la Varşovia, să dispară, simultan, şi NATO. I-am spus: «Domnule, nu susţinem această idee, şi nici nu dorim vreo condiţionare legată de formula de securitate» (..) şi fiecare ţară a spus cam acelaşi lucru, şi erau oameni importanţi acolo, din Polonia era Lech Walesa, era Havel. Practic, în 1990, s-a hotărât desfiinţarea Tratatului de la Varşovia şi a deschis drumul către NATO, desfiinţarea propriu-zisă având loc în 1991, la Praga. Dar momentul important a fost cel de la 7 iulie 1990, de la Moscova, în prezenţa lui Mihail Gorbaciov.

Reporter: În acelaşi an aţi fost la sediul NATO.

Petre Roman: În octombrie 1990 eu am trimis o scrisoare lui Manfred Worner, care a fost foarte curajoasă pentru vremea aceea, foarte curajoasă, a fost o scrisoare din partea mea, prim-ministrul României, şi anume am spus că noi am dori o relaţie strânsă cu NATO, inclusiv o relaţie diplomatică, cu alte cuvinte să fim alături. Eu nu mi-aş fi imaginat că, în momentul în care am scris această scrisoare, eram singur, dintre fostele ţări socialiste. Mi-a venit răspunsul şi, în octombrie 1990, am făcut prima vizită a unui prim-mnistru dintr-o fostă ţară socialistă la NATO. A fost o vizită extrem de bună, foarte frumoasă, deşi grea pentru mine. Manfred Worner era un om absolut admirabil, am ţinut foarte mult la omul ăsta, din păcate a murit tânăr. Era un om cu o deschidere şi o viziune formidabile. El este omul care a spus «Acum e momentul, acum e momentul pentru noi, pentru NATO, să îşi deschidă porţile, să arate că este deschis». Multă lume se îndoia de lucrul acesta. Uniunea Sovietică încă exista, să nu uităm lucrul ăsta. A fost această vizită, vorbim de lucruri care sunt simpatice pentru oameni.

Reporter: Ce moment vă amintiţi din această vizită?

Petre Roman: Îmi amintesc, m-a primit foarte frumos, ceremonios, cu toate onorurile, la sediul NATO, m-a dus în biroul său şi mi-a spus «Dragă domnule prim-ministru, şi dacă îmi permiţi, dragă Petre, acum urmează să îţi arăţi capacitatea de a promova interesul ţării tale. Urmează întâlnirea cu toţi cei 16 ambasadori NATO şi te sfătuiesc să rămâi în faţa lor oricât vor dori ei, să răspunzi la absolut toate întrebările». Pentru mine, mie mi s-a părut asta un lucru firesc, numai că a durat trei ore. Fiecare ambasador mi-a pus întrebări, fiecare ambasador. La sfârşit, Manfred Worner a fost foarte drăguţ şi a spus «Ai făcut un lucru extraordinar pentru ţara ta, te felicit. Şi a făcut o conferinţă de presă, cu mine alături, am fotografia pe aici, e o fotografie celebră. Deci aşa au început lucrurile cu NATO».

Reporter: Vă gândeaţi atunci că va dura atât de mult ?

Petre Roman: Haideţi să ne gândim la un lucru, asta se întâmpla în '90, şi noi am intrat în 2004. Adică 14 ani. Eu aveam impresia că se poate mult mai repede. Am avut o şansă, noi, de fapt nu o şansă, o iniţiativă, în 1997. După ce am câştigat alegerile, CDR plus PD, şi era evident că cei care au venit la putere sunt pro-vestici, pro-occidentali, noi am avut senzaţia că acum, Occidentul ne va înţelege şi ne va accepta mai repede. Nu a fost aşa. Am făcut o vizită, atunci, în calitate de preşedinte al Senatului, am decis să fac o campanie în Senatul American, înainte de luarea deciziei. Şi am fost acolo, m-am întâlnit cu 21 de senatori americani, pe rând. Ştiţi că fiecare senator american este o instituţie în sine. Cu 21, şi republicani şi democraţi. Am crezut, noi, cel puţin aceasta era convingerea mea, împreună cu Emil Constantinescu, care era preşedinte, să facem tot ce se poate.

Ştiam că în iulie 1997 urmează să se ia o decizie, şi cam toată lumea ştia că decizia nu poate fi decât despre trei ţări. Trebuia să fie o ţară mare, importantă, Polonia, la care s-a adăugat Ungaria şi Cehia. Noi credeam că, urmare a acestei mari schimbări care avusese loc în România, avem şi noi o şansă. Am fost şi noi acolo, am făcut un lobby, nu? Un lobby în sensul cel mai nobil al cuvântului. Am constatat că senatorii republicani erau de accord, dar preşedinte era Bill Clinton, democrat, şi senatorii democraţi spuneau «Nu ştim, să vedem». Acum sunt coleg cu Bill Blinton, de mai mulţi ani, în Clubul de la Madrid, el este preşedintele de onoare al Clubului, suntem în relaţii foarte prieteneşti, i-am făcut reproşuri pe tema asta. Administraţia americană, respectiv Bill Clinton, a apreciat atunci că nu dispune de suficient sprijin şi le-a fost teamă că nu obţin cele 67 de voturi, pentru că atât trebuia.

Reporter: Credeţi că România era pregătită în 1997?

Petre Roman: În ce sens? Sigur că nu era pregătită, niciodată nu eşti pregătit, dar ar fi fost foarte bine pentru România. România, mental, era pregătită. Mentalitatea, opinia publică, era pregătită pentru asta. Forţele noastre armate au dovedit că au trecut la reforma de a compatibiliza Armata română cu NATO foarte bine, s-a dovedit. În acel moment, lucrurile erau frumos avansate, în fine, cât de cât. Eu cred că se putea, dar, vă daţi seama, din 1997, a mai durat încă şapte ani. Iar în 2004, trebuie să fim sinceri, a fost o decizie în bună măsură a lui George W Bush. Putem să nu fim de acord cu multe din lucrurile pe care le-a făcut, dar trebuie să îi mulţumim întotdeauna pentru faptul că atunci, a decis «Da, România». Nu a fost doar România, a fost un val mai mare şi în acest fel am devenit membri NATO, în 2 aprilie 2004.

Reporter: Ce înseamnă România membru NATO pentru omul simplu?

Petre Roman: E bine să spunem lucruri foarte simple şi clare, nu sofisticate. De ce a fost atât de important pentru România acest pas? Pentru că România s-a aflat într-un vid de securitate. Noi nu mai aveam nicio umbrelă de securitate. Niciodată nu ştii dacă împrejurările, se vede foarte bine, uitaţi-vă ce s-a întâmplat acum în Ucraina, cu Crimeea, niciodată în materie de securitate, de suveranitate naţională, de independenţă, niciodată nicio precauţie nu este de prisos. Niciodată. Noi eram într-o situaţie în care nu aveam o umbrelă de securitate. În acea perioadă, Uniunea Sovietică nu mai exista, Rusia era slabă, dar nu ştii. A fost războiul din Iugoslavia, aici, lângă noi, un război civil îngrozitor, cu victime. Pentru noi, NATO asta însemna, să ne punem la adăpost în ceea ce priveşte securitatea naţională, ceea ce s-a şi întâmplat şi ceea ce este şi astăzi lucrul de cea mai mare însemnătate pentru noi, ca ţară, ca să fim la adăpost de orice necazuri. Lucrurile, sigur, au evoluat, între timp Armata română a dovedit că este întru totul capabilă să facă faţă cerinţelor NATO, a dovedit-o, în multe împrejurări, în Kosovo, în Afganistan, şi Irak, în multe teatre complicate.

Reporter: Cu nişte costuri umane, totuşi.

Petre Roman: Cu nişte costuri, sigur, cine obţine securitate pe gratis? Nimeni. De la bun început, eu am devenit raportor special NATO în 1993, pentru că am fost ales de Adunarea NATO, am fost primul raportor special NATO provenit din fostele ţări socialiste. În rest, erau numai raportori din ţările membre. Pe mine m-au votat raportor special NATO exact pentru extinderea NATO, ceea ce îmi convenea de minune. Şi am văzut, erau foarte mulţi occidentali, britanici în special, francezii chiar, care spuneau «Domnule, dar stai puţin, voi ne cereţi. Şi voi, voi ce aduceţi în NATO? Noi aici punem osul, avem cheltuieli, dar trebuie să vă angajaţi. Trebuie să fiţi compatibili şi să vă angajaţi, să contribuiţi, să fiţi contributori de securitate». Nu a fost aşa simplu. Noi târziu am ajuns contributori de securitate, dar ne-am angajat în sensul ăsta şi până la urmă am şi dovedit că suntem contributori de securitate. A fost un proces de reformă a corpului nostru militar, a Armatei noastre, care a fost cu costuri, cu dureri, dar putem spune că este un proces încheiat cu bine.

Reporter: Este o armată reformată, o armată la standardele NATO?

Petre Roman: Este o armată profesionistă. Între timp, când a apărut ideea asta că armata ar trebui să fie profesionistă, a trebuit să facem o alegere destul de complicată şi care s-a dovedit a fi nu tocmai bună, dar aşa a făcut toată lumea, şi occidentul a făcut-o, şi anume armată de profesionişti, nu de recruţi, adică tineri aduşi prin lege să facă serviciu militar. Eu cred că a fost greşit.

Reporter: De ce credeţi acest lucru?

Petre Roman: Pentru că tinerii aduşi în armată, în virtutea legii, nu prin voluntariat, erau tineri educaţi, deveneau oameni mult mai conştienţi de îndatoririle lor, şi erau o modalitatea foarte bună de a uni poporul cu armata.

Reporter: Credeţi că acum nu mai este acea legătură?

Petre Roman: E mai puţin vizibilă, acum militarii noştri, dacă se întâmplă, cum au murit cei din Afganistan, e o mare emoţie, dar până la urmă, fiecare spune «Domnule, omul e voluntar, este plătit». Aspectul ăsta, că armata reprezintă poporul, un pic a slăbit şi am vorbit cu colegi de-ai mei, oameni din înalta politică din multe ţări care au spus, din Franţa, din Spania, din Germania, care au spus «Ai dreptate, ne-am grăbit cu chestia asta». Dar oricum, armata este profesionistă, bine cotată, nu putem spune că nu ne-am făcut datoria din punctul ăsta de vedere.

Reporter: Şi iată că avem acest context politic regional. S-a vorbit despre faptul că ar putea fi o vulnerabilitate faptul că suntem membru NATO, la graniţa NATO.

Petre Roman: În momentul ăsta, chiar ce s-a întâmplat acum, arată nu numai că nu este o vulnerabilitate, ci este într-adevăr singura modalitate de a fi apăraţi. Pentru că, prepupunând un lucru cu totul şi totul imaginar, dar să zicem că Rusia ar face o mişcare din asta nebună, s-a dovedit acum, când Rusia a anexat Crimeea, că dintr-o dată, ţările NATO au devenit o unitate, ca un pumn strâns. Este excepţional momentul ăsta. Ca un pumn strans. Au spus «Până aici!». Şi suntem şi noi acolo, în pumnul ăla strâns. Această realitate este cea mai valoroasă pentru România.

Reporter: Un mesaj pentru români, la aniversarea a 10 ani de la intrarea în NATO?

Petre Roman: A fost una dintre marile realizări politice. Nu a fost uşoară, dar a fost una din importantele realizări politice. Faptul că românii, în ansamblu, o majoritate foarte consistentă, au susţinut o astfel de mişcare, a făcut ca şi clasa politică să fie consensuală în materia asta. Pentru că, în drumul către NATO, dacă ar fi fost tulburări prea mari, ar fi fost complicat. Noi avem momentul acela foarte cunoscut, foarte complicat, extraordinar la care am fost actor în prim plan, din 1999, când am fost invitaţi de NATO să ne alăturăm Alianţei în ceea ce a înseamnat oprirea ambiţiilor nebune ale lui Miloşevici. Atunci populaţia a fost împotrivă, marea majoritate. Noi, cei care eram la putere, CDR-PD, am zis «Asta e cea mai bună şansă pentru România, cea mai importantă şansă este să fim alături de ei, acum. Dacă nu suntem acum, când?».

Şi am discutat la nivel de conducere, erau domnul Constantinescu, domnul Diaconescu, domnul Ionescu Quintus, care încă este, Slavă Domnului, din partea PNL, eram eu, şeful PD şi preşedintele Senatului, şi Marko Bela, din partea UDMR. Noi am spus «Avem dreptul, conform legii, să ne declarăm că susţinem». Şi domnul Diaconescu şi domnul Quintus spuneau «Dacă trecem prin Parlament, avem foarte mari probleme». Iar eu am spus: «Om avea probleme, dar asta e modalitatea prin care să trecem peste ce e mai greu şi să arătăm că nu e o hotărâre de vârf, că e o hotărâre de bază, democratică». Am zis «Uite, o să conduc eu şedinţa din Parlament». Asta e, eram preşedintele Senatului, trebuiau Camerele reunite, şi să vedem ce se întâmplă. PSD, condus atunci de Ion Iliescu, începuse să vorbească despre egalitatea internaţională, că nu se poate, nişte lucruri care erau împotrivă. Nu mai zic de Vadim Tudir, cu fraţii noştri din Serbia, etc. A început şedinţa, fiecare grup politic trebuia să îşi spună părerea, eu am contat pe faptul că oamenii, în special PSD, vor înţelege care este miza. În jurul domnului Iliescu erau câţiva lideri de foarte bună calitate, care înţelegeau foarte bine şi care au început să îi spună «Domnule preşedinte, atenţie, nu e de joacă cu chestia asta». Şi până la urmă, domnul Iliescu a luat hotărârea să se abţină de la vot, ceea ce era acelaşi lucru. Dar până şi Vadim Tudor, ţin minte că a luat cuvântul, a adus nişte argumente, eu l-am interupt, s-a supărat, până la urmă, spune «Domnule Roman, ai şi mata dreptate, cămaşa e mai aproape de noi decât haina». Adică cămaşa era ţara, şi haina, sârbii. Rezultatul a fost excepţional, în sensul că am obţinut o largă majoritate. Iar acest rezultat, vot în Parlament, a contat enorm în ochii occidentalilor.

Îmi aduc aminte de reacţia americanilor, au fost super încântaţi. «Aţi făcut un lucru formidabil. Bravo vouă». Rezultatul, că în acelaşi an, a invitat România să înceapă negocierile de aderare la Uniunea Europeană. Adică, ne-am lămurit. Iar ulterior, am aflat că generalii lui Miloşevici, când Parlamentul României a votat, s-au dus şi i-au spus «Domnule preşedinte, s-a terminat. Cu Timişoara la 80 de kilometri de Belgrad s-a terminat, gata». Deci aşa s-a scris istoria parcursului României în drumul către NATO.

Reporter: Care ar fi cel mai greu moment din acest parcurs?

Petre Roman: Acesta a fost. În momentul în care discutam noi şi domnul Diaconescu şi domnul Quintus spuneau, pe bună dreptate «Nu cred că putem să ţinem trupele noastre în frâu». Acela a fost un moment foarte complicat, peste care am trecut foarte bine.

Citeşte şi: Sorin Ducaru: Am sărbătorit aderarea la NATO în grădina Casei Albe, alături de fetiţa mea de 6 luni

Citeşte şi: INTERVIU: Mircea Geoană - Apartenenţa la NATO, prima garanţie reală de securitate din istoria României - VIDEO, FOTO