Video Tu ştii de ce ne-am luat raţia de libertate? (Partea a III-a). Adrian Kali: Unii spun ca era bine ca ne-am plătit datoriile. Nu aveam apă caldă, nu aveam o grămadă de chestii

În volumul „Cultura penuriei anii 80”, Mioara Anton explică cum a pornit tăvălugul peste viaţa românilor, transformându-i în alergători de cursă lungă pentru supravieţuire.

“Rezervele guvernelor occidentale de a mai acorda credite pentru o industrie nerentabilă au obligat conducerea partidului să găsească soluţii pentru raţionalizarea consumului şi redresarea economiei. Presiunile Fondului Monetar Internaţional pentru ca guvernul de la Bucureşti să-şi reevalueze planurile de dezvoltare industrială, precum şi perspectiva intrării în incapacitate de plată l-au determinat pe Ceauşescu să anunţe că România intenţiona să-şi achite datoria externă, o povară care a fost aruncată direct asupra populaţiei.

Pentru a-şi atinge obiectivul, regimul a impus noi măsuri menite să disciplineze societatea şi să pună capăt unor fenomene care influenţau negativ economia. Planificarea centralizată – ilustrată propagandistic prin cincinalul calităţii, cincinalul în patru ani şi jumătate sau cincinalul revoluţiei ştiinţifice (1976–1980) – a fost un eşec niciodată recunoscut şi asumat de Ceauşescu. Raţionalizările, economisirile şi stoparea risipei s-au transformat într-o obsesie pentru secretarul general al partidului, care a dispus măsuri ce frizau uneori absurdul”, se arată în volumul citat.

Revoluţionarul timişorean Adrian Kali îşi aminteşte, într-un interviu care va face parte dintr-o relatare mai amplă a ce s-a întâmplat în acea perioadă, despre umilinţele la care erau supuşi românii în viaţa de zi cu zi.

“Din punctul meu de vedere nu era bine, unii spun că era bine că ne-am plătit datoriile, nu aveam apa caldă, nu aveam o grămadă de chestii. Unii poate uită chestia asta. Nu venea tramvaiul, fugeam acasă mă bucuram că mai picura de trei ori apa caldă ca să mă pot spăla, erau lucruri care nu erau normale, ce m-a deranjat cel mai tare, când a avut loc acel episod al germanilor când au plecat în RFG, am văzut o emisiune în care un neamţ era foarte supărat fiind întrebat de ce pleci din RDG în RFG şi ăla spunea <Ştiţi că în RFG sunt o grămadă de iaurturi, la noi sunt doar două. E, eu nu văzusem de ani de zile un iaurt, lipseau, chestii banale lipseau, atunci am zis că trebuie să îi spună cineva, poate are cineva curaj să îi spună, fiul său poate, că tot umblau bârfe din astea că el urmează. Nu s-a întâmplat asta”, a afirmat Adrian Kali.

În volumul „Cultura penuriei anii 80”, Mioara Anton arată că populaţia era nemulţumită de penuria de alimente şi produse de bază şi trimitea scrisori Comitetului Central al PCR.

“Raportul scrisorilor centralizate de Secţia Scrisori şi Audienţe a CC al PCR din 1981 înregistra o creştere a nemulţumirilor cetăţenilor ca urmare a lipsei de pe piaţă a produselor de bază, cele mai multe plângeri fiind înregistrate în judeţele Gorj, Dolj, Vâlcea, Suceava, Cluj, Prahova şi Argeş5. În opinia lui Ceauşescu, risipa, tendinţele de supra-aprovizionare şi specula erau responsabile pentru golurile care apăreau în distribuţia echilibrată a stocurilor de produse agroalimentare. Aprovizionarea cu pâine înregistrase cele mai multe  plângeri, secretarul general cerând instituirea disciplinei în distribuţia acesteia către populaţie: <Pornindu-se de la consumul mediu stabilit [180 kg de cereale pe cap de locuitor, n.n.] se va proceda la repartizarea diferenţiată a cantităţilor de pâine, făină şi mălai, potrivit necesităţilor reale de consum ale diferitelor categorii ale oamenilor muncii, astfel încât să se asigure întregii populaţii, oamenilor muncii, consumul necesar pentru ei şi familiile lor.>Totodată, era anunţată şi diversificarea alimentaţiei publice, prin introducerea unor noi sortimente bazate pe legume şi paste făinoase. O comisie centrală urma să elaboreze programul alimentaţiei raţionale, astfel încât până în 1985 să fie majorat consumul de carne pe cap de locuitor în paralel cu reducerea produselor făinoase”, se arată în volumul amintit.

Conform sursei citate, preocupat de sănătatea populaţiei, Ceauşescu era de părere că, în raport cu media europeană, românii consumau prea mult ulei şi prea multă pâine. “În sprijinul afirmaţiilor sale a folosit date statistice care indicau necesitatea schimbării obiceiurilor alimentare ale populaţiei: <Sigur, în perspectivă, şi pentru noi calea va fi să creştem ponderea produselor de carne şi să reducem consumul de cereale (…) trebuie să le explicăm oamenilor că înlocuirea consumului de glucide cu proteine animale este în interesul unei alimentaţii rationale>”, scrie MioaraAnton.

Cum s-a născut celebrul salam cu soia, iar găina a ajuns iepure şi bureţi

În căutare de soluţii ieftine, Nicolae Ceauşescu a dispus în 1982 realizarea unor sortimente de mezeluri care să cuprindă mai puţină carne şi mai mulţi înlocuitori. Aşa a început epoca salamului cu soia, devenit o unitate de măsură a suportabilităţii regimului Ceauşescu, în disputa români din ţară vs români de afară.

“Inspirat de şunca spaniolă, dar şi de pârjoalele moldoveneşti sau hamburgerii americani, secretarul general era mai mult decât optimist că şi în comerţul socialist puteau să apară înlocuitori de succes. Debuta astfel epoca salamului cu soia, expresie a politicilor absurde de rentabilizare a economiei şi înfometare a populaţiei. Nici halvaua nu a scăpat criticii lui Ceauşescu, fiind considerată prea încărcată de ulei şi mult prea dulce: <Am cumpărat chiar halva. Rămâi cu mâna unsă. Halvaua din Grecia, pur şi simplu parcă nu ai mânca nimic! Nu rămâi cu nicio unsoare pe mână şi nici nu este dulce ca a noastră.> Silviu Curticeanu nota cu ironie că Ceauşescu nu reuşise să facă diferenţa între halvaua produsă din floarea soarelui şi cea din susan, cu care îl aproviziona Ion Brad, ambasadorul român în Grecia”, scrie Mioara Anton.

Obsedat de reducerea consumului de carne, dar şi de găsirea unor soluţii ieftine pentru aprovizionarea populaţiei, se mai arată în volumul „Cultura penuriei anii 80”. Conform sursei citate,  Ceauşescu a cerut la începutul anului 1982 înfiinţarea unor ferme de iepuri, care să acopere necesarul de carne pentru piaţa internă.

“Cucerit de această nouă idee revoluţionară, secretarul general a insistat ca fermele de pui mult prea costisitoare şi nerentabile să fie înlocuite cu cele de iepuri, astfel încât până în 1985 să se obţină 50–60.000 tone de carne atât pentru piaţa internă, cât şi pentru export: <Dar să fie un program serios, să-l completăm, iar din carnea rezultată o parte o consumăm noi şi o parte o exportăm că este un export bun şi obţinem mai mult decât la pui şi ne costă mai puţin, în plus asigurăm şi blănuri pentru industria uşoară; dacă iei 3 milioane de dolari, se simte>.

Două luni mai târziu, fără să renunţe la ideea fermelor de iepuri, Ceauşescu descoperea o nouă sursă de proteine cu mult mai ieftină şi mult mai hrănitoare decât şi-ar fi putut imagina cineva: ciupercile şi bureţii de pădure.

În opinia sa, ele puteau să substituie cu succes carnea din bucatele românilor şi să le ofere mese îndestulătoare. Se anunţau vremuri grele pentru ocoalele silvice, care erau obligate să predea în medie pe judeţ 800–1.000 tone de ciuperci şi, bineînţeles, câteva mii de tone, rezerve şi pentru export: <(…) trebuie să folosim şi pădurile, trebuie să facem bureţii de pădure, să cultivăm în afara bureţilor şi ciupercilor care cresc natural. Aici, silvicultura trebuie să primească plan. Şi anume, nu aşa în general, pădurarul. Să terminăm, cică n-avem forţă de muncă. Pădurarul, familia lui, începând cu inginerul trebuie să strângă ciuperci, trebuie să strângă şi mure şi afine, trebuie să aibă plan. Asta e munca lui. Nu să se plimbe prin pădure>”, scrie Mioara Anton.

Datul pe sub mână, sport naţional. Vânzătorii, la mare căutare

Un episod important în sarabanda restricţiilor şi interdicţiilor este emiterea decretului 306/1981, referitor la prevenirea şi combaterea speculei, conform volumului„Cultura penuriei anii 80”: “Cei care îşi procurau produse alimentare de bază în cantităţi mai mari decât necesarul unei familii pentru o lună de zile erau condamnaţi la pedepse cuprinse între şase luni şi cinci ani de închisoare10. Pentru a descuraja traficul cu alimente, se introducea regula cumpărării de alimente pe bază de buletin de identitate. Acestui decret i s-a adăugat şi programul privind autoconducerea şi autoaprovizionarea teritorială pentru asigurarea populaţiei cu produse agricole animale şi vegetale11, un nou set de măsuri restrictive care împiedicau populaţia să- şiprocure alimente din alte zone decât cele în care locuia. Administrarea penuriei a intrat în linie dreaptă. Fiecare judeţ şi fiecare comună erau obligate să-şi asigure stocul de alimente din producţiile proprii şi să predea o cotă parte pentru fondul de stat (…)”.

Chiar şi în aceste condiţii, unii români reuşeau să se descurce, pentru că datul produselor pe sub mână, specula devenise o obişnuinţă. Până şi hârtia igienică se dădea pe pile, iar săpunul şi pasta de dinţi, celebrele Cheia şi Cristal, deveniseră şi ele marfă de contrabandă.

Revoluţionarul timişorean Corneliu Vaida a povestit într-un interviu acordat MEDIAFAX cât conta să ai relaţii înainte de 1989 pentru a putea trăi.

“Nu pot să spun că trăiam rău, pentru că în Timişoara, datorită poziţiei geografice, eram oarecum privilegiaţi faţă de restul ţării. Se spunea la vremea respectivă despre Timişoara că e oraşul cu vitrinele goale şi frigiderele pline. Aveam Comtim-ul, aveam Fabrica de Bere, de alcool, de nu ştiu ce. Toată lumea se <descurca>. Dar era lipsa de libertate care ne apăsa şi mai ales că având acces la televiziunile sârbe şi maghiare, vedeam ce se întâmplă în restul Europei şi aşteptam şi noi să se întâmple ceva în România. Eram, ca să spun aşa, traşi cu cheia”, a afirmat Corneliu Vaida.

Urmează:

Din trecut în viitor. Cum s-au transformat Circurile foamei în Cornul abundenţei. De la cantina socială la mall