25 DE ANI DE LA REVOLUŢIE: 17 decembrie 1989 - la Timişoara s-a tras în oameni. Rănit: Atunci am stat la coadă la viaţă - FOTO

În 17 decembrie 1989, Miliţia şi Armata se aflau pentru a doua zi consecutiv în stradă şi încercau să îi liniştească pe protestatari şi să îi trimită la casele lor. Apoi, s-a dat ordin să se tragă. Şi s-a tras.

Zeci de oameni au murit sub rafalele de gloanţe, iar alţii au fost răniţi, apoi duşi la spitale cu maşini particulare. Ambulanţele deja nu mai făceau faţă nenumăratelor solicitări.

Medic veterinar rănit la Revoluţie: "Era grozav să strigi «Libertate» în acele vremuri. Asta ne unea"

În decembrie 1989, Traian Orban avea 45 de ani şi era medic veterinar în satul Cadăr, comuna Tormac din judeţul Timiş. Îşi lăsase în Ardeal familia - soţia şi cei trei copii - şi se mutase în Timiş pentru că acolo fusese repartizat, iar serviciul era de aşa natură încât era nevoit să locuiască la locul de muncă.

Acum, Traian Orban este directorul Memorialului Revoluţiei de la Timişoara şi locuieşte singur, tot la locul de muncă. Şi-a dedicat viaţa Revoluţiei şi deseori poate fi văzut, sprijinit în cârjă, cu treburi prin oraş.

În 16 decembrie 1989 a ascultat radioul şi a aflat că la Timişoara este o revoltă. Aflase despre evenimentele din întreaga Europă, despre căderea regimului comunist din celelalte ţări şi se aştepta ca şi în România să se întâmple ceva în acest sens.

A luat hotărârea că trebuie să vadă cu ochii lui ce se întâmplă la Timişoara, aşa că a doua zi, în 17 decembrie 1989, la primele ore ale dimineţii, a luat o maşină de ocazie şi a pornit spre oraş. Ajuns în zona Hotelului Continental, a văzut mulţimea care scanda, dar şi cordoane de militari care încearcau să împrăştie oamenii. Tot atunci a văzut şi primul TAB, dar şi primul tanc, pe stradă.

"Pur şi simplu am mers să văd. A fost mare surpriza să văd prin oraş militari cu arme în mână, tancuri, TAB-uri. Erau din loc în loc, parcă aşteptau ceva. Dar cele mai multe erau la Hotel Continental, unde am ajuns eu. Între Banca Naţională şi Facultatea de Stomatologie, spre Bastion, erau cordoane de militari, spre Comitetul Judeţean de Partid (actualul Consiliu Judeţean Timiş - n.r.) erau TAB-uri şi tancuri, nu am văzut niciodată atâta forţă. Dar era şi o mulţime de oameni nervoşi şi furioşi care fuseseră în faţa Comitetului Judeţean de Partid şi erau împinşi înspre Hotel Continental. Strigau «Libertate». Era grozav să strigi «Libertate» în acele vremuri. M-am asociat, am intrat în grupul acela de manifestanţi şi huiduiau, dar cel mai frecvent se striga «Libertate». Asta ne unea. Nu era nimic organizat", îşi începe povestea Orban.

Încet-încet, manifestanţii erau împinşi de către forţele de ordine înspre Piaţa Sfântul Gheorghe. Orban îşi aminteşte că pe traseu a văzut o mulţime de oameni care spărgeau vitrinele magazinelor, fără însă să ia ceva din interior. Nimeni nu îi deranja pe aceşti oameni, în vizorul forţelor de ordine fiind doar demonstranţii.

Ajunşi în Piaţa Sfântul Gheorghe, manifestanţii, printre care se afla şi Traian Orban, medicul veterinar de la ţară, au încercat să blocheze unul dintre tancuri. Orban a fost cel care a venit cu ideea să înfunde ţeava de eşapament cu o cârpă. Aşa au şi făcut, astfel că tancul a fost ”cucerit” de mulţime.

"În Piaţa Sfântul Gheorghe a fost blocat un tanc cu nişte cârpe, în ţeava de eşapament. S-au urcat tinerii pe el. Eu i-am zis unuia dintre ei să bage în eşapament o cârpă. Au cucerit tancul şi s-au urcat pe tanc. Strigau oamenii, bucuroşi că au cucerit tancul cu mâinile goale. Au mai incendiat un TAB care circula cu viteză pentru a împrăştia lumea", detaliază Orban.

Cu toate acestea, protestatarii au fost împinşi mai departe, spre Piaţa Libertăţii. Aici militarii au început să tragă, iar acesta a fost şi momentul în care Traian Orban a fost rănit, fiind împuşcat în piciorul stâng.

"Am ajuns în Piaţa Libertăţii. Am vorbit cu cordoanele de militari. I-am întrebat de ce trag, că suntem fraţi, sunt copiii noştri, sunt români ca noi. Unii s-au intimidat, le tremura bărbia şi au spus «Noi nu avem muniţie». Erau recruţi, nici nu ştiau să tragă, să se apere. Apoi a căzut unul lângă mine, m-a umplut de sânge pe haine şi pe faţă şi peste tot. Cred că l-au împuşcat în carotidă de a curs atât de mult sânge. Şi atunci m-au împuşcat şi pe mine. Începea să se însereze. În femur, în coapsa stângă m-au împuşcat. Am simţit o durere imensă şi am căzut la pământ. Nişte băieţi m-au dus la o maşină. Era o maşină particulară, o Dacie deschisă la culoare. M-au dus pe mine şi pe încă doi la Spitalul Judeţean. Nu mai ştiu cum a fost drumul, n-am mai ştiut de mine, m-am trezit la spital", rememorează Traian Orban.

Holurile de la Urgenţa Spitalului Judeţean, pline de răniţi aşezaţi pe tărgi sau pe jos, alături de morţi

Ajuns la Urgenţe, la Spitalul Judeţean, tabloul a fost unul şocant pentru Traian Orban. Holurile erau pline de răniţi care aşteptau să fie preluaţi de medici. Mulţi dintre ei erau plini de sânge, erau întinşi pe tărgi, pe jos, şi strigau de durere.

"Cum am ajuns la spital, acolo era plin de răniţi. Gemeau, urlau, strigau, erau pământii la faţă, erau morţi pe jos, plin de sânge. Era ca un infern. Am stat pe hol la Urgenţe, tot holul era plin de răniţi, şi pe tărgi, şi pe jos. Aşteptam la coadă, eram obişnuiţi să stăm la coadă şi la pâine, şi la lapte, şi la toate. Atunci am stat la coadă la viaţă, că ne gândeam că murim acolo. Mi-au făcut o primă consultaţie. Nu ştiau unde sunt împuşcat, mi-au tăiat mânecile de la haină, până au găsit unde eram împuşcat. Când au văzut că nu am hemoragie, m-au scos pe hol să mai aştept, că mai erau şi alţii, cu urgenţe şi mai mari. M-a cunoscut un brancardier. M-au scos în pielea goală pe hol, eram dezbrăcat, şi l-am rugat pe brancardier să îmi dea ceva să mă învelesc", povesteşte Orban.

Pentru Traian Orban au urmat mai multe zile în spital, la Ortopedie, timp în care familia sa nu a ştiut nimic. Abia după 22 decembrie 1989, a reuşit să le trimită vorbă celor de acasă că se află într-un spital din Timişoara.

În ianuarie 1990, au venit la Timişoara mai mulţi medici din Austria care au decis că Orban trebuie operat, pentru că altfel îşi va pierde piciorul. Operaţia a avut loc la Viena, iar glonţul scos din piciorul stâng a constituit, apoi, probă în procesul Revoluţiei de la Timişoara. Fusese un glonţ de calibrul 7,62, tras cu un Kalaşnikov.

Acum, după 25 de ani, Orban spune că nu îi poartă ranchiună celui care a tras în el, ba chiar ar vrea să îi mulţumească pentru că nu l-a omorât.

Elevă, printre manifestanţi: "Ne-am prins de braţe, cântând «Deşteaptă-te, române» şi ne-am îndreptat spre soldaţi. Şi au început să tragă"

În 17 decembrie 1989, s-au dus lupte între manifestanţi şi militari şi în apropierea actualului consiliu judeţean Timiş, lângă un pod care traversează Canalul Bega.

În mulţimea de acolo se afla şi Corina Untilă, care atunci avea 18 ani şi era elevă la Colegiul Naţional Bănăţean. Ea fusese în stradă şi cu o zi înainte şi atunci a reuşit să scape teafără, după ce a fost fugărită de cei din Armată.

În 17 decembrie, ea a mers prin mai multe zone din oraş, în încercarea de a convinge cât mai multă lume să se alăture protestatarilor. A fost şi în Complexul Studenţesc, să îi îndemne pe studenţi să iasă în stradă, însă avea să constate că cei mai mulţi plecaseră acasă de sărbători, iar cei rămaşi erau încuiaţi în cămine. Mai mulţi oameni din grupul de protestatari au urcat până la primul etaj, au spart geamurile şi astfel i-au ajutat pe cei din cămine să iasă.

După acest moment, protestatarii s-au îndreptat spre Comitetul Judeţean de Partid, pe o străduţă care are de-o parte Canalul Bega, iar de cealaltă parte zidurile înalte ale actualului Parc al Poporului. La capătul străduţei se află un pod care traversează Bega, iar acolo soldaţii au aşteptat coloana de manifestanţi şi au început să tragă. Corina Untilă a fost împuşcată în spate.

"La capătul străzii ne aşteptau un TAB şi trei rânduri de soldaţi. Era clar că nu vom putea trece de ei. Ne-a spus comandantul lor să mergem acasă şi oamenii au spus: «Suntem fraţii voştri, de ce faceţi asta?». Ne-am prins de braţe şi am început să cântăm «Deşteaptă-te, române» şi ne-am îndreptat spre ei. Şi atunci au început să tragă cu puşca. Eram cu un coleg de la şcoală, pe care îl ştiam din vedere. A zis «hai să fugim, că ăştia chiar trag». Nu aveam unde să fugim pentru că într-o parte era Bega, iar în cealaltă un gard foarte înalt pe care nu puteam să îl sărim şi în spate erau oameni peste tot. M-am întors spre coleg şi i-am spus «Unde să fugim?», iar în acel moment m-au împuşcat şi pe mine", îşi aminteşte Corina Untilă.

Minutele următoare s-au scurs cu încetinitorul pentru ea. A simţit rece, apoi sete, iar în cele din urmă a fost ajutată.

"Am rămas în picioare, am pus mâna la spate, am văzut sânge şi mi-am dat seama că am fost împuşcată. Din acel moment nu mai ştiu exact ce s-a întâmplat. Ştiu că cineva m-a tras de mână şi am căzut. Am început să respir greu, să îmi fie foarte sete şi aveam o transpiraţie rece. Aveam nişte mocasini în picioare şi aveam o senzaţie ca la spate şi la un picior şi m-am gândit că m-au împuşcat şi acolo. Aveam în cap doar că trebuie să ajung la spital. Ştiu că m-am ridicat la un moment dat, nu cred că se mai trăgea, că altfel m-ar fi nimerit. Cum aveam în cap că trebuie să ajung la spital, m-am îndreptat în spatele coloanei de manifestanţi să rog pe cineva să mă ducă la spital. Când am început să merg mi-am dat seama că nu am fost împuşcată în picior, dar că un glonţ mi-a luat papucul", povesteşte Corina Untilă.

Tânăra, alături de alţi răniţi, a ajuns la Spitalul Judeţean cu o maşină particulară, un Oltcit.

"Când am ajuns în spate, formaseră coloană pentru a da ajutor răniţilor. Am pus mâna pe o femeie şi i-am spus că m-au împuşcat. Cei de acolo s-au organizat repede şi au vorbit cu cei din zonă să ne ducă la spital. Am mers cu un Oltcit, împreună cu un alt coleg al meu pe care ulterior am aflat cum îl cheamă. Avea în el cinci gloanţe. Soţia lui a venit până la spital pe capota maşinii şi eu eram cu o femeie care stătea lângă mine, avea creier pe păr. Mai era încă un coleg care a fost împuşcat pe sub bărbie, i-a ieşit glonţul prin faţă. Ne-am ţinut de răni să nu pătăm maşina omului. Femeia de pe capota maşinii striga de pe maşină la lume să facă loc ca să ajungem la spital, că e maşină cu răniţi. Ulterior, l-am căutat pe cel care ne-a dus cu maşina la spital, l-am găsit, era un domn în vârstă, de etnie germană, care a spus că vrea să plece din ţară. Probabil a şi făcut-o", adaugă Corina Untilă.

Ajunsă la spital, a văzut zeci de răniţi întinşi pe jos, în holul de la Urgenţele Spitalului Judeţean. A fost luată în primire de medici şi internată, apoi a stat în spital până în 27 decembrie 1989, când a fost externată la cerere.

"Este atinsă coasta 11, ficatul şi plămânul. Fiind tânără şi sănătoasă, am scăpat. Probabil a intrat glonţul de-a latul, pentru că era gaura foarte mare la intrare. M-au operat atunci, în 17 decembrie, în zona ficatului, apoi m-au ţinut în comă indusă", spune Corina Untilă.

Abia după aproximativ un an i-a fost scos glonţul, care a fost împins de corp în omoplatul drept.

Corina Untilă încă mai are de suferit şi după 25 de ani de la acel moment. Orice răceală se poate transforma rapid într-o altă boală, având afectate organele interne. Dar ea spune că a meritat tot efortul ei şi al camarazilor ei.

"Poporul român şi România au avut de câştigat foarte mult ca transformare, pornind de la patriotism, de la identitate şi libertate. Pentru noi, libertatea e un lucru comun acum, dar înainte nu era deloc aşa", subliniază Corina Untilă.

Medic care a mers voluntar la Spitalul Judeţean: "Era un aflux imens de răniţi şi de sânge, un spectacol terifiant. S-a operat continuu în 13 săli"

Ziua de 17 decembrie 1989 este mereu actuală şi în memoria medicului Viorel Bucuraş, şeful Clinicii de Urologie de la Spitalul Judeţean din Timişoara.

La acea vreme avea 30 de ani şi era la final de stagiu. Fusese trimis la Dolhasca, în judeţul Suceava, iar în decembrie 1989 a venit acasă pentru sărbătorile de iarnă. Auzise că în Timişoara sunt revolte şi a mers până în Piaţa Maria să vadă ce se întâmplă.

În după-amiaza zilei de 17 decembrie 1989, a aflat că la Spitalul Judeţean sunt răniţi, aşa că s-a dus volunar.

"Am plecat la spital în jurul orei 21.00. Ceea ce a fost frapant e că erau o grămadă de răniţi la Urgenţe şi toţi am fost puşi să facem o chirurgie pe care nu o făcusem până atunci, cu toate că în timpul stagiului de chirurgie mai operasem plăgi prin împuşcare pentru că erau aduşi oameni care încercaseră să fugă (din ţară - n.r.) şi au fost împuşcati. Dar acum era un aflux imens de răniţi şi de sânge, un spectacol terifiant. Şefii Clinicii de Chirurgie trebuiau să facă o selecţie a pacienţilor răniţi, să decidă care mai aveau o şansă şi care nu. Oamenii stăteau pe banchete, pe tărgi, pe jos. Continuu veneau salvări, maşini particulare cu răniţi. Eu am intrat în sala de operaţie şi i-am asistat pe profesorul Nica şi profesorul Mocanu. S-a operat continuu în cele 13 săli de operaţie. Doctorul Golea (Ovidiu Sorin Golea, director al Spitalului Judeţean din Timişoara în 1989 - n.r.) a deschis toate sălile şi magaziile Spitalului Judeţean. Avea aşa-zise rezerve şi a reuşit să furnizeze tot ce era necesar pentru tratarea răniţilor. În jurul orei 4.00 dimineaţa s-a făcut linişte", spune medicul.

El îşi aminteşte că în acea noapte, de 17 spre 18 decembrie 1989, au fost 102 răniţi care au fost aduşi la spital şi care au intrat în operaţie.

Medicul îşi aminteşte şi de cadavrele care în zilele următoare au fost luate din morga spitalului şi duse apoi pentru a fi arse lângă Bucureşti.

"Cât a fost de hulit acest spital... În acest spital oamenii au lucrat cu un devotament extraordinar pentru a salva vieţi. Nu a fost împuşcat niciun rănit. Incriminarea că acele cadavre s-au furat de la Spitalul Judeţean este un fals. Toţi aceşti oameni care au lucrat aici sunt adevăraţi eroi ai Revoluţiei. Cadavrele au fost luate din morga Spitalului Judeţean, care aparţine Medicinei Legale. Orice student învaţă că un cadavru împuşcat nu aparţine spitalului, ci Medicinei Legale", spune Viorel Bucuraş.

Ziua de 17 decembrie 1989 s-a încheiat tragic, cu peste o sută de răniţi, care au fost duşi la Spitalul Judeţean din Timişoara, dar şi cu morţi, care au ajuns la morga aceluiaşi spital. Însă lupta timişorenilor nu s-a încheiat aici, ziua de 18 decembrie 1989 urmând să aducă noi evenimente tragice, pentru că din nou s-a tras în stradă.

Citeşte şi: 25 DE ANI DE LA REVOLUŢIE: 15 decembrie, ziua în care s-a aprins scânteia Revoluţiei la Timişoara

Citeşte şi: 25 DE ANI DE LA REVOLUŢIE: 16 decembrie 1989 - prima zi de ieşiri masive în stradă la Timişoara. S-a strigat "Jos Ceauşescu" - FOTO