ANALIZĂ - Sistemul de adopţii în România: 60.000 de copii sunt instituţionalizaţi, doar 1.602 dintre ei au fost declaraţi adoptabili în acest an

Numărul copiilor instituţionalizaţi continuă să rămână ridicat, în timp ce numărul adopţiilor se menţine scăzut, în ciuda eforturilor de relaxare a legislaţiei în domeniu.

Dincolo de faptul că procesul adopţiei în sine este foarte sinuos, există dificultăţi majore şi înainte de începerea acestuia, întrucât puţini dintre copii se "califică" pentru a deveni adoptabili. Legislaţia în vigoare prevede că pentru fiecare copil soluţia finală trebuie să fie reintegrarea în familia naturală sau adopţia. Este o soluţie ideală, dar imposibil de aplicat.

Dintre cei aproximativ 60.000 de copii instituţionalizaţi la nivel naţional, doar 1.602 au fost declaraţi adoptabili, potrivit datelor centralizate de Oficiul Român pentru Adopţii.

În clasamentul judeţelor în care adopţia pare a fi un subiect tabu, primul loc este ocupat de Maramureş, unde un singur copil din cei 1.432 din sistem a fost declarat adoptabil până în 12 noiembrie.

Conducerea instituţiei nu a dat explicaţii clare pentru această situaţie, directorul general Nicolae Boitor menţionând lipsa de personal şi faptul că multe dintre cazuri ar trebui reevaluate. Adjuncta acestuia, Lavinia Orzac, completează doar cu faptul că astfel de informaţii nu pot fi transmise telefonic, deşi nu i s-au cerut informaţii clasificate, nici date cu caracter personal.

Preşedintele Oficiului Român pentru Adopţii, Bogdan Panait, identifică mai multe probleme, printre care şi faptul că direcţiile nu sunt, aşa cum ar trebui, "avocaţii" copiilor. În opinia sa, reprezentanţii Direcţiilor Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului ar trebui să dea fiecărui copil abandonat de familia naturală şansa de a deveni adoptabil şi de a avea o a doua familie, lucru care în realitate nu se întamplă, mai ales când este vorba de copii mai mari sau cu probleme de sănătate.

"Modificarea legislaţiei a fost un prim demers. Continuăm să monitorizăm situaţia şi vrem să găsim soluţii ca să ne atingem ţinta, aceea ca un număr cât mai mare de copii şi cât mai mici să fie adoptabili, pentru că ei se adoptă cel mai uşor. Ne dorim ca la un an de la modificarea legii să avem peste 2.000 de copii declaraţi adoptabili în România, ceea ce ar fi o premieră", spune şeful ORA.

Jedeţele Mehedinţi şi Gorj ocupă, la egalitate, locul al doilea în acest clasament. Ambele judeţe au decis că adopţia este soluţia finală pentru câte patru copii. În Mehedinţi sunt înregistraţi 599 de minori instituţionalizaţi, iar în Gorj 759.

Judeţele Vâlcea, Buzău şi Bacău au 2.286, 1.475 şi 1.526 de copii în sistem şi doar câte cinci declaraţi adoptabili în acest an. De altfel, raportat la numărul de copii din sistem, judeţul Buzăul are cel mai mic procent de copii adoptabili, respectiv 0,37 la sută din total copii instituţionalizaţi.

Directorul general de la DGASPC Bacău, Sorin Braşoveanu, spune că în acest an situaţia a fost puţin îngreunată din cauza modificării Legii privind adopţiile, aceeaşi situaţie fiind şi în 2005, când a intrat în vigoare Legea 273 privind adopţia. El susţine că pe lângă cei cinci copii declaraţi adoptabili până în 12 noiembrie, pentru alţi 70 s-au întocmit actele necesare în vederea declarării adoptabilităţii de către instanţă.

Aproximativ 80 de copii au intrat în procedura adopţiei în 2011, spune Sorin Braşoveanu, care precizează că Bacăul este, de obicei, printre judeţele fruntaşe în ce priveşte numărul de copii adoptaţi, acesta fiind şi motivul pentru care se primesc cereri şi din alte judeţe, şi chiar din Capitală.

Totodată, Sorin Braşoveanu susţine că 80 la sută dintre copiii din sistemul rezidenţial din Bacău au dizabilităţi şi pentru ei este mai greu să se găsească o familie, cu atât mai mult cu cât mulţi dintre ei au nevoie de prezenţa unui specialist 24 de ore din 24.

Alte cauze care, în opinia lui Sorin Braşoveanu, îngreunează procesul de adopţie sunt personalul insuficient sau necalificat de la nivelul serviciilor publice de asistenţă socială, care de cele mai multe ori trimite anchete sociale sumare ce trebuie refăcute, şi termenele lungi date în instanţă.

"Dacă eu încep procedura de adopţie când copilul are şase luni şi instanţa îmi dă termen când el are un an şi ceva, ajunge să fie adoptat la doi ani şi ceva. Or familiile vor copii cât mai mici", a explicat Sorin Braşoveanu, susţinând că tribunalele pentru minori, despre care se vorbeşte din 2004 fără să se facă ceva, sunt absolut necesare, nu doar pentru adopţie, dar şi pentru alte situaţii în care se află copiii.

Următorul judeţ în clasament este Harghita, unde doar şase din cei 1.066 de minori aflaţi într-o formă de instituţionalizare au fost declaraţi adoptabili.

Pe următoarele poziţii în top sunt judeţele Vaslui - cu 2.737 copii în sistem şi 10 adoptabili, Bistriţa-Năsăud - cu 860 instituţionalizaţi şi 11 adoptabili, Mureş - cu 1.839 instituţionalizaţi şi 12 adoptabili, Argeş - cu 1.047 instituţionalizaţi şi 14 adoptabili, Hunedoara şi Satu Mare - cu câte 15 adoptabili din 1.433, respectiv 1.116 instituţionalizaţi, Sectorul 3 din Capitală - cu 426 instituţionalizaţi şi 16 adoptabili, Arad, Botoşani şi Olt - cu câte 18 adoptabili din 800, 1.517, respectiv 1.210 instituţionalizaţi, Cluj, Ilfov şi Sectorul 4 Bucureşti - cu câte 19 adoptabili din 709, 702, respectiv 436 în sistem.

Directorul DGASPC Alba şi preşedintele Asociaţiei directorilor de la DGASPC, Sorin Chirilă, crede că noua legislaţie aduce o serie de îmbunătăţiri, în sensul facilitării deschiderii procedurii de adopţie, dar susţine şi necesitatea unei legi mai severe în cazul în care un părinte nu îndeplineşte condiţiile pentru a se ocupa de copil.

"Părintele care nu poate sau nu vrea să se ocupe de copil trebuie decăzut din drepturi. Dacă părintele dovedeşte că şi-a revenit, să poată fi repus în drepturi în condiţiile în care până la momentul respectiv copilul nu e adoptat", susţine Sorin Chirilă.

Pe de altă parte, deşi la nivelul judeţului Alba numărul de copii declaraţi adoptabili sau încuviinţaţi pentru adopţie a crescut în 2012, directorul de la DGASPC recunoaşte că mai sunt cazuri în care specialiştii consideră că pentru un copil mare sau cu handicap nu are rost să se deschidă procedura adopţiei.

"Eu am mai avut discuţii cu colegii mei şi le-am explicat că numai Dumnezeu poate hotărî, noi trebuie să ne facem datoria, să îi dăm copilului o şansă. Că se va valorifica sau nu, asta e altă problemă", spune Sorin Chirilă.

Preşedintele Asociaţiei directorilor de la DGASPC atrage atenţia asupra subfinanţării sistemului şi a salariilor extrem de mici. "Un psiholog are 800 de lei pe lună. Mă şi mir cum mai pot munci. Salariul mediu nu depăşeşte 1.000 de lei. Un asistent social, în vârful lui de carieră, ia 1.200 - 1.300 de lei, iar un şef serviciu 1.300 - 1.400 de lei. În condiţiile astea, şi formarea profesională are de suferit, dar şi tragerea de inimă", susţine Sorin Chirilă.

Dincolo de cifrele care privesc copiii, mai este numărul de familii care în acest an au sperat să ia un copil acasă, 1.222 în total, şi care de multe ori ajung să renunţe la gândul unei familii mărite tocmai din cauza sistemului greoi şi prea puţin transparent. Deşi înţeleg că în sistemul de protecţie lucrurile merg greu, că nu sunt oameni suficienţi, că unii poate nu sunt suficient pregătiţi sau că resursele financiare sunt extrem de limitate, există totuşi o serie întreagă de întrebări care revin obsesiv şi la care familiile care vor să adopte un copil nu mai pot găsi un răspuns.

"Nu înţeleg de ce într-un an de zile nu m-a sunat nimeni ca măcar să-mi spună în ce situaţie mă aflu. Nu înţeleg de ce, de fiecare dată când sunam, mi se spunea să am răbdare că sunt în primul an. Mi se pare penibil că suntem zece familii selectate pentru un copil, ca la o licitaţie. Şi dacă nu mă potrivesc cu copilul acela, ales de calculator, ce fac? Mai aştept încă un an? Nu mi se pare normal ca acest lucru să fie dictat de un program, de un soft, pentru că eu fac o alegere pentru o viaţă. Nu mi se pare normală discriminarea la care e supus un părinte adoptator în România. Are doar obligaţii şi niciun drept, nici măcar de a-şi alege un copil", a explicat Diana Marcu, care de mai bine de un an aşteaptă, aproape fără speranţă, să adopte un copil.

Ca ea a fost şi Simona Kzudar, care astăzi, după ce a devenit părinte adoptiv, este şi preşedintele asociaţiei Ador Copiii, formată din părinţi adoptivi, şi care desfăşoară campanii de conştientizare şi promovare a adopţiei, acţiuni de lobby şi advocacy în domeniul adopţiei şi protecţiei sociale a copilului. În opinia sa, una dintre problemele sistemului este faptul că există foarte mulţi copii care nici măcar nu figurează în sistemul de protecţie specială, ei fiind abandonaţi în maternităţi şi spitale.

"Un blocaj ar fi din cauza faptului că nu sunt întocmite documentele pentru ei. Foarte mulţi nu sunt raportaţi de către spitale direcţiilor de asistenţă socială şi protecţia copilului, deşi orice copil abandonat ar trebui raportat în 48 de ore. Şi acest lucru nu se întâmplă. De asemenea, în termen de 60 de zile, directorii de DGASPC trebuie să aplice un program individualizat de protecţie, lucru care iar nu se întâmplă. Ca să devină adoptabili, au de traversat mai multe etape, iar primii paşi se realizează mult mai greu. Stau până la doi ani în spitale, apoi încă un an trebuie să stea într-o măsură de protecţie. Până să ajungă la familiile care vor să adopte, au multe hopuri de trecut din punct de vedere administrativ", susţine Simona Kzudar.

O altă problemă ar fi, în opinia Simonei Kzudar, faptul că personalul de la Direcţiile de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului pleacă din start de la premisa că minorii cu vârste mai mari nu vor fi adoptaţi, astfel încât pentru ei procedura de deschidere a adopţiei este şi mai mult îngreunată.

"E o problemă de abordare la nivelul direcţiilor. Inclusiv pentru cei micuţi ni s-a spus că de ce ne agităm atât pentru nişte «paria». Aşa ne-a spus un asistent social dintr-un spital. Dar e dreptul copilului la familie. Pentru cei mari se pleacă din start de la ideea că nu are rost", mai spune preşedintele Ador Copiii.

Preşedintele Federaţiei Organizaţiilor Neguvernamentale pentru Copil (FONPC), Bogdan Simion, consideră că trebuie discutat mult mai profund despre rolul statului în protecţia copilului.

"Merită să faci efortul ştiind că, de regulă, în sistemul românesc se cer copiii cei mai mici? După părerea mea, merită şi la 17 ani, pentru că statul ar trebui să facă orice efort să-i găsească o familie. Rolul statului este să-l ocrotească şi să-i găsească o familie, nu să-i ţină într-o instituţie", este de părere Bogdan Simion.

Pe de altă parte, preşedintele FONPC atrage atenţia că adopţia nu este promovată şi ca măsură de solidaritate socială, iar cele mai multe familii doresc copii cât mai mici şi fără probleme.

"Adopţia în România îndeplineşte doar prima funcţie, primordială a adopţiei, aceea de a avea copii într-o familie care nu poate avea. Dar adopţia are şi o funcţie socială de solidaritate. Trebuie educate familiile să adopte copii ca măsură de solidaritate socială, să ajute nişte copii, care nu au familie, să aibă una. Asta nu există. Este vorba şi de patologii, de handicapuri. În general se adoptă un copil sănătos şi cât mai mic. Nimeni nu vrea un copil mai mare sau cu handicap, sau cu probleme. Cei care se ocupă de adopţii ar trebui să facă nişte campanii active, să educe populaţia în sensul solidarităţii sociale", explică Bogdan Simion.

Preşedintele FONPC spune că înainte sistemul pentru protecţia copilului avea două răspunsuri - familia sau o instituţie, însă după 1997 acesta s-a dezvoltat, astfel încât gama de servicii oferite s-a diversificat foarte mult, ceea ce duce la o "umanizare a acţiunilor statului", fără însă a rezolva problema copilului.

"Am umanizat soluţiile şi lucrurile se desfăşoară mai bine. Dar, chiar dacă sunt mai bine îngrijiţi, nu au o familie. Statul ar trebui să reflecteze la ce are de făcut pentru cetăţenii lui şi să-şi îndrepte atenţia spre o soluţie de lungă durată, o familie. De asemenea, statul ar trebui să contrabalanseze activităţile şi să-şi pună energia în a sprijini familiile ca să-şi ţină copiii acasă. Dacă o familie îşi abandonează copiii din cauza condiţiilor economice, statul îi preia, dar lasă familia în aceleaşi condiţii. Acea familie face şi alţi copii, iar problema copilului este doar parţial rezolvată", mai spune Bogdan Simion.

În unele ţări, pe lângă adopţia deplină, mai există un tip de adopţie, sprijinită de stat.

"Statul, dându-şi seama că este într-o situaţie dificilă, ajută familia să îngrijiească un copil. Toată experienţa ONG-urilor în ce priveşte menţinerea copilului în familie spune că aceste situaţii sunt mai ieftine decât orice altă situaţie în care este îngrijit copilul acum. Pentru un copil în sistem, statul cheltuieşte cam 400 - 500 de euro pe lună. Dacă e să vorbim economic, dacă statul ar ajuta familia cu o sumă mai mică decât cea cheltuită pentru un copil din sistem, se va face o economie şi copilului îi va fi mult mai bine", consideră preşedintele FONPC.

Theodora Bertzi, fost preşedinte la Oficiul Român pentru Adopţii, consideră că mulţi copii nu devin adoptabili pentru că mai bine de jumătate dintre cei instituţionalizaţi ar avea peste 14 ani, deci ar fi greu adoptabili, dar şi din cauza lipsei de personal.

"Peste tot în lume adopţiile nu se vor desfăşura mai rapid când sistemul este fără specialişti. Din Vaslui au plecat 200 de specialişti numai în 2010. Psihologi, asistenţi maternali, ştiu foarte mulţi plecaţi în Anglia. Măsurile au fost anapoda luate", consideră Bertzi.

Personalul insuficient, lipsa de interes, prejudecăţile, legislaţia, lipsa tribunalelor pentru minori, toate acestea sunt enunţate ca fiind motivele pentru care majoritatea copiilor rămân în sistem până ajung adulţi, fără ca măcar să aibă şansa de a fi declaraţi adoptabili, deşi toţi, indiferent de vârstă, de starea de sănătate sau de etnie au, teoretic, dreptul de a avea o familie.

Un copil de 15 ani va fi mai greu de adoptat decât unul de cinci ani, iar unul bolnav mai greu acceptat decât unul sănătos, însă este responsabilitatea celor care lucrează în sistem să dea o şansă fiecărui copil, fie să se întoarcă în familia naturală, fie să aibă o altă familie, dacă aceasta apare.

Dincolo de interesul superior al copilului, mai este şi interesul societăţii, care, în cele mai multe cazuri, va trebui să susţină copiii instituţionalizaţi de azi şi în viaţa lor de adult.