COMENTARIU: Bună ziua domnule avocat, vreau să jupoi banca X, care m-a jupuit ani de zile

"Chiar dacă va veni o criză cum n-aţi mai văzut sau Guvernul Boc va «chiţăi» o lege neclară, spre bucuria avocaţiilor?"

"Care Boc, domne', ăla mic de la Cluj, care a căzut atunci la Gheorghe în emisiune?", se arată indignat de scenariu grobian ofiţerul de credit, afişând mina profesionistului în riscuri şi ghicit în zaţul finanţelor mondiale.
"Care.... Gheorghe?", mai apucă să întrebe clientul înainte să semneze tomul de documente care-i antamează viitorul pentru următorii 30 ani.

Ficţiunea ironică de mai sus nu se referă neapărat la clienţi sofisticaţi sau nepregătiţi şi nici la bancheri gata de orice pentru a-şi încasa bonusurile (modeste comparativ cu sumele vehiculate prin alte ţări şi proporţionale cu imaginea României pe harta internaţională a sistemului bancar), dar surprinde multe adevăruri din perioada El Dorado-ului creditului din România.

Şi nici măcar nu se poate vorbi cert despre reaua sau buna-credinţă a bancherilor. Nu putem emite pretenţii ca "bravii" conducători sau analişti din bănci să fi prevăzut criza financiară, nici măcar una locală, dar să ia în calcul riscul politic din România puteau. Poate au şi făcut-o, dar prin practica unor contracte de credit netransparente, care le-au oferit marje de manevră discreţionare, suficiente pentru a acoperi incapacitatea de estimare a riscurilor.

Ar trebui să spun din capul locului că nu văd în România un sistem bancar concurenţial, dincolo de gradul ridicat de concentrare, care presupune că doar câteva bănci mari fac jocurile, şi pentru că, în România, aproape nici un domeniu nu se comportă "acceptabil concurenţial".

De ce nu mai apar alte instituţii de credit, de ce nu vin alte nume grele din bankingul european? Posibil răspuns: poate că alte bănci au standarde care nu le permit să opereze în astfel de pieţe, iar miza e prea mică, încă. Trebuie spus, totuşi, că au existat cazuri şi în România în care latifundiari de "Top cu sutele" au fost scoşi, cu tot cu conturi, din reprezentanţa unei bănci de renume, foarte atentă la riscul reputaţional.

"Bună ziua domnule avocat, vreau să jupoi banca X, care m-a jupuit ani de zile. Sigur că atunci am semnat, deşi am avut reţineri faţă de modul în care mi-au prezentat calculul dobânzii, dar nu atitudinea lor prietenească m-a convins. Două luni mai târziu, casa pe care am cumpărat-o era cu 20% mai scumpă, peste alte 6 luni cu 50%, perspectiva asta m-a convins.

Acum nici nu vreau să mai aud de ei. În ultimii ani mi-au luat dobânzi cât au vrut, fără nicio explicaţie, şi n-am avut ce să le fac. Am plătit, deşi înţeleg că şi atunci existau legi care-mi dădeau dreptul să cer explicaţii. Dar acum, când a apărut legea…..

Am primit actul adiţional care, spun ei, este conceput conform OUG 50, dar mi-au modificat marja fixă şi au motivat că asta e opinia ANPC-ului. La negociere şi-au bătut joc de mine, vroiau să refinanţez creditul tot la ei, cu o dobândă mai mică. Adică s-o iau de la capăt?"

Rezum una dintre discuţiile reale cu un client nemulţumit, nici el prea sofisticat: Banul e ochiul dracului, şi nu e prost cel care cere, ci ală care dă, dar.... unde-i lege nu-i tocmeală. Aş fi răspuns tot cu două vorbe care au prins la români de multe generaţii: legile sunt făcute ca să fie încălcate şi legea o face cel mai tare, dar m-am abţinut, până acum.

Cum stau lucrurile...

În urmă cu câţiva ani, românii au simţit că viaţa lor s-ar putea schimba, sentiment susţinut de euforia apropiatei apartenenţe la un spaţiu social mult mai civilizat şi cu un standard material superior, Uniunea Europeană. Că n-au înţeles ce reprezintă această comunitate, că n-au aderat "in corpore" măcar la valorile primare ale societăţii occidentale ţine astăzi de evidenţă, poate nici nu trebuie s-o facă.

Au dat iama în credite, încurajaţi şi de o stabilizare relativă a inflaţiei, fără să aibă în vedere că bancherul nu-şi asumă decât ce semnează, pentru că nu dă cu împrumut banii lui şi în mică măsură ai acţionarilor lui, cărora trebuie să le aducă profit. Iar nimeni nu le-a atras atenţia asupra adevăratelor riscuri, tot aşa cum 20 de ani prea puţine voci publice au spus românilor că trebuie să-şi asume responsabilitatea pentru propriile destine şi să nu mai aştepte mila statului, care în cele mai multe cazuri înseamnă un risc mult mai mare decât să beneficiezi de grija unor copii pe care nu-i mai înţelegi, dar mereţi recunoştiinţă măcar că i-ai făcut să fie altfel decât tine.

Cum se cunoaşte deja, cuiul lui Pepelea în reglemnatarea adoptată de Guvern privind creditele pentru populaţie nu este comisionul de rambursare anticipată, ci dobânda variabilă. Într-o piaţă uniformizată (puţin concurenţială), în care apetitul la risc este amputat nu doar de realităţile unei economii rătăcite, ci şi de politici monetare şi fiscale "prociclice" (scuzaţi barbarismul), probabilitatea unei lupte accerbe pe refinanţări este scăzută, din cauza barierelor conjuncturale sau elaborate.

Într-un contract de credit cu rate variabile, clientul îşi asumă riscul de variaţie a dobânzii şi cursul valutar dacă împrumutul este originat într-o monedă străină. Riscul specific unui credit cu rate variabile asumat de bancă, dincolo de riscul de nerambursare universal valabil, îl reprezintă marja fixă. Componenta fixă a dobânzii ar trebui să acopere toate riscurile care derivă dintr-un contract de credit şi să-i asigure băncii şi câştigul urmărit.

Practica dobânzilor de referinţă interne nu a asigurat băncilor doar confortul de a modifica oricând costurile creditului, dar a reprezentat şi oportunitate de marketing, pentru că marjele publicate şi anunţate prin reclame puteau fi oricât de mici, nu ele acopereau riscurile asumate de bancă, aşa cum ar fi fost normal.

Băncile au mers chiar mai departe şi au transferat multe costuri în comisioane pentru care negociau posibilitatea de modificare şi anunţau dobânzi chiar mai mici decât cele practicate în ţările mature, fără să le vorbească vreodată clienţilor de riscul de ţară.

Dar a penaliza astăzi băncile prin obligaţia de a menţine neschimbate nişte marje care nu reflectă nici măcar condiţiile reale de la acordare este cel puţin la fel de periculos. Încă o dată, statul se dovedeşte depăşit de situaţie, iar afirmaţia nu critică neapărat prevederile OUG 50/2010, cât modul de interpretare evaziv şi chiar laş oferit ulterior de Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorului.

Soluţia este simplă şi nu reprezintă o noutate, dar ar trebui să fie acceptată de toate părţile. Atât timp cât băncile acceptă formul de calcul ca indice monetar (EURIBOR/ROBOR/LIBOR) la care se adaugă marja fixă, atunci această marjă poate fi calculată şi acum în funcţie de condiţiile de la momentul acordării. De fapt, cred că şi instanţele vor aprecia că aceasta este marja fixă care poate fi interpretată din textul legii.

Astfel, deşi o banca practica în urmă cu peste un an şi jumătate (înainte de 1 ianuarie 2009) o dobândă de referinţă internă şi o marjă fixă, ea poate calcula marja reală din momentul originării, prin scăderea indicelui EURIBOR/LIBOR/ROBOR din rata nominală de la semnarea contractului.

De exemplu, pentru un credit în euro acordat în februarie 2007, la o dobândă nominală de 8%, compusă din rata internă de referinţă de 6% sau 7% şi o marjă fixă de 2% sau 1%, banca poate calcula marja în funcţie de EURIBOR de la acea dată (4% la 6 luni), rezultând că este de 4%. Astăzi banca propune marjă fixă de 7%, iar clientul o marjă de 1%.

Este evident că această formulă reprezintă soluţia echilibrată şi corectă, păstrând condiţiile de la originare, dar şi principiile de funcţionare a ratelor dobânzilor variabile.

Astfel, greu s-ar putea interpreta că s-a intervenit peste condiţiile iniţiale ale contractului fără a veni imediat o acuzaţie implicită la adresa băncilor că au acordat credite cu dobânzi înşelător mai mici pentru a le majora ulterior.

Situaţia poate fi comparată cu una dintre numeroasele licitaţii publice în care o firmă de construcţii cere un preţ mult mai mic decât concurenţii şi decât şi-ar permite să susţină, iar după ce a câştigat proiectul solicită suplimentări care duc costul total chiar peste cea mai scumpă ofertă din piaţă. Uneori e cu acceptul implicit sau nepriceperea contractorului, ca şi în cazul clientului băncii, dar câţi bancheri n-au criticat modul în care se derulează achiziţiile publice în România.

Băncile vorbesc de pierderi prin aplicarea oricărei formule care duce la scăderea ratelor lunare plătite de clienţi, dar uită să spună că practică la depozite dobânzi în afara oricărei logici economice, explicabile doar prin faptul că îşi permit, adică pe partea de activ (credite) au venituri care fluctuează exclusiv în funcţie de voinţa creditorului.

Doar în particular şi total off the record, bancherii exclică situaţia prin faptul că s-au fript odată, în octombrie 2008, când BNR a suprimat lichiditatea de pe piaţă pentru a susţine cursul, şi nimeni nu-şi permite să renunţe la lichidităţile de pe piaţa internă, mai ales în contextul internaţional şi al presiunii venite din partea băncilor cu acţionari din Grecia.

Mă întreb dacă în eforturile de a limita creditul în valută (care prin pondere aduce România mai aproape de modelul consiliului monetar) BNR nu ar fi trebuit să insiste mai degrabă pe transparentizare, decât pe măsuri administrative. Pentru că majoritatea bancherilor sugereză implicit că în condiţiile unor dobânzi variabile calculate ca indice monetar plus marjă fixă ar fi practicat rate mai înalte care să le acopere riscul, ceea ce ar fi descurajat împrumuturile în devize străine poate mai mult decât au făcut-o rezervele minime obligatorii, pentru care se asocia, cel puţin teoretic, un ric zero.

Sunt şi bancheri care susţin informal că formula indice plus marjă fixă nu ar trebui aplicată la creditele în valută, pentru că România este o ţară instabilă, cu riscuri mari, iar costurile nu pot fi determinate prin formule simpliste.

Acest argument îi fereşte de scenariu şi întrebarea ce ar face dacă noile credite acordate prin formula acceptată legal ar deveni peste un an prea ieftine pentru condiţiile de risc de pe piaţa internă şi internaţională, unde orice răspuns se poate translata la perioada 2006 - 2010. Dar dacă aceşti bancheri au dreptate, de ce dau credite în valută?

Un alt aspect adus în discuţie de bancheri îl reprezintă mismatch-ul (necorelare pe maturităţi a structurii depozitelor şi creditelor) accentuat de pe piaţa românească, unde majoritatea resurselor atrase au scadenţe de până la 6 luni. Argumentul mi se pare nefericit, deşi este o realitate a oricărui sistem bancar, pentru că, de fapt, pune în discuţie chiar modalitate de funcţionare a unei bănci comerciale şi legitimitatea ei, întrucât băncile n-au certitudini privind scadenţele pentru nicio resursă atrasă. Clientul poate veni oricând, în orice moment, sub anumite sancţiuni, să-şi retragă banii.

Pe de altă parte este eludată în discursul bancherilor şi perspectiva clientului privind dobânda, adică preţul banilor, ce reflectă aprecierea mai mare de care se bucură pe piaţă bunurile prezente în comparaţie cu bunurile viitoare. Translatând, dobânzile din piaţa creditului din România ar trebui să fie atât în 2009, cât şi în 2010 mult mai mici decât în perioada 2005 -2008.

Deşi comentariul nu a fost gândit să arate vinovăţi, trebuie menţionat că cel mai mare rău îl produce în acest moment ANPC, care pune cele două tabere altă dată cooperante pe poziţii ireconciliabile şi face din avocaţi marii câştigători ai unei legi care se vrea reparatorii (aşa cum s-a întâmplat în cazul celor mai multe legi reparatorii din România).

Cred că nu poate fi acceptată nici poziţia intrasingentă a unor clienţi, chiar dacă s-au simţit nedreptăţiţi, mai ales în perioade când mulţi dintre ei au avut nevoie de suport din partea băncilor.

Că românii au fost nepregătiţi este un adevăr, că mulţi n-au avut simţul măsurii este şi mai adevărat, dar cred că au plătit cu vârf şi îndesat toată ignoranţa de care au dat dovadă. Soluţia nu poate veni însă prin promovarea în continuare a unor atitudine hlăpăreţe sau de răzbunare.

Suficient domnilor, back to business!!!!

(Comentariu realizat de Ovidiu Tempea).