ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea | Afacerile postrevoluţionare ale Securităţii (IV)

Scenariul pare cu totul credibil. Ceea ce n-a reuşit să prevadă ofiţerul pensionar este că, în lumea ciudată şi originală a tranziţiei româneşti, implicarea în afaceri va reda securiştilor vechea unitate.

Un general din Securitate, la Privatizare

Un securist care a reuşit atît în carieră, cît şi în afaceri, este generalul în rezervă Victor Marcu, fost adjunct al directorului SRI pe vremea lui Măgureanu. Ca şi Marian Ureche, generalul Marcu s-a implicat activ în acţiuni de poliţie politică înainte de 1989. A absolvit în 1968 Şcoala de ofiteri de securitate de la Băneasa, iar din martie 1975 a lucrat la Direcţia de Informatii Externe. În perioada 1980-1985, el a fost şef de birou şi apoi şef de serviciu la UM 0103 din DIE, unitate care supraveghea grupurile legionare din diasporă, iredentismul maghiar, iar prin extensie se ocupa de intimidarea şi anihilarea emigratiei ostile regimului comunist, inclusiv cu luarea de măsuri active împotriva postului de radio Europa Liberă. Din 1985, a condus efectiv această unitate.

După alegerile din 2000, generalul Victor Marcu a fost numit de ministrul privatizării, Ovidiu Muşetescu, secretar general al Autoritătii Naţionale pentru Privatizare (noul nume al FPS), organism care are statut de minister. Generalul Marcu explica astfel utilitatea lui în noua funcţie: “Pentru verificarea bonitătii societătilor care participă la privatizare, ar trebui să existe cineva. Trebuie să apelezi la orice mijloc ca să ne facem treaba”.

Generalul Victor Marcu era tocmai persoana potrivită. El a fost destituit de Virgil Măgureanu în august 1995 şi trecut în rezervă, în urma unor scandaluri interne din serviciul secret. Voci din SRI afirmau atunci că Măgureanu i-a prezentat adjunctului său un dosar consistent, care cuprindea informaţii despre implicarea în diverse afaceri ilegale. Ulterior, presa a documentat veridicitatea acestor zvonuri privind abuzurile în funcţie comise de fostul adjunct al directorului SRI. Între 1992 şi 1994, generalul Marcu a intervenit în mai multe rînduri la Direcţia Generală a Vămilor, pentru a obţine scutiri de taxe vamale în favoarea unor oameni de afaceri arabi.

Generalul Marcu s-a implicat vizibil şi direct în afaceri abia în anul 2000. El a participat cu 300 de milioane de lei la constituirea firmei TEHMIL GROUP SA. Deşi denumirea societăţii duce cu gîndul la tehnică militară, principalul obiect de activitate s-a limitat deocamdată la comertul cu aparate electrice de uz casnic. În 2002, în urma dezvăluirilor de presă privind trecutul său securist, Victor Marcu a fost înlăturat din funcţia de secretar general al APAPS. Cu acea ocazie, el a declarat pentru postul de radio BBC că a intrat în afaceri după ce a trecut în rezervă, însă statutul de patron l-a dobîndit abia “de curînd”. N-a precizat însă în ce afaceri a intrat în 1995 şi ce a făcut pînă în 2000, cînd a fondat TEHMIL.

Reţeaua de securişti ai lui Sorin Ovidiu Vîntu

O ascensiune fulgerătoare în lumea afacerilor fostei Securităţi a cunoscut Victor Velişcu. Fost ofiţer de securitate la Craiova pînă în 1990, Velişcu s-a ocupat cu probleme ce ţineau de specificul Direcţiei I-a de Informatii interne, adică de urmărirea opozanţilor regimului comunist. După 1990 a fost transferat la Cluj, pentru a reorganiza Secţia judeteană a SRI. Cu gradul de maior, Velişcu a deţinut funcţia de locţiitor al şefului SRI Cluj pînă la sfîrşitul anului 1991, cînd a demisionat, cerînd trecerea în rezervă. Atunci, Velişcu a făcut obiectul unei anchete interne a SRI, fiind suspectat că ar fi folosit în interes personal o parte din fondul CIS (fond necontabilizat, destinat plăţii informatorilor). După ieşirea din SRI, Victor Velişcu a plecat împreună cu soţia, pentru aproximativ doi ani, în Turcia. Soţia sa, o cunoscută voleibalistă, a antrenat în acest interval o echipă turcească de volei, iar Velişcu a însoţit-o fără o misiune precisă. “Am fost acolo in calitate de soţ”, declara el presei, nu fără umor.

După întoarcerea în ţară, începe o nouă etapă în viaţa lui Victor Velişcu. Se angajează la una dintre firmele lui Sorin Ovidiu Vîntu. “Am citit un anunţ în ziar că se caută agenţi imobiliari şi am mers la interviu, undeva pe Dorobanţi, la sediul firmei IMOLA. Am spus că am fost ofiţer de securitate şi m-a angajat chiar Sorin Ovidiu Vîntu. M-a pus director adjunct. Am intervievat apoi peste 200 de persoane care voiau sa se angajeze la firmă şi am închegat o echipă” - îşi aminteşte Velişcu. După aceea, s-a ocupat personal de amenajarea sediului Gelsor din Splaiul Unirii. Din iulie 1995, Victor Velişcu a devenit unul dintre primii acţionari la SOV Invest.

Între timp, în firmă apar şi alţi foşti ofiţeri care au trecut din Securitate în serviciile secrete, printre care îi recunoaşte pe colonelul Constantin Rudăreanu, fost ofiţer DIE, fost şef de cabinet al lui Virgil Măgureanu şi pe colonelul Mihai Ţirigan, ofiţer al Direcţiei de Contraspionaj din Departamentul Securităţii Statului. Recrutarea ofiţerilor de informaţii urmărea să confere un aer de soliditate escrocheriei FNI. Fenomenul a luat proporţii după ce, în urma aprobării date în februarie 1998 de directorul SRI Costin Georgescu, actualul ambasador al României în Cipru (ca o paranteză, patria adoptivă a firmei CRESCENT), zeci de cadre din Serviciul Român de Informaţii au ales să lucreze pentru Sorin Ovidiu Vîntu. Din 41 de şefi ai filialelor teritoriale, 39 erau foşti securişti, majoritatea cu stagii după 1989 în SRI sau SIE. Ceilalţi doi erau un fost ofiţer de grăniceri, la Timiş, şi un fost şef de vamă, la Giurgiu.

În 1996, ca urmare a unor neînţelegeri cu colegul său din Securitate şi SRI Rudăreanu, care i-a ocupat locul în graţiile patronului Sorin Ovidiu Vîntu, Velişcu părăseşte “imperiul Gelsor”. Solicită şi obţine reactivarea, fiind angajat în celebra UM 0215, unitatea de contrainformaţii a Ministerului de Interne, ca şef serviciu economic (finanţe-bănci), unde l-a avut ca subordonat pe şi mai celebrul Ovidiu Grecea, viitorul şef al Departamentului de Control al guvernelor Radu Vasile, Mugur Isărescu şi Adrian Năstase, pînă nu demult fost consul al României în Brazilia şi actual prefect al Capitalei. Victor Velişcu a dus-o ceva mai rău după 1997 decît fostul său subaltern Grecea. Trecut în rezervă cu drept de pensie, s-a ocupat “cu activităţi gospodăreşti la domiciliu”. Doar pînă în 2001, cînd la 1 martie fosta sa cunoştinţă de la Gelsor, Radu Timofte, l-a reactivat în gradul de colonel SRI, numindu-l consilierul său. Dar despre toată reţeaua de securişti ai lui Sorin Ovidiu Vîntu merită să scriu mai pe larg, într-un articol separat.

Povestea de succes a unui ”procuror” de televizoare color

La propunerea aceluiaşi Radu Timofte, senatorul ajuns director al SRI, preşedintele Iliescu a confirmat, pe 21 noiembrie 2001 revenirea generalului de brigadă Ion Popescu, zis Gioni, în funcţia de director adjunct al SRI. Oltean din Zătreni-Bălceşti de Vîlcea, căsătorit cu o judecătoare de la Curtea Supremă de Justiţie, viaţa sa este un adevărat succes story, după o expresie deja consacrată. Gioni Popescu a lucrat înainte de 1989 ca subofiţer acoperit (avea grad mic, pentru că nu avea decît liceul la bază) al DIE. Funcţia sa civilă era cea de director al UniversalCoop (Centrala Cooperaţiei). Îndeletnicirile practice erau, după cum ne-a dezvăluit un important general SRI, acum în rezervă, cele ale unui “procuror” (cum se numea în argoul comunismului cel ce putea face rost de orice). Gioni Popescu avea oricînd la îndemînă pentru activişti, securişti sau pentru cei ce plăteau bine televizoare color, frigidere, videoplayere, combine audio – în general tot ce nu se găsea pe piaţă.

După 1989, ”domnul Gioni” s-a descurcat mult mai lejer. În primul rînd, şi-a desăvîrşit studiile, pînă prin 1992-1993. Acelaşi general din SRI susţine că Gioni Popescu a făcut ASE-ul, terminînd, “ca Greuceanu”, cîte doi ani într-unul. Nu a mai durat mult pînă ce a devenit doctor în economie. Acum are gradul de conferenţiar universitar. Cu diploma de la ASE, Gioni Popescu a ajuns colonel şi, ulterior, general SRI într-un timp record.

A fost implicat în mai multe scandaluri penale cu parfum de servicii secrete: în dosarul “conacul de la Giurtelec” (palatul fostului director al SRI, Virgil Măgureanu), în afacerea “Jimbolia”, în operaţiuni de contrabandă cu ţigări şi combustibili. Prin numirea sa în 2001 ca adjunct al lui Radu Timofte, el se ocupă de logistica SRI, de achiziţiile şi investiţiile instituţiei. Funcţia nu este deloc de neglijat, în condiţiile în care, printr-o serie de Ordonanţe de urgenţă din 2001 şi 2002, fosta ICE Dunărea a fost practic reînfiinţată în cadrul serviciilor secrete. Astfel, SRI-ul are voie să-şi facă “firme sub acoperire”, SIE poate să “desfăşoare în condiţiile legii activităţi cu caracter economic”, iar SPP-ul poate să presteze servicii de pază şi protecţie contra cost. Revenim însă la numirea lui Gioni Popescu ca adjunct al directorului SRI, în legătură cu care acesta din urmă declara: “În ce priveste eventualele critici privind moralitatea ocuparii acestui post, dacă e să apelăm la punctul de vedere moral, toţi avem mustrări de conştiintă”.

După aserţiunea de mai sus, Ovidiu Ţinca e un om la fel de curat ca şi Gioni Popescu. În 1979 avea funcţia de locţiitor al şefului Securităţii din Bihor, de unde a fost mutat disciplinar la Cluj, întrucît dăduse aprobări pentru paşapoarte în schimbul unor sume de bani. În noul loc de muncă, se ocupă, între altele, cu asiduitate de urmărirea şi reţinerea celor care o vizitau pe cunoscuta dizidentă Doina Cornea. Pensionat în 1990, s-a întors la Oradea, unde în asociere cu un cetăţean austriac şi doi cetăţeni maghiari, începe să comercializeze şi să închirieze jocuri electronice de noroc. Treptat, afacerea se extinde şi în judeţul Cluj, iar în 1993 Ţinca înfiinţa două cazinouri: unul la Băile Felix şi altul la Cluj. În martie 1995 este reactivat în SRI şi îşi vinde pe un preţ bun cota parte din afaceri. Între timp, devenise profesor şi decan la Facultatea de Drept a Universităţii din Oradea, purtîndu-se cu studenţii cam cum o făcea cu dizidenţii pe vremuri – ceea ce probabil o fi recomandat propulsarea sa ca şef al SRI Bihor. După ce în noiembrie 1995 a fost acuzat inclusiv de hărţuirea sexuală şi maltratarea unei tinere subordonate din personalul tehnic, care era chiar fata unui fost coleg din Securitate, pe deasupra şi însărcinată, a fost avansat la comanda Centrului Operativ Zonal, care coordona activitatea SRI din Bihor, Arad, Satu Mare şi Maramureş.

În comparaţie cu exemplele de mai sus, unora dintre securiştii implicaţi în afaceri ar trebui să li se ridice statui ale bunului simţ. Este vorba, în genere, de acea mică parte a lor care au încercat afaceri pe cont propriu. Pe unii, pur şi simplu, nu i-a dus capul. În martie 1991, un fost subofiţer de securitate, Mihai Alexe, din judeţul Tulcea, a ajuns director al Asociaţiei Economice Intercooperatiste din comuna Nalbant, funcţie în care a fost impus de către foştii lucrători ai Asociaţiei, disponibilizaţi din noiembrie 1990. Printr-o adevărată campanie electorală, el a învins toate argumentele economice ale vechii conduceri, promiţînd reangajarea întregului personal şi redresarea societăţii. Subofiţerul de securitate a fost, spre deosebire de majoritatea colegilor săi, înfrînt de economia de piaţă: dacă la instalarea lui Alexa în funcţie fermele de pui de la Nalbant aveau profit, e drept, de abia 125.000 lei, după două luni pierderile însumau 1.130.000 lei, iar liniile de creditare ale Asociaţiei Intercooperatiste fuseseră blocate.

Alţi foşti securişti, în genere provenind din rîndul vechilor rezervişti, s-au orientat de obicei spre înfiinţarea unor mici firme, prin care au încercat, cu succes sau fără, atragerea şi escrocarea unor persoane sau a partenerilor de afaceri. De pildă, la Constanţa în 1991 patru securişti pensionari au înfiinţat firma SC CORECT SRL şi jocul de întrajutorare cu acelaşi nume. Toate au mers bine, pînă cînd un alt rezervist, subofiţer, fostul şofer al unuia dintre cei patru securişti pensionari, a înfiinţat un nou joc, cu un succes de piaţă care le-a distrus acestora afacerea. Noul joc suna mult mai promiţător. Se numea PROCENT.
    

Citeşte şi: ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea | Afacerile postrevoluţionare ale Securităţii (II)

Citeşte şi: ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea | Afacerile postrevoluţionare ale Securităţii (I)