OPINIE După un deceniu pierdut, trebuie să facem funcţională singura schemă Ponzi benefică din istorie

Dincolo de numere, declaraţii, previziuni şi analize, am scris în acel articol despre un lucru extrem de important, de faptul că România se afla atunci în ceea ce specialiştii în demografie numeau "fereastra de oportunitate".

Intervalul era estimat de demografi la 8 – 10 ani, bazându-se pe resursele existente, adică pe faptul că pe piaţa muncii se afla o populaţie activă, a celor născuţi după 1967, care combinat cu o evoluţie favorabilă din punct de vedere economic a unui alt indicator demografic, rata de dependenţă, adică raportul dintre persoanele prea tinere sau prea bătrâne pentru a munci şi cei ce lucrează efectiv, plus o dezvoltare economică rezonabilă, ar fi putut schimba în bine viitorul sistemului de pensii.

Astăzi putem constata, nu prea liniştiţi, că am ratat deceniul ferestrei de oportunitate.

Ce ar fi trebuit să facă o conducere responsabilă, grijulie nu numai cu românii de acum ci şi cu cei din viitor? Existau două modele, cel francez şi cel nordic.

Franţa, care a promulgat un Cod al Familiei încă din 1949, a decis că vrea să rămână o naţiune puternică şi a aplicat un set de politici coerente, financiare şi fiscale, oferind şi servicii corespunzătoare (sistemul de educaţie, de sănătate, de îngrijire a copilului).

Ţările nordice au un model centrat pe servicii – grădiniţe, creşe, sistem de bone, flexibilitatea timpului de muncă.

În România, autorităţile au avut şi au tendinţa de a furniza doar susţinere financiară, lucru care nu este suficient.

Peste modelul franţuzesc sau nordic mai era necesar un sistem coerent de politici care ar fi trebuit să se preocupe de creşterea potenţialului naţiunii, de educaţie, de calitatea vieţii, lucruri care ar fi putut antrena şi o reducere a emigraţiei.

Toate acestea au rămas scrise în acel articol şi doar acolo, pentru că „modelul românesc” a rămas fidel aceloraşi politici ale paşilor mărunţi, în care lucrurile se întâmplă de pe o zi pe alta şi în care viitorul, fie el şi imediat, ne ia mereu prin surprindere. Se dovedeşte, desigur, o strategie păguboasă, a cărei finalitate este una pozitivă doar printr-un cumul improbabil de conjuncturi norocoase.

Toate discuţiile de acum, o zarvă stupidă şi inutilă, legată de viitorul pilonului II, nu şi-ar fi avut rostul dacă politicienii şi-ar fi luat rolul în serios şi ar fi gândit la ceva mai mult decât câştigarea alegerilor, bunăstarea proprie şi fraierirea electoratului. Motive aveau, pentru că nu numai ziariştii scriau despre pensii şi îmbătrânire, ci şi o ditamai Comisie Prezidenţială pentru Analiza Riscurilor Sociale şi Demografice din România, care a emis un raport de 382 de pagini de analize, grafice, scenarii, explicaţii şi potenţiale măsuri.

Spunem potenţiale, pentru că propunerile comisiei prezidenţiale mergeau de la formulări pur pretenţioase, dar lipsite de consistenţă la recomandări greu realizabile, de genul "creşterea numărului de contribuitori la sistem".

Nici preşedintele de atunci, deşi susţinea că este "jucător", nici premierii din acea perioadă şi cea care a urmat – Emil Boc, Victor Ponta, Dacian Cioloş - nu au dat atenţie problemelor demografice, ale sistemului de pensii sau emigraţiei.

În timp, în optica colectivă, a apărut o abordare care la prima vedere poate părea corectă, dar care fundamental este greşită. Concret, cei mai mulţi mileniali au ajuns să mizeze mai mult pe independenţa financiară pe care cred că o vor obţine şi mai puţin pe rolul statului în asigurarea unei bătrâneţi liniştite. Nu cred că este o soluţie ce se poate aplica tinerilor, maturi peste nu prea mult timp, cum nu se aplică nici decreţeilor, aşteptaţi să producă peste doar câţiva ani un cutremur major în sistemul de pensii.

Tinerii nu vor fi ajutaţi nici de slujbele temporare, care li se prezintă astăzi ca fiind cool, tot aşa cum vor descoperi că nu toţi vor putea face o aplicaţie care va fi cumpărată de Google şi că nu toţi vor putea face carieră în corporaţii, că vor trăi momentul, dar nu îşi vor trăi viaţa.

Fundamental, sistemul de pensii este o schemă Ponzi care funcţionează câtă vreme piramida vârstelor indică o populaţie tânără mai numeroasă decât populaţia în vârstă, care primeşte o pensie. În România, dezindustrializarea, emigraţia, scăderea ratei natalităţii au dereglat acest mecanism, ba încă extrem de repede, în nici 10 de ani de la Revoluţie.

Acum, singura şansă a românilor, decreţei, mileniali, icşi sau igreci, la o bătrâneţe confortabilă din punct de vedere financiar este dezvoltarea economiei la un nivel care să-i permită să susţină sistemul social de pensii şi protecţie.

O parte din pensiile decreţeilor vor fi preluate de statele unde aceştia lucrează acum, deci povara se va uşura într-o oarecare măsură.

Pe plan intern, singura schema Ponzi benefică din istoria economică a lumii, cea a sistemelor de pensii şi de sănătate, la care contribuim cu toţii pentru cei prea în vârstă pentru a munci sau prea bolnavi, poate fi susţinută de creştere şi bunăstare economică, de antreprenoriat, de investiţii şi de clarviziune politică, nu de declaraţii stupid-liniştitoare cum că pentru moment avem bani de pensii şi salarii.

Tot aşa cum de la Cotroceni ar trebui să vină nu numai întrebări şi mirări, ci şi impulsuri, analize şi soluţii.