Povestea de film a lui Oase şi Aţă, barbugii urmăriţi pentru omor. Cum au fost găsiţi de poliţişti

Mirel şi Sandu făceau sau cine ştie, or mai fi făcând parte şi-axum, din categoria celor împătimiţi de barbut. Lui Mirel i se spunea Oase, iar lui Sandu, Aţă. Primul era un tip solid, musculos, practicant de judo, al doilea, o arătare, înalt, slab şi cocârjat.

Ambii, erau sclavii ”babaroaselor” sau mai ”elevat”, ai ”zarelor”. Adică, zarurile cu care se joacă barbut. Jucau de mici şi erau maeştri recunoscuţi, dar bineînţeles că nu de puţine ori, rămâneau lefteri după vreun joc.

De aici, problemele nesfârşite cu banii şi deci cu familia, cu amici, datorii peste datorii, bătăi lăsate cu urme de cuţit.

Câştigau bine din bişniţa pe care o făceau dar mai tot, se ducea la barbut. Erau printre cei mai activi plasatori de ţigări, blugi şi altele de genul ăsta, furnizorii fiind studenţii arabi de la ”Construcţii”. Ziua ”munceau”, seara, noaptea, la ”babaroase”.

Aflaseră bineînţeles, că ”zarele” pot fi măsluite. Ştiau şi metoda cu ”macaraua”, un electromagnet care se plasa subtil sub ”masa” de joc şi care, acţionat la momentul potrivit, întorcea ”babaroasle” într-un mod convenabil, ele având o ”adăugire” din metal. Nu era o metodă infailibilă, era mai mult pentru ageamii, pentru gherţoi.

Ceea ce le-a atras atenţia era altceva, măsluirea obiectului muncii, zarul, prin introducerea de mercur în colţurile care să-l răstoarne tocmai bine pentru câştig. Ăsta era ţelul lor.

Ştiau cam cum trebuie făcută treaba, aveau şi reţeta cleiului cu care trebuie tratat zarul după ce-i băgau mercurul ca să nu rămână urme, cum trebuia apoi să-l fiarbă într-o fiertură de oase, tot şmenul le era cunoscut.

Le lipsea ceva, cum să introducă picătura de mercur, ”lacrima”.

Fiind băieţi umblaţi în lumea şmecherilor, au auzit de un lăcătuş bătrân fost spărgător de safe-uri pe vremea banditismului din România, perioada de după război, anii 44-50. Mai ştiau că Nea Mate aşa îl chema pe lăcătuş, avea o grămadă de truse de scule, printre care unele cu burghie foarte fine, ”şpirale” le ziceau, care s-ar fi potrivit foarte bine pentru a măslui ”babaroasele”.

Să-l implice pe nen-su Mate, era nasol, ar fi însemnat să-l bage în combinaţie, că ăla era mai haladit şi i-ar fi avut ”la mână”.

De aceea, s-au hotărât să-l ”calce”, adică să intre peste el în casă şi să-l tâlhărească. S-au pregătit, s-au îmbrăcat cu nişte paltoane lungi ca sa nu li se poată descrie constituţia fizică, şi-au pus în gură nişte ghemotoace de hârtie pentru a-şi schimba vocile, au mai luat doi saci să acopere capul victimelor şi într-o noapte rece de toamnă, i-au călcat pe om şi femeia lui.

Nenea Mate s-a ţinut tare deşi l-au bătut şi schingiuit rău, n-a zis unde îi sunt sculele cele fine. Nevastă-sa însă, a murit pe loc în urma unui pumn. S-a lovit cu capul de masa şi acolo a rămas. Bătrânul a murit la spital, căteva zile mai tărziu.

Belea mare ! Toată poliţia, mă rog miliţia, în priză. Informatorii, turaţi la maxim. Timp de aproape un an, nimic. Nici un capăt care să se lege. Până când un informator jucător şi el, vine cu o informaţie. Moşul, Nea Mate, era şi el un jucător de barbut, mai venea, nu des, dar venea la joc.

Cu cine juca, păi cu ăla, cu ălălalt, s-a conturat un grup, printre care Oase şi Aţă. Sunt găsiţi toţi, mai puţin ăştia doi. Unde sunt ? Păi sunt în puşcărie. De când ? de vreo câteva luni, zice ”limba”.

Sunt verificaţi şi într-adevăr, erau arestaţi pentru o spargere. Spărseseră o ”alimentara”. Fuseseră găsiţi de o patrulă, morţi de beţi, chiar în magazinul pe care îl spărseseră. Parcă îi aşteptau, dar cine să bănuiască atunci ?! Când se întâmplase asta ? La tei zile de la comiterea tâlhăriei asupra lui Mate. Dă-o dracu’,gaborii nu cred în coincidenţe. Prea părea ”la mişto”, adică ne ”ascundem” în puşcărie cu o faptă de doi lei, de o tâlhărie urmată de moartea victimei Adică, două victime.

Aţă locuise toată viaţa cu maică-sa, taică-su murise când el era de câţiva ani. Nici nu-l cunoscuse. Percheziţie urgent şi se găsesc o grămadă de acarete, printre care un lânţişor din aur cu o cruciuliţă din lemn de abanos. Hămesit, Aţă îl luase de la gâtul femeii omorâte. Belea !

În anchetă, în faţa lânţisorului, Aţă a început să plângă şi s-a ”spart” imediat. Cu Oase a fost mai greu. Îl luase pe ”nu” în braţe, dar în faţa amănuntelor date de Aţă şi de mama lui, a cedat şi el.

Ancheta în sine asupra lui Mirel zis Oase este ea însăşi, o poveste.

Poate, altădată...