PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea | O gaură neagră, prin care s-au scurs şi se scurg bani în buzunarele fostei şi actualei Securităţi: combinatul de la Krivoi Rog

Minereu de fier ucrainean, cumpărat ca aur

Cu ceva vreme în urmă, Claudiu Năsui, care alături de ministrul transporturilor, Cătălin Drulă, îşi stăpînesc ”resortul”, anunţa că vrea să rezolve una din cele mai vechi probleme din ograda Ministerului Economiei: investiţa României în combinatul ucrainean de la Krivoi Rog. Rostogolită de la o guvernare la alta, acceptată ca un ”dat”, în baza unui contract de pe vremea CAER-ului comunist, această gaură neagră, în care s-au pompat anual bani, fără a se aştepta ceva înapoi, trebuia demult astupată.

Din 1983 (şi nu 1986, cum greşit afirmă ministrul Năsui), cînd a fost conceput ca rod al unei conlucrări între ”ţările socialiste frăţeşti”, combinatul pentru prelucrarea minereului de fier la o scară mare, părea o investiţie viabilă. România a participat cu o investiţie de un miliard de dolari la contrucţia lui, iar aceasta s-a derulat prin firma românească specializată în construcţii industriale peste hotare, ARCOM. De fapt, o firmpă-paravan a Securităţii.

După căderea comunismului, de toată investiţia s-a ales praful. În schimbul acelui milliard investit, am primit doar o jumătate de procent din cît s-ar fi cuvenit să ne fie livrat, adică 159 mii de tone de minereu de fier îmbogăţit, în loc de 30 de milioane. Am plătit, s-ar putea spune, minereu de fier, la preţul aurului. Din lipsă de materii prime şi a unei administraţii competente, totul s-a dus de rîpă.

Combinatul de la Krivoi Rog e de ani de zile închis şi e în ruină, dar noi continuăm să ”investim” acolo. Acordul de finanţare a investiţiei a fost reînnoit, de mai multe guverne. Cel mai generos, după 1989, cu această aşa-zisă ”investiţie” a fost guvernul Radu Vasile.

O înţelegere, la un pahar de vorbă

Am fost întrucîtva martor fără să vreau al discuţiei care a avut loc între un reprezentant al entităţii interesate în derularea acestei investiţii perdante şi premierul Vasile, concretizată ulterior în semnarea  unei Hotărîri de Guvern, care prevedea continuarea investiţiei. Se întîmpla în 1999, cu prilejul vizitei lui Radu Vasile în Israel, cînd din delegaţia acestuia făcea parte şi un reprezentant al ARCOM. Atunci s-a ”bătut” palma, la un pahar de whisky. ”E normal să continuăm”, a spus binevoitor şi bine dispus primul ministru, şi aşa s-a şi întîmplat.

Banii au continuat să se scurgă către Krivoi Rog, deşi acolo producţia de fier încetase de multă vreme. Dar nu şi ”producţia” de vile ale noilor potentaţi politici şi din serviciile secrete ucrainiene (ca la noi), realizate practic pe bani româneşti, din care o parte se întorceau în ţară sub forma unor mari cantităţi de ţigări şi alcool de contrabandă.

Alcoolul (spre deosebire de ţigări, ”distribuite” rapid) a fost folosit de reţelele ”mafiei arabe” din România, controlată de foşti securişti, activi sau nu în serviciile noastre secrete, pentru punerea în vînzare pe piaţa internă a unor mari cantităţi de ”băuturi fine” falsificate, care ne-au intoxicat ficatul în anii ’90. Din care, cu siguranţă, nu băuse şi Radu Vasile, cînd a ”parafat” în felul său înţelegerea cu ARCOM-ul (am scris despre toate acestea pe larg, într-una din cărţile mele, ”Mafia arabă din România, de la Ceauşescu la Iliescu”).

Şi în prezent, anual, se scurg cîte un milion de euro într-o gaură neagră, într-un maidan de fiare vechi, cum arată acum combinatul de la Krivoi Rog, din care tot ce se putea fura, s-a furat deja. Au rămas doar ziduri de beton, şi totuşi contiuăm să ”investim” într-un combinat-fantomă. ”Sînt trei firme nominalizate expres într-un HG din 1999”, prin care se derulează investiţia, spunea ministrul Claudiu Năsui. Cea mai importantă dintre acestea, ca antreprenor general este ARCOM SA, cea sus-menţionată. Ceea ce n-a ştiu ministrul Năsui este că e vorba de o firmă în care controlul îl deţin foştii securişti.

Privatizarea Securităţii, la ARCOM

În anii lui Ceauşescu, la gigantica investiţie de la Krivoi Rog, Uzinexportimport a contribut cu utilaje, ARCIF a făcut îmbunătăţirile funciare, iar ARCOM a adus mîna de lucru şi a gestionat fondurile alocate, ca antreprenor general. În 1992, Germania şi Bulgaria s-au retras din ”holding”-ul comunist, cehii şi-au ”cedat” partea Slovaciei care au părăsit şi ea investiţia, iar românii au rămas singuri, alături de ucrainieni. Interesul n-a fost însă al României, ci al ”antreprenorului general”, ARCOM, devenită ”societate pe acţiuni”.

Din 1993, ARCOM s-a pregătit intens de privatizare. În conducerea ei, cei (foşti?) 156 de securişti acoperiţi au început să se agite: în condiţiile în care ”participaţiile” ARCOM în investiţiile din lumea araba se lichidau pe rind, singura ”vacă de muls” rămăsese Krivoi Rog-ul.

La combinat, printr-o sumedenie de ”bonuri de consum” fictive (pentru că lucrările de investiţii practic încetaseră), stocurile de materiale de la faţa locului, scumpe şi de bună calitate (de la ţevi, profile metalice, cabluri de cupru şi aluminiu, pînă la becuri fluorescente şi prize) au fost lichidate, dar numai scriptic, deocamdată, pentru ca valoarea de achiziţie la privatizare a ARCOM-ulu să fie cît mai mică. Ele au fost folosite pentru contruirea unor vile ale potentaţilor locali, cum am spus, ori au fost ”exportate” în spaţiul ex-sovietic şi chiar înapoi, în România, în folosul ”firmei”, după privatizarea ARCOM.

Fosta firmă acoperită a Securităţii a devenit astfel nu numai ”puşculiţa” pentru banii alocaţi de guvernele României după 1989, ci şi stăpînul direct al ”magaziei de materiale”. Director al lucrărilor de la Krivoi Rog era pe atunci Nicolae Gabreanu, ulterior directorul general al ARCOM.

În  primăvara anului 1995, Emil Dima, fost ofiţer al Securităţii sub acoperire şi ajuns şef al Fondului Proprietăţii de Stat în Guvernul Văcăroiu a anunţat, cu surle şi trîmbiţe, ”privatizarea cu numărul 1.000”. Era vorba chiar de ARCOM, privatizată prin ”metoda MEBO” – vînzarea acţiunilor către angajaţi. Prin angajaţi, să nu înţelegeţi aici forţa de muncă, muncitorii trimişi de firmă să lucreze în străinătate – ci doar pe cei din ”centrală”, care se ocupau de ”recrutarea” acestora – şi ea, în fond, o activitate ”bănoasă”, prin şpăgile presupuse pentru selectare.

Astfel, cei 156 de foşti securişti care supravegheau toate şantierele de construcţii ceauşiste peste hotare au devenit patronii-acţionari ai firmei. Întîmplarea a făcut să fiu invitat, nici azi nu ştiu de către cine şi de ce, la ”sărbătoarea” lor, un cocktail la sediul FPS condus de Emil Dima, oferit în aceeaşi seară a anunţului privatizării şi le-am citit bucuria pe feţe.

Curînd după aceea, a venit şi un prim impas, cînd guvernul Ciorbea a oprit în 1997 finanţarea investiţiei de la Krivoi Rog, dar cum am văzut, ea a fost reluată de Radu Vasile. Robinetul cu bani scurşi în buzunarele ”acoperiţilor” de la ARCOM a continuat să curgă. Şi curge pînă azi.

Mi-e greu să cred că nu se vor trage toate sforile posibile, pentru ca milonul de euro să nu umple în fiece an buzunarele fostei Securităţi. Vor găsi ei o cale, chiar dacă ministrul Năsui le va închide vremelnic ”afacerea”, de făcut bani din ”păzit” un maidan. O să vină altul, mai ”înţelegător”. Şi securiştii vor ieşi iarăşi la suprafaţă, pentru că ei sînt singura categorie de oameni care nu numai că au ”căzut în picioare” în 1989, dar s-au şi înălţat deasupra tuturor.