Când Down înseamnă sus: Povestea impresionantă a puştiului care şi-a găsit vindecarea la 170 km/h

Tragi puţin de draperie, suficient cât să fii recunoscător calendarului care, în dreptul lui 13, arată duminică. Nu te-ai încumeta să ieşi din casă pe o asemenea vreme. La TV, diverse personaje se declară surprinse de aversele anunţate încă de acum o săptămână. Se iau măsuri, dar abia atunci când sunt implorate cerului. Pui draperia la locul ei şi apeşi butonul de start al vreunui film ori serial. Nu e vreme de altceva, oricum. Zgomotul picăturilor de ploaie e întrerupt, din când în când, de un sunet pe care nu reuşeşti să-l identifici. Se aude o dată. De două ori. De trei ori. Curios, te ridici din locul comod şi călduros pentru a da din nou draperia la o parte.

Descoperi că pe trotuar un puşti de un metru şi un pic se chinuie să ridice de la pământ o bicicletă cât el de mare. Ud până la piele, murdar pe alocuri de noroi, băiatul trage aer în piept şi se urcă din nou pe şa. La nici câteva secunde, secvenţa se repetă. Iar şi iar. Realizezi că au trecut minute preţioase din filmul pe care îl vizionai şi, mulţumit că ai aflat sursa zgomotului străin, te întorci la ale tale. Jos, Andrei ridică de la pământ bicicleta albastră şi încearcă din nou să ţină drumul drept. Are cinci ani, dar abia acum câteva luni a început să vorbească. Îi este mai cunoscut drumul spre spital decât spre parc şi, în ciuda vârstei fragede, ştie că nu e un copil obişnuit. Sindromul Down i-a anulat şansa de a fi încadrat în tipare. Sau i-a oferit o alta să fie diferit: "Am aflat încă de la naştere că are probleme. Din fericire, la el, cromozomul 21 suplimentar e lipit de celălalt şi funcţionează ca un întreg. Acum, cel puţin", avea să recunoască tatăl acestuia uşor incomodat de subiect.

Zile la rând şi-a şters noroiul de pe faţă şi a refuzat orice rugăminte venită din partea mamei de a intra în casă. I se promisese că va primi o motocicletă dacă va învăţa să meargă pe bicicletă fără roţile ajutătoare, iar calendarul, autorităţile surprinse şi duminica ploioasă nu aveau să-l convingă să intre în casă cu mult după lăsarea nopţii. Următoarea zi, primea motocicleta. Şi o răceală zdravănă.

Motocicleta şi declicul

Era anul 2008 atunci. Înapoi în prezent, în apartamentul modest al familiei Filimon, Andrei urmăreşte cu interes discuţia dintre reporterul ProSport şi părinţii săi. Se face ghem în fotoliul de lângă vitrina cu trofeele câştigate în motociclism în ultimii cinci ani. Când şi când îşi dă la o parte părul negru şi lung: "I-a văzut pe băieţii mai mari că aşa îl poartă şi nu a mai vrut să se tundă", explică Simina, mama acestuia. Zâmbeşti, iar puştiul îşi îndeasă capul în mânerul fotoliului. Până la cinci ani, părinţii încercaseră, la sfatul medicilor, să-l implice pe Andrei în tot felul de sporturi: "L-am dus la înot, la tenis, la handbal. Nimic... Nu-mi imaginam vreo secundă că motocicleta va avea efectul pe care l-a avut. Făcea parte din categoria lui «hai s-o facem şi pe asta!»". Şi au făcut-o...

În parcarea din spatele blocului, Andrei a căpătat personalitate. Nu mai exista doar drumul de acasă la spital. Erau acum circuite, exista viteza: "S-a schimbat cu totul. A început să vorbească, să reacţioneze, în locul golului din ochi exista acum o sclipire", povesteşte Octavian Filimon, tatăl acestuia. Întorci capul spre puşti, dar locul din fotoliu este acum gol. Nu pentru mult timp, însă: "Uite, uite! Astea au fost primele mele mănuşi", spune rapid şi pleacă din nou. Revine la câteva secunde după, de data asta ţinând la piept o pereche mică de ghete: "Şi uite, şi astea!". Dispare pentru a treia oară şi trec minute bune până îşi ocupă din nou locul în fotoliu. Lângă el sunt prima cască şi primul costum: "Mi-erau mari atunci. Acum nu mai sunt!". Şi-şi dă din nou părul după ureche.

Citeşte integral articolul despre povestea copilului cu sindromul Down pasionat de motociclism pe www.prosport.ro.