REPORTAJ Istoricul Marius Oprea: "Triungiul morţii" din Caransebeş

Replica dură a venit a doua zi, într-o şedinţă operativă la nivelul conducerii Securităţii. S-a dispus un plan amplu de măsuri, vizînd concentrarea unui dispozitiv format din ofiţeri şi trupe ale Janadrmeriei în zonă, sub coordonarea generalului Ion Băjenaru, comandantul Jandarmeriei din Zona IV Banat, a colonelului Coloman Ambruş, şeful Direcţiei Regionale de Securitate Timişoara şi a maiorului Aurel Moiş, comandantul Securităţii din Caransebeş, unde s-a dispus şi centrul de comandă al dispozitivului care încercuise întreaga zonă.

'Curînd, oraşul a devenit o zonă militarizată, sub controlul Securităţii. În centrul oraşului, Liceul de fete ”Regina Elena” a fost închis şi evacuat, iar în clădirea acestuia din apropierea penitenciarului, s-a instalat Comandamentul Unic Caransebeş, iar componentele acestuia (jandarmi, ulterior trupe de Securitate şi miliţieni, ofiţeri operativi şi anchetatori de Securitate) aveau ordine ferme să acţioneze unitar, atît pentru prinderea “teroriştilor”, anchetarea sutelor de arestaţi, cît şi petru evacuarea “suspecţilor” din zonă (“chiaburi sau alte elemente duşmănoase”) şi strămutarea lor. Comandamentul, situat la cîteva sute de metri atît de sediul Securităţii de pe strada Horea, cît şi clădirea Penitenciarului alcătuiau un ”triunghi al morţii”, unde au dispărut în anii care au urmat, pentru todeauna, sute de oameni din Banat.

Arheologul şi miliţianul

În urmă cu doi ani, la Sarmisegetuza Ulpia Traiana, şantierul arheologic de care mă leagă inclusiv amintirea reţinerii mele de către Securitate în vara anului 1988, m-am întîlnit cu vechiul meu prieten Hardy Petrovsky, cunoscut arheolog german de origine română, autorul unor importante descoperiri, precum aceea a unui convoi de care vikinge de luptă, încărcate cu pradă de război, scufundat în apele Rinului.

Cunoscîndu-mi preocupările legate de căutarea victimelor comunismului, mi-a istorisit că, la mijlocul anilor ’70, pe cînd era proaspăt angajat al Muzeului din Caransebeş, a fost căutat de un subofiţer de miliţie, care i-a spus că la un şantier pentru construcţia unui bloc-cămin de garnizoană în spatele Casei Armatei s-au găsit oase care par a fi umane. S-au dus împreună acolo şi, într-adevăr, în şanţurile pentru fundaţie se aflau o mulţime de oase. Toate umane, răscolite de cupa escavatorului. Dar, stupoare: printre ele, se aflau resturi de încălţăminte, o cataramă ce nu părea medievală, ci cît se poate de contemporană şi chiar un nasture cu însemnul RPR. Găsind şi acest din urmă indiciu, subofiţerul de miliţie – şi el la fel de tînăr ca arheologul - , vizibil speriat, i-a spus acestuia: noi n-am fost niciodată aici. Şi aşa au rămas lucrurile pînă la întlnirea mea cu Hardy. Am făcut, aflînd toate detaliile legate de locaţie, demersuile pentru a începe cercetări în spatele clăddirii fostului

Comandament Unic al Securităţii, care acum adăposteşte Cercul Militar şi în al cărei subsol se mai pot vedea urmele unor celule de arest. La un prim sondaj, făcut la începutul lunii iunie în acest an, am găsit într-o groapă plină de resturile de construcţie ale blocului de garnizoană ridicat în 1975 partru femure care au fost certificate la Institutul medico-legal din Timişoara ca fiind umane.
Acum, în aceste zile, am început cercetarea sistematică a zonei, avînd tot sprijinul Parchetului Militar Timiş, condus de fostul meu coleg de cămin din Grozăveşti, astăzi colonelul magistrat Radu Ilina. Şi s-a dovedit ceea ce ştiam: într-adevăr, acest loc este epicentrul ”triunghiului morţii” din Caransebeş, cum l-a numit colegul meu Gheorghe Petrov, alături de care mă aflu aici, împreună cu Paul Scrobotă, Horaţiu Groza şi Gabi Rustoiu, arheologii de care nu m-am despărţit de cînd am început invesigaţiile în căutarea victimelor comunismului.

Comandamentul Unic al terorii

În urmă cu şaptezeci de ani, după o acţiune concertată a Miliţiei şi Trupelor de Securitate a fost împuşcat colonelul Uţă, şeful unui alt grup de partizani bănăţeni. Asemenea acţiuni cu mari desfăşurări de forţe au prefigurat metodele dure de luptă întrebuinţate împotriva partizanilor din munţi, dar au constituit şi o repetiţie generală pentru deportările care aveau să fie efectuate în întreaga zonă a Banatului, un an şi jumătate mai tîrziu, în noaptea de Rusalii a anului 1951, coordonate de acelaşi Comandament Unic. Acesta a fost stabilit, prin ordin transmis telegrafic de către generalul Pintilie Gheorghe către colonelul Coloman Ambruş, de urma căruia am dat în arhivele fostei Securităţi:

”Direcţiunea Generală a Securităţii Poporului. Cabinet Director, Nr.11.816/21 ianuarie 1949. Vă facem cunoscut că, începînd cu ziua de 22 ianuare 1949, se formează în oraşul Caransebeş un Comandament Unic. În faţa acestui Comandament Unic se pun o serie de sarcini, pe care D-ta, Tov.Ambruş, le cunoşti de cînd s-a discutat la Bucureşti, sarcini ce revin atît trupelor Jandarmeriei MAI, cît şi organelor de Securitate. Tovarăşul General Ion Bejenaru, Comandantul zonei, va aduce un plan de acţiune pe care va trebui să-l prelucraţi împreună. Comandamentul Unic este organul care conduce întreaga operaţiune de pe teritoriul fixat. Nici o operaţiune nu va putea fi luată, atît de organele de Securitate, cît şi de celelalte organe fără să ştie una de cealaltă, atît în ce priveşte operaţiunile pentru prinderea bandelor teroriste, cît şi a celor de evacuare a chiaburilor, a deblocaţilor, a elementelor suspecte etc.

În ceea ce priveşte colaborarea dintre organele componente ale Comandamentului Unic, aceasta trebuie să fie cît mai strînsă, o înţelegere cît mai deplină , pentru ca nu cumva să se execute operaţiuni grăbite, care să dea greş sau să producă în sînul populaţiei agitaţii contra organelor ce execută aceste operaţiuni, datorită acestor lipsuri. De felul cum vă veţi îndeplini sarcinile trasate depinde rezultatul operaţiunilor, iar reuşita lor nu va avea decît să ridice prestigiul Securităţii, bastionul înaintat, apărătorul libertăţilor clasei muncitoare din RPR, care luptă pentru făurirea cu un ceas mai devreme a societăţii socialiste. General Locotenent de Securitate, Pintilie Gheorge”. Generalul Băjenaru adusese, în plic închis şi sigilat, inclusiv ordinul de strămutare a tututor ”elementelor contrarevoluţionare” pe o adîncime de 25 de kilometri de la graniţa cu Iugoslavia, care a dus ceva mai tîrziu la drama zecilor de mii de deportaţi în Bărăgan.
”Probleme ale căror cercetări trebuiesc desăvîrşite”

Cum am mai spus, Caransebeşul arăta începînd din ianuarie 1949 mai degrabă ca o garnizoană militară, populată cu uniformele temute purtînd însemnele Securităţii, decît cu orăşelul cu un aer paşnic de ceva vreme înainte. Aici s-a realizat cea mai amplă concentrare de forţe represive din ţară, în acel timp. Comisarilor de la fosta Poliţie de Siguranţă din oraş (Dobrescu Mihai, Ştefa Anghel, Martin Isac) li s-a adăugat un dispozitiv impresionant, odată cu înfiinţarea Securităţii Poporului şi punerea lor sub comanda ei locală a maiorului Aurel Moiş (care avea să devină unul dintre cei mai experimentaţi ”vînători de partizani” ai Securităţii). Structura Comandamentului Unic era alcătuită din ofiţeri de Securitate, de Miliţie (înfiinţată din 22 ianuarie 1949, înlocuind vechea Poliţie), cît şi din Trupele de Securitate (înfiinţate prin Decretul 163 din 7 februarie 1949, preluînd ”elementele devotate clasei muncitoare” din fosta Jandarmerie). La Caransebeş a fost fixată şi locaţia Batalionului 5 din Trupele de Securitate.

Din Comandamentul Unic Caransebeş mai făceau parte maiorii Dicescu, Rizescu, Kling Zoltan, Irinca Ion, Hauberger Vasile, Teodorescu Marcel din Securitate, iar de la Trupe şi Miliţie lt.col. Olteanu Gheorghe, maiorul Corpaciu Pamfil, căpitanii Corciova Ion, Lăcătuş Ion, Chioreanu Ion, Hamza Petru, Mihăilescu V. Gheorghe, Sabău N. Ştefan, Trandaf Narcis, Rednic Vasile (detaşat la Caransebeş, după ce se remarcase în Bihor, unde a împuşcat 7 partizani). Toţi aceştia au devenit nume care însîngerează amintirile foştilor deţinuţi politici. În arhivele Securităţii am mai găsit numele a Dintre cadrele din Securitate, Trupe şi Miliţie care s-au remarcat în acţiunile represive care au dus la ”pacificarea” zonei, cît şi la masiva acţiune de deportare a ţăranilor bănăţeni în Bărăgan, în noaptea de Rusalii a anului 1951. Am mai găsit în arhivele fostului Comandament Unic Banat al MAI numele a nouăsprezece tineri ofţeri şi subofiţeri de la Securritate, Trupe de Securitate şi Miliţie (nume pe care le-am pus la dispoziţia Parchetului Miltar) care ”s-au remarcat în muncă”, adică în arestările la miez de noapte ale ţăranilor bănuiţi că i-ar sprijini pe partizani, în schingiurirea pînă la moarte sau împuşcarea unora dintre ei, ca şi în alcătuirea lispelor de familii care aveau să ia drumul de ciulini al Bărăganului, scoase în întregime la miez de noapte din casele lor, indiferent de vîrstă şi stare de sănătate.

S-au întîmplat cu acel prilej o mulţime de abuzuri, a căror enumerare nu poate avea loc aici. Să spun doar ce cuprind listele de deportaţi: cel mai vîrstinc avea 92 de ani, cel mai mic două luni. Iar Maria Bălăceanu, fostă directoare la Muzeul de Artă din Drobeta Turnu Severin, pe care am cunoscut-o acolo luni, 14 octombrie, cu prilejul dezvelirii bustului lui Corneliu Coposu, chiar cu puţin înainte de a veni să-mi petrec o săptămînă în căutarea celor dispăruţi în ”triunghiul morţii”, mi-a mărturisit că mama ei era însărcinată cu ea şi a născut-o imediat după deportare. Maria are pînă în ziua de astăzi pe certificatul de naştere un loc gol cît Bărăganul de mare, la venirea deportaţilor bănăţeni, în dreptul ”locului naşterii”.

Loc gol şi în inima ei. La Caransebeş au fost detaşaţi din ţară şi achetatori de securitate, dat fiind numărul mare de arestări în urma amplelor operaţiuni militare desfăşurate în întreaga zonă, menite să le taie posibilităţile de aprovizionare, să-i izoleze şi să-i ucidă sau prindă pe partizani. De exemplu, sublocotenentul Darnoti Alexandru, şeful Anchetelor Penale de la Securitatea din Braşov este menţionat într-un raport intern al Direcţiei în 7 mai 1949 că ”se găseşte la Caransebeş, pentru a da sprijin în anchetele ce se duc acolo, unde se mai găsesc şi alţi anchetatori, din alte Direcţiuni Regionale şi este plecat de cca. 40 zile”. Un alt raport din arhivele Securităţii arată că în aceeaşi stuaţie era şi sublocotenentul Eftimie Ştefan, de la Securitatea Galaţi, în legătură cu care comandantul său, Ştrul Mauriciu, la 28 mai 1949 ”stăruieşte insistent să fie readus la Galaţi, întrucît au probleme ale căror cercetări trebuiesc desăvîrşite”. Ceea ce este valabil şi pentru noi, îîn această săptămînă petrecută în mijlocul ”triunghiului morţii” de la Caransebeş.

”Arestaţi numai pentru că ne aduceau mîncare”

Am săpat, cu ajutorul unui miniescavator închiriat cu ora, în solul uscat şi lutos, tare ca piatra, o adevărată tranşee, din care am scos aproape două tone de pămînt de pe latura de sud a blocului construit în 1975, acolo unde am găsit acum cîteva luni cele patru femure umane. Cînd ne-am apropiat de adîncimea la care s-au aflat osemintele, am continuat să săpăm la şpaclu. Fiecare găleată de pămînt scos cu care se adînceşte şanţul lung de 10 metri şi jumătate şi lat de 2 metri şi jumătate ne apropie de adevăr. Aici am găsit, în două zile, opt schelete, unele incomplete din cauza unor gropi ulterioare, săpate la construcţia blocului. Niciunul dintre morţi nu a fost îngropat în coşciug, niciunul dintre ei nu a fost pus în groapă creştineşte, cu capul spre răsărit, ci a fost aruncaţi aşa cum s-a nimerit. Uneori, unul peste groapa altuia, săpată ceva mai înainte, pe care o intesectează.

Bănuim cu toţii că morţii provin din ”acţiunile informative”, cum numea Securitatea anchetarea şi torturarea ţăranilor din satele bănăţene care puteau şti unde se află ascunşi partizanii sau de care au aflat că le-au oferit sprijin, combinate cu ample desfăşurări de forţe militare, care au dus, în trei ani de la înfiinţarea Comandamentului Unic de la Caransebeş la anihilarea gruprurilor de partizani din zona montană a Banatului. Dintre sutele de ţărani care au fost ridicaţi şi aduşi la Caransebeş, la Sediul Comandamentului Unic, mulţi nu s-au mai întors niciodată la casele lor. Osemintelele aparţin probabil a doisprezece dintre aceştia, pe care i-am găsit, pînă acum, aici, în ”triunghiul morţii”.

O altă faţă a adevărului nu se află în pămîntul care acoperă osemintele, ci în arhivele fostei Securităţi, unde se află, de pildă, o ”Dare de seamă asupra rezultatului cercetărilor în problema bandelor din munţi”, în care se arătau primele rezultate obţinute de Comandamentul Unic Caransebeş, după o acţiune în forţă care se desfăşurase în 7 februarie 1949: ”Banda Uţă a fost distrusă printr-o operaţie de capturare, în cursul căreia acesta a fost ucis. Au fost capturaţi 6 membri ai bandei, 6 bandiţi au fost împuşcaţi în cursul operaţiei şi 6 sunt urmăriţi. Au fost de asemenea arestaţi 80 membri ai grupurilor de la poalele munţilor”.

După acelaşi scenariu, de arestare a presupuşilor susţinători ai partizanilor, urmate de înconjurarea şi anihilarea lor în operaţiuni armate, desfăşurate de un număr mare de soldaţi, subofiţeri şi ofiţeri din Trupele de Securitate, sprijiniţi de Miliţie şi coordonaţi de Comandamentul Unic Caransebeş, întreaga zonă a fost pacificată prin acţiuni care erau similare unei situaţii de război în zonă. Numărul total al celor arestaţi nu este cunoscut, dar poate fi aproximat la circa 1000 de persoane, pe parcursul celor trei ani de lupte. Cu ocazia anihilării grupului Spiru Blănaru, printr-o asemenea desfăşurare de forţe, imediat după constituirea Comandamentului Unic Caransebeş, au fost arestaţi mai multe sute de susţinători ai partizanilor. Cum arăta un informator de celulă, Spiru Blănaru, care se afla în luna mai a anului 1949 în arestul Securităţii din Timişoara, în aşteptarea procesului în care a fost condamnat la moarte şi executat, acesta ”ştie că sunt 400 arestaţi, dintre care o parte din ei numai pentru că ne aduceau mîncare”. Unii dintre ei au plătit cu viaţa acest gest creştinesc.

Banatul la începutul anilor 50: teatru de război al Securităţii împotriva românilor

La capătul unor asemenea acţiuni care au semănat teroare în toate satele din zona Mehadia-Tereogova-Caransebeş, unde acţionaseră grupurile de partizani, la finele anului 1952 rezistenţa anticomunistă armată din zonă era anihilată. La 28 noiembrie 1950 o altă ”Dare de seamă privind rezultatele obţinute în urma acţiunilor întreprinse de organele de Securitate, cu sprijinul organelor de miliţie, în vederea depistării şi lichidării bandelor teroriste şi a organizaţiilor subversive” de pe raza de acţiune a Comandamentului Unic Caransebeş, arată că au fost distruse ”rămăşiţele” grupurilor de partizani Uţă-Spiru Blănaru: ”în ziua de 16 octombrie a.c., au fost prinşi în regiunea Caransebeş fugarii Văluşescu Vasile şi Nimu Francisc.

Asupra lor s-au găsit un pistol mitralieră Schmeisser Deimler cu 3 încărcătoare, un pistol browning belgian cu 2 încărcătoare şi 150 cartuşe, o busolă militară, una manta, centură şi veston militar. În plus, asupra lui Nimu Francisc s-a mai găsit un pistol Mauser cu 10 cartuşe . În ziua de 17 octombrie a fost prins în regiunea Caransebeş fugarul Zoica Dumitru. Asupra lui s-au găsit un pistol mitralieră Schmeisser cu 2 încărcătoare cu 60 cartuşe, un pistol Parabellum cu 9 cartuşe şi una grenadă defensivă. Tot din banda lui Spiru BIănaru au mai fost prinşi fugarii Raţlu Ion, Copăceanu Romulus şi lIiescu Ioan. Asupra lor nu s-a găsit armament”.

Adesea, ţăranii ameninţaţi cu arestarea în faţa desfăşurării de forţe luau calea munţilor, pentru a se refugia din faţa tăvălugului dezlănuţuit de Securitate şi luau astfel naştere grupuri noi de partizani, care căutau mai degabă să supravieţuiască în păduri şi evitau confruntările cu Securiattea. Numai ”în urma operaţiunilor din noiembrie şi decembrie 1949”, consemna un alt raport al Comandamentului Unic Carnasebeş, ”au dispărut de la domiciliu cca. 25 de indivizi, fără ca să se fi putut stabili pînă în prezent unde se ascund. Nu depun nici o activitate”.

Alţi fugari s-au constituit însă în grupuri de rezistenţă, cum arată o sinteză a Serviciului Bande din Securitate, care centraliza, odată cu înfiinţarea sa la 2 ocombrie 1952, rezultatele obţinute la nivelul întregii ţări în lupta împotriva partizanilor şi care descrie zona Banatului cu detaliile unui teatru de război: ”banda lui Doran Nicolae, compusă din 5 elemente, semnalată în raza comunelor Ciclova Română din judeţul Caraş s-a format în cursul anului 1948, din elementele care au reuşit să dispară de la domiciliu cu ocazia depistării organizaţiei subversive din judetul Caraş.

În noaptea de 21-22 octombrie 1950 a fost prins în regiunea comunei Slatina-Nera, judeţul Caraş, fugarul Chirilă Iosif, care făcea parte din banda lui Doran Nicolae. Asupra lui nu s-a găsit armament. La data de 26 octombrie a.c., au fost prinşi în regiunea comunei llidia-Caraş, fugarii Caragea Nicolae, originar din Severin, şi Doncea Ilie din comuna Ciclova, ambii foşti în banda lui Doran Nicolae. Asupra lui Caragea Nicolae s-a gasit următorul armament: 1 pistol mitralieră cu un încărcător, 1 pistol Parabellum cu un încărcator, una grenadă şi 50 cartuşe. De asemenea, s-au mai găsit 2 legitimaţii de Securitate cu fotografia lui Caragea, care aveau ştampila Serviciului de Securitate Oraviţa şi 7 hîrtii în alb, care purtau aceaşi ştampilă.

În noaptea de 30 septembrie spre 1 octombrie a.c., în urma unei acţiuni întreprinse de organele noastre în regiunea Teregova-Severin, au fost prinşi bandiţii Ionescu Gheorghe şi Ghimboaşe Iancu, zis Micluţ, care au făcut parte din banda lui Spiru BIănaru. În bordeiul bandiţilor a fost găsit următorul armament: 1 carabină cu 9 cartuşe, 1 pistol automat Beretta cu 7 cartuşe, 1 pistol Parabellum cu 2 încărcătoare şi 48 cartuşe. În ziua de 6 octombrie 1950, în urma unei acţiuni întreprinse de organelle noastre la locul numit Teiul Înalt din apropierea comunei Garbovăţ au fost împuşcaţi mortal fugarii Purdelea Emil şi Pitic Iosif. Asupra lor s-au găsit 2 arme militare Z.B. cu 270 cartuşe şi 2 grenade defensive. La data de 7 octombrie 1950 a fost prins în jurul comunei Rodna Veche - Năsăud fugarul Bejan Petre, care a făcut parte tot din banda lui Spiru BIănaru, însă se despărţise de ceilalţi bandiţi şi se refugiase în această regiune”.

Din toamna anului 1950, acţiunile Comandamentulu Unic Caransebeş s-au îndreptat spre zona Severinului, în sudul Banatului, unde erau semnalate ”banda lui Ambruş Petre, compusă din 5 elemente, banda lui Iştfănuţ Dumitru, compusă din 7 elemente, semnalată tot în raza judetului Severin şi banda lui Seleşan Ioan, compusă din 3 elemente. Acţiunea întreprinsă În raza judetului Severin pentru depistarea şi lichidarea acestor bande, pînă în prezent a dat un rezultat negativ. Se lucrează la crearea unor reţele informative puternice, care să ducă la identificarea bandelor”. La finele anului 1952, şi aceste grupuri de rezistenţă au fost annihilate de Comandamentul Unic Caransebeş, prin operaţiuni la care au participat Batalioanele 5 şi 7 ale Trupelor de Securitate, staţionate la Caransebeş şi Orşova.

Lungul drum al morţilor către casă

În 16 iulie 1949, la Timişoara a fost executat Spiru Blănaru, alături de alţi patru partizani, condamnaţi la moarte. la capătul unui proces-specatcol care a nemulţumit profund conducerea Securităţii, prin pedepsele cu închisoarea administrate restului de 7 partizani din lot, care erau astfel cruţaţi de pedeapsa capitală. Ulterior, aceştia aveau să fie executaţi sumar, în cursul transferării lor de la Gherla, penitenciarul de executare a pedepsei, către Securitatea din Timişoara, unde fuseseră solicitaţi de Coloman Ambruş, pentru o aşa-zisă ”completare a cercetărilor”.
Pentru a preîntîmpina ”defecţiuni” similare ale instanţelor de judecată, există suspiciunea rezonabilă potrivit căreia majoritatea celor menţionaţi ca fiind arestaţi în rapoartele Comandamentului Unic Caransebeş şi care nu au mai ajuns să fie judecaţi, să fi fost supuşi, după cercetări, unor execuţii sumare. O situaţue similară poate că au avut şi unii dinre sutele de ţărani, arestaţi pentru că i-ar fi sprijinit pe partizani, dintre cei care nu au murit în anchetele însoţite de torturi.

Cu ocazia operaţiunilor militare desfăşurate în zona de acţiune a Comandamentului Unic Caransebeş, de a cărui coordonare directă se ocupa chiar şeful Securităţii, generalul Pintilie Gheorghe, s-au efectuat în jur de 1000 de arestări, dintre care aproximativ o zecime erau membri capturaţi vii ai grupurilor de rezistenţă din munţi sau fugari izolaţi. Deşi numele multora dintre ei apare în rapoartele Comandamentului Unic Caransebeş către Serviciul Bande al Securităţii, ei nu se mai regăsesc în registrele penitenciare ale perioadei, cu evidenţa persoanelor condamnate la moarte sau la diferite pedepse cu închisoarea. Probabil că doisprezece dintre ei sînt aceştia găsiţi de noi, în acest an, în ”triunghiul morţii” din Caransebeş.

Poate părea paradoxal, dar aceşti morţi au avut noroc, într-un fel: de trupurile lor nu şi-a bătut nimeni joc. Nu la fel s-a întîmplat cu doi dintre partizanii din grupul lui Spriu Blănaru. Scăpaţi pentru moment din ghearele Securităţii, Petru Anculia şi Gheorghe Urdăreanu din Teregova au fost ucişi în aceaşi lună iulie a anului 1949 în lupta cu trupele Securităţii, cam în timpul în care Spiru Blănaru şi camarazii săi de arme erau executaţi la Timişoara. La ordinul maiorului Moiş, trupurile lor au fost răstignite (la propriu) în parcul din faţa primărie din Teregvova, unde întreaga populaţie a zonei a trecut să-i vadă, într-un ”pelerinaj” organizat de Securitate.

Au stat acolo aproape o lună, păziţi cu bîtele de paznicul primăriei, pentru ca trupurile lor în putrefacţie, al căror miros greu umpluse comuna, să nu fie mîncate de cîini. Ana, fata lui Petru Anculia, atunci în vîrstă de şapte ani, îşi aminteşte şi acum chipul însîngerat al tatălui, pe care bunica sa încerca zadarnic să-l şteargă, în cursul acelui sinistru pelerinaj. Am găsit trupul tatălui său, cît şi al lui Urdăreanu, ambele îmbrăţişate într-o groapă comună de la marginea cimitirului din Teregova, încă din 2007: purtau încă în braţele îndepărtate de corp urmele cuielor răstignirii. Singura mulţumire a Anei e că l-a putut înmormînta pe tatăl său Petru creştineşte. Statul a refuzat să-i acorde vreo despăgubire; ba, mai mult, a trebuit să plătească ea însăşi expertiza medico-legală, de 500 de lei, necesară reînhumării.

Cît despre soarta celor doisprezece pe care i-am găsit în ”triunghiul morţii”, bănuim care poate fi, dar nu ştim cît poate dura, în cazul unui deznodîmînt fericit - drumul pînă la familiile lor. Ei au cale lungă de străbătut: identificarea persoanelor dispărute la începutul anilor ’50 din zona montană a Banatului ”pacificată” de Comandamentul Unic, apoi probe ADN de la urmaşii lor şi compararea lor cu cel recoltat de la osemintele găsite de noi.

Nici nu ştim dacă acest drum va fi parcurs, pentru că străbaterea lui de către cei dispăruţi în ”triunghiul morţii” depinde de mai mulţi factori. Pînă în momentul de faţă, nu s-a putut finaliza nicio expertiză a morţilor găsiţi de noi în cadrul săpăturilor arheologice de la Periprava sau Tîrgu Ocna: s-au recoltat probe, dar analiza ADN costă.

Deşi Parchetul Militar este dispus să o plătească, o poate face doar la încheierea ei. Dar laboratorul de medicină legală nu o începe, date fiind costurile mari ale reactivilor şi altele, decît dacă primeşte banii înainte. Şi este doar una dintre piedici, dacă stau să mă gîndesc la faptul că şi la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc apele sînt tulburi, ca la orice schimbare de guvern, că nu avem posibilitatea de a purta o corespondenţă oficială cu evidenţa computerizată a persoanei, pentru a găsi urmaşii celor dispăruţi în cursul luptelor de partizani din Banat. Şi pentru că, în România morţii, fie ei şi găsiţi de noi, dispar încet-încet din nou, de astă dată în hăţişuri birocratice, uitaţi în sertarele morgii şi apoi de toată lumea, în afara noastră, iar ultimul semn pe care ei îl dau acestei lumi poate rămîne doar cel din rîndurile de mai sus.