Este posibil ca o rachetă balistică intercontinentală să fie doborâtă?

Cei mai mulţi dintre noi speră că orice ameninţare nucleară este doar o ameninţare goală. "Dar ce s-ar întâmpla de fapt dacă cineva ar lansa o armă nucleară?", se întreabă Michael Aranda de la SciShow.

Poate ceva să oprească o bombă nucleară?

O rachetă antibalistică este o rachetă care poate fi desfăşurată pentru a contracara o rachetă balistică intercontinentală (prescurtat - ICBM) cu încărcătură nucleară.

ICBM-urile pot fi interceptate în trei faze ale traiectoriei lor: faza de impuls, faza de mijloc sau faza terminală. Statele Unite ale Americii, Rusia, India, Franţa, Israel şi China  au dezvoltat acum sisteme de rachete antibalistice.

Oprirea unei arme nucleare strategice este teoretic posibilă, spun experţii, dar în realitate este o provocare enormă.

Este o întrebare cu care inginerii se luptă de zeci de ani şi, totuşi, "în ciuda progreselor monumentale în fizică, calculatoare şi inteligenţă artificială din ultimii 40 de ani, problema inginerească a interceptării rachetelor nu a fost încă rezolvată", a declarat editorul Nicole Karlis de la Salon.

"Nu există nicio lege a fizicii împotriva intenţiei de a le intercepta, dar legile fizicii fac ca acest lucru să fie extrem de dificil - şi creează toate aceste constrângeri cu privire la cât de dificilă este interceptarea", a declarat pentru revistă James Wells, profesor de fizică la Universitatea din Michigan.

Deci da, este posibil din punct de vedere fizic să se creeze un sistem care ar putea intercepta o rachetă, doar că este extrem de dificil.

"Nu există nicio teoremă care să spună nu se poate realiza apărarea antirachetă", a adăugat el.

"Interceptarea unei rachete balistice intercontinentale este foarte dificilă", a spus Grego. O rachetă balistică intercontinentală se lansează, se deplasează 15 minute prin vidul spaţiului şi apoi reintră în atmosferă înainte de a-şi lovi ţinta.

Aşadar, o rachetă balistică intercontinentală ar putea fi interceptată în doar câteva puncte ale călătoriei sale: la prima lansare, după ce se află în spaţiu şi când reintră în atmosferă şi se îndreaptă spre ţintă. Fiecare dintre aceste abordări are limitele sale.

Poate să fie distrusă racheta la decolare?

De exemplu, "faza de lansare durează între un minut şi câteva minute", a declarat Dr. Laura Grego, de la Laboratorul pentru Securitate şi Politică Nucleară al MIT pentru Live Science.

Acest lucru nu lasă prea mult timp pentru ca o rachetă să intercepteze şi să distrugă o rachetă nucleară, a adăugat ea. În plus, rivalii istorici ai Statelor Unite, precum Rusia şi China, au mase terestre mari. Aceştia şi-ar păstra probabil rachetele departe în interiorul ţării, ceea ce înseamnă că interceptorii de pe mare nu ar putea ajunge la o rachetă intercontinentală în timpul fazei de lansare.

Prin urmare, distrugerea unei rachete la începutul zborului său ar necesita să se petreacă deasupra locurilor probabile de lansare, a spus Grego. La început, armata a propus plasarea unor Boeing 747 gigantice cu lasere pe cerul Rusiei şi al Chinei.

"Destul de repede, se poate vedea dificultatea operaţională cu asta", a declarat Grego pentru Live Science. "Vei avea mai multe Boeinguri 747 de mari dimensiuni care vor zbura la nesfârşit timp de decenii, aşteptând să se întâmple ceva?".

Dincolo de asta, există şi alte probleme cu abordarea "fazei de lansare". Dacă interceptorul nu atinge exact locul potrivit al rachetei, aceasta "s-ar putea să nu ajungă la ţinta dorită". Va cădea în altă parte, cum ar fi în Canada, ceea ce nu va fi pe placul Canadei", a spus Grego. "Trebuie să fii cu adevărat explicit şi să ţinteşti vârful rachetei".

Folosirea vehiculelor aeriene fără pilot a fost, de asemenea, ca o opţiune, dar acestea nu au puterea de foc necesară pentru a distruge o rachetă intercontinentală, a adăugat ea.

Poate să fie distrusă racheta când ajunge în spaţiu? 

A doua opţiune, şi cea mai viabilă, este interceptarea rachetei în timpul celui mai lung curs de zbor al rachetei - în spaţiu. Un avantaj al acestei abordări este acela că, deoarece majoritatea inamicilor SUA se află la vest de Pacific, toţi aceştia şi-ar programa probabil rachetele pentru a urma o traiectorie deasupra polilor, ceea ce înseamnă că un singur interceptor terestru ar putea fi amplasat în Alaska şi ar putea proteja probabil o întreagă ţară membră NATO. 

Dar interceptarea unei rachete în spaţiu are, de asemenea, problemele sale.

"Racheta care se apropie se deplasează cu 24.000-27.000 km/oră", a spus Coyle. "Şi mergând atât de repede, dacă ratezi cu un centimetru, poţi rata cu un kilometru".

Mai există şi o altă problemă: "Nu există rezistenţă aeriană în spaţiu. Asta înseamnă că o momeală, cum ar fi un balon care are forma unui focos nuclear, ar putea să se deplaseze în acelaşi mod ca şi adevăratul focos nuclear, ceea ce face dificilă pentru o rachetă să distingă racheta reală de momeală. Şi pentru că baloanele sunt atât de uşoare, un focos sofisticat ar putea lansa cu uşurinţă 20 sau 30 de baloane momeală pentru a ascunde traiectoria focosului", a spus Grego.

Poate să fie distrusă racheta în ultimele momente, chiar înainte să-şi atingă ţinta? 

În cele din urmă, ultimul efort ar fi interceptarea în momentul în care racheta reintră în atmosferă, înainte de a atinge ţinta. Un avantaj al acestei abordări ar fi că presiunea aerului ar împiedica momelile să distragă atenţia unui sistem.

Pe de altă parte, "nu ai prea mult timp pentru a te apăra, pentru că se îndreaptă rapid spre tine, aşa că nu este o strategie viabilă", a spus Grego.

"Iar bruierea electronicii din focoasele nucleare cu puls electromagnetic (EMP) probabil că nu ar funcţiona; armele sunt proiectate să fie suficient de robuste pentru a supravieţui efectelor EMP de la alte arme nucleare din apropiere", a spus Grego.

Prin urmare, în ultimele decenii, armata s-a concentrat pe atacarea unei rachete balistice intercontinentale în timpul cursei sale intermediare, cunoscută sub numele de apărare antirachetă terestră intermediară. În timpul administraţiei Clinton, armata a dezvoltat un prototip care a înregistrat un succes.

Dar, sub Bush, armata a împins arma de la un prototip timpuriu şi a grăbit trecerea ei la statutul operaţional. De atunci, aceasta a ratat ţinta în 9 din 17 teste, potrivit armatei. 

"Eşecul în testele de interceptare a zborurilor este cu atât mai surprinzător, deoarece aceste teste sunt foarte bine programate pentru a obţine succesul. Dacă aceste teste ar fi fost planificate pentru a păcăli apărarea americană, aşa cum ar face un inamic real, rata de eşec ar fi fost şi mai mare", a declarat Coyle.

Mai mult, "se consideră că unul dintre aceste eşecuri este un succes dacă interceptorul a atins ţinta cu o [lovitură] de întâlnire, dar nu a distrus-o", a spus Coyle. "Apropierea contează doar în potcoave şi nu în războiul nuclear".

O parte a problemei este că sistemele au fost trecute în grabă prin procesul de inginerie şi suferă de defecte de proiectare, au spus atât Coyle, cât şi Grego. În plus, armata trebuie să dezvolte o infrastructură tehnologică suplimentară, cum ar fi radare cu lungimi de undă diferite sau sateliţi mai buni pentru detectarea rachetelor care ar putea face o treabă mai bună în ceea ce priveşte localizarea şi vizualizarea ţintei.

"Dar chiar dacă proiectele ar fi reproiectate de la zero, cu o gândire atentă şi cu cea mai bună utilizare a tehnologiilor existente şi noi, unele provocări legate de apărarea nucleară ar putea fi insurmontabile", a spus Grego. "De exemplu, până în prezent, nimeni nu a găsit o modalitate de a rezolva problema momelilor pentru focoase nucleare în spaţiu", a spus ea.

Iar concentrarea pe "apărarea strategică" care poate proteja oraşele americane jumătate din timp poate fi mult mai costisitoare şi, în cele din urmă, mai periculoasă pentru lume în comparaţie cu utilizarea acestor resurse pentru strategii mai eficiente de prevenire a războiului, cum ar fi DIPLOMAŢIA, a spus Grego.

SUA nu se pot apăra de rachetele Sarmat 

"După zeci de ani mai, ţara are în continuare doar un sistem defectuos care, în opinia majorităţii experţilor, nu i-ar proteja în mod fiabil pe americani împotriva unui atac nuclear", a declarat Philip E. Coyle III, consilier ştiinţific principal la Centrul pentru controlul armelor şi neproliferare şi fost director al testelor operaţionale şi evaluării la Pentagon, care a evaluat pe larg sistemele de apărare antirachetă.

Dar de ce a durat atât de mult timp pentru a pune în funcţiune un scut antirachetă nuclear? Şi există vreo posibilitate ca această tehnologie să funcţioneze în viitor?

"Acesta este cel mai greu lucru pe care Pentagonul a încercat vreodată să îl facă, după cum arată cei aproape 70 de ani de încercări", a declarat Coyle pentru Live Science.

RS-28 Sarmat sau SATAN 2, care este o rachetă balistică intercontinentală rusească, poate transporta până la 10 focoase MIRV grele sau 15 focoase MIRV uşoare, un număr nespecificat de proiectile hipersonice Avangard sau o combinaţie de focoase şi mai multe contramăsuri împotriva sistemelor antirachetă. Poate să se deplaseze 18.000 km şi să atingă viteza de 20 mach (24500.9 km/oră).  

Sarmat este una dintre cele şase noi arme strategice ruseşti dezvăluite de preşedintele rus Vladimir Putin la 1 martie 2018 şi a  efectuat primul zbor de testare la 20 aprilie 2022, iar guvernul rus se aşteaptă ca racheta să intre în serviciu mai târziu în cursul acestui an.

Ronald Reagan şi "Războiul Stelelor"

În 1983, când temerile legate de un atac nuclear al Uniunii Sovietice erau foarte mari, preşedintele Ronald Reagan a lansat o idee care părea desprinsă direct din anii săi de actor la Hollywood. 

"Ce-ar fi dacă oamenii liberi ar putea trăi în siguranţă ştiind că securitatea lor nu depinde de ameninţarea unei represalii instantanee a SUA pentru a descuraja un atac sovietic, că am putea intercepta şi distruge rachetele balistice strategice înainte ca acestea să ajungă pe teritoriul nostru sau al aliaţilor noştri?", a întrebat el într-un discurs la o oră de maximă audienţă, în care au fost prezentate fotografii aeriene ale avioanelor şi echipamentelor militare sovietice din Cuba şi Nicaragua.

Iniţiativa de apărare strategică a lui Reagan a fost ironizată de critici ca fiind "Războiul Stelelor". Dar, bazându-se pe progresele tehnologice, armata americană a cheltuit peste 200 de miliarde de dolari în cele aproape patru decenii de atunci pentru a face din acest scenariu SF o realitate. Acum, după ce preşedintele rus Vladimir Putin şi-a plasat vastul arsenal nuclear în stare de alertă maximă în urma invaziei sale în Ucraina, americanii s-ar putea să se întrebe ce fel de scut antirachetă au produs toţi aceşti bani şi eforturi.

Răspunsul, spun experţii, nu este unul foarte eficient.

Statele Unite au doar o capacitate limitată de a distruge o rachetă balistică intercontinentală nucleară care se apropie, a concluzionat un studiu publicat luna trecută de American Physical Society. Acesta a afirmat că "capacităţile actuale sunt scăzute şi vor continua probabil să fie scăzute în următorii 15 ani" pentru a proteja SUA împotriva unui atac din partea Coreei de Nord, care are aproximativ 20 de focoase nucleare şi rachete relativ puţin sofisticate.

Pentagonul contestă concluziile şi afirmă că cele mai recente teste arată că sistemul poate face faţă unui atac nord-coreean.

Dar capacitatea de apărare împotriva unui atac al Rusiei, care se estimează că are aproape 6.000 de focoase nucleare şi o tehnologie de rachete extrem de sofisticată, este practic inexistentă.

Sistemul american nu face faţă unui număr mare de rachete care se apropie, exact tipul de atac pe care l-ar lansa Rusia, au declarat experţii.

"Această idee a unui scut impenetrabil împotriva unui arsenal enorm de rachete ruseşti este doar o fantezie", a declarat Laura Grego, cercetător la Laboratorul pentru Securitate şi Politică Nucleară de la MIT, care a co-prezidat echipa Societăţii Americane de Fizică care a redactat raportul. "Este prea greu de realizat".

Este atât de dificil încât SUA nici măcar nu au încercat în mod intenţionat. Politica oficială a Pentagonului afirmă că sistemul său este conceput doar pentru a proteja naţiunea de rachetele nucleare lansate de un stat precum Coreea de Nord.

Pentru o superputere militară precum Rusia, SUA depind de propriul arsenal nuclear vast de aproximativ 5.400 de focoase nucleare ca mijloc de descurajare. Este o doctrină cunoscută de cei care au crescut în timpul Războiului Rece drept distrugere mutuală asigurată sau MAD - orice atac nuclear asupra SUA ar duce la o contraatac care ar anihila ambele ţări.

"Statele Unite se bazează pe descurajarea nucleară pentru a face faţă capacităţilor balistice intercontinentale de rachete balistice ruseşti şi chinezeşti, care sunt mari şi mai sofisticate", potrivit celei mai recente revizuiri a apărării antirachetă a Departamentului Apărării.

"Este fundamental inconfortabil, această idee că îl lăsăm pe celălalt să aibă capacitatea de a ne elimina şi ne aşteptăm ca celălalt să ne lase să avem capacitatea de a face acest lucru, iar amândoi vom rămâne raţionali şi niciunul dintre noi nu îl va determina pe celălalt să acţioneze în acest sens", a declarat Ankit Panda, membru senior în cadrul Programului de politică nucleară de la Carnegie Endowment for International Peace, un think tank din Washington, D.C.

Analiştii şi-au exprimat îngrijorarea că Putin nu a acţionat raţional în atacul său asupra Ucrainei şi în declaraţii precum cea pe care a făcut-o la lansarea invaziei, scrie Boston Globe. 

"Oricine încearcă să se amestece cu noi, sau chiar mai mult, să creeze ameninţări pentru ţara noastră şi poporul nostru, trebuie să ştie că răspunsul Rusiei va fi imediat şi vă va duce la astfel de consecinţe cum nu aţi mai experimentat niciodată în istoria voastră", a declarat el într-un discurs televizat. Câteva zile mai târziu, el a anunţat că forţele nucleare ale Rusiei au fost plasate în "pregătire specială de luptă".

SUA au minimalizat mişcarea şi nu a dat niciun indiciu că şi-a schimbat propriul nivel de pregătire nucleară, cunoscut sub un alt acronim înfricoşător din epoca Războiului Rece, numit DEFCON.

Panda a declarat că mulţi americani nu realizează că SUA nu au prea multă protecţie împotriva unui atac nuclear.

"Am văzut asta în menţiunile mele de pe Twitter", a spus el. "Am criticat instituirea unei zone de interdicţie aeriană, parţial pe baza riscurilor de escaladare, iar oamenii răspund: 'Ei bine, lăsaţi-i pe ruşi să încerce să ne bombardeze nuclear'. Avem un scut antirachetă, vom fi bine'. Este doar o neînţelegere foarte răspândită".

Rusia poate copleşi sistemul american lansând mult mai multe rachete nucleare decât ar putea să doboare cu mica sa escadrilă de interceptoare terestre.