COMENTARIU Lelia MUNTEANU: MUZICA E TOT, MINUS LUMEA

Au trecut aproape cincisprezece ani de când am scris textul de mai jos şi deznădejea mea e că pare a fi scris astăzi. Mi-aş dori fierbinte ca peste cincisprezece ani să nu-l mai postez din nou...

... Cei care îl înfruntă de-atâta vreme pe Dumnezeu în Orientul Mijlociu sunt politicienii, ei croiesc soarta popoarelor lor din catifeaua cabinetelor, sunt militanţii politico-religioşi care-şi fac drum în istorie din buncăre, luându-şi-i drept scuturi umane pe propriii fraţi. Ei nu vorbesc aceeaşi limbă. Nici Îngerul Morţii n-are aceeaşi înfăţişare pentru ei. Doar oamenii mărunţi simt când se apropie, israelieni şi plestinieni. Dezbinaţi în viaţă, israelieni şi palestinieni trec aceeaşi frontier a morţii, cum ar trece o graniţă larg deschisă.

Nu-mi vine să cred: un Babel politic, plătit cu valuri de sânge.

... Am pe limbă gustul amar al Mediteranei la Yafo şi dimineaţa buimacă în care am văzut fumul subţire ridicându-se de la locul unui atentat, am văzut echipele de ultraortodocşi, echipele de voluntari perciunaţi, adunând bucăţi de carne, strângând cu migală degete şi ochi, ca pe nişte ulcioare sparte. Am înţeles că au datoria sfântă – şi doar ei au tăria s-o facă! – să reconstituie oameni, fiindcă nu se cade să ajungă neîntregi la Judecata de Apoi. Am văzut cum, pe cele trei televiziuni israeliene, apar la un moment dat şi pâlpâie cerculeţe roşii, chiar şi în mijlocul vreunei emisiuni de umor, când râzi cu lacrimi: alarmă la Ashdod, alarmă la Ashkelon...

În Patria Evreilor fiecare îşi duce spaima cum poate, trăieşte cu ea înfiptă în viscere.

În Gaza, fiecare îşi poartă de colo-colo spaima lui, o îngrijeşte, o creşte ca pe o floare răsărită din stâncă.

Imnul neoficial al palestinienilor se cheamă – ironie a sorţii – Mawtini (Ţara mea) şi sună ca tropotul unei armate de pedestraşi desculţi. Ascuns asemenea Lunii într-o noapte întunecată, pâlpâie acolo un vers, cântat tânguitor, ca o implorare: "Tabluġu as-simāk, Tabluġu as-simāk" (Atingând stelele, atingând stelele).

În imnul Israelului, care se cheamă Hatikvah (Speranţă), şi care sună ca o rugăciune, străluceşte un vers, ca briliantul montat în platină: „Ayin l'Tzion tzofiyah" (Un ochi priveşte spre Sion).

Civilii palestinieni îşi împlinesc zilele acestea visul: ating stelele. Civilii israelienii îşi caută nădejdea în ochii lui Dumnezeu. Peste toţi, fără deosebire – armonia înfricoşată a morţii.

Un proverb oriental spune: „Muzica e tot, minus lumea".

Mawtini - "Ţara mea, ţara mea/ Sublim şi spelndoare..."

Hatikvah -  "Câtă vreme într-un piept de evreu/ Bate o inimă evreiască..."